BusinessMagazin

Blog

  • Cum fentezi IT-ul

    De regula interdictia de a folosi programe de messenger are un caracter categoric. Adica nu poate fi instalat pe o statie de lucru, un calculator, fara a cunoaste parola administratorului de retea. Exista insa si cai ocolite.

     

    Meebo.com – Site-ul inlatura necesitatea de instala pe calculator aplicatia de instant messenger si deci de a avea nevoie de parola sistemului. Folosind o interfata web, pe site se pot conecta cei care au conturi la serviciile cele mai folosite: Yahoo! Messenger, MSN Messenger si varianta de la America Online (AOL). Site-ul are aceeasi interfata grafica pentru oricare dintre serviciile de mesagerie si o parte dintre aplicatiile specifice. Poate afisa status-ul, asigura comunicarea text si trimite un numar limitat de icoane grafice, dar ii lipsesc modulele de conferinta video sau cel de transfer de fisiere.

     

    Google Talk – Serviciul de mesagerie instant de la Google poate fi folosit de orice posesor de casuta de e-mail Gmail si nu are nevoie de instalare. Partenerul de discutii trebuie sa aiba si el cont pe Gmail. Cu mai putine aplicatii decat programele concurente de la Yahoo! sau MSN, Google Talk si-a gasit nisa tocmai in randul angajatilor care nu pot instala aceste programe. Si momentan este lipsit de publicitate.

  • Televiziune la cerere

    Nu e clar ce se va intampla cand milioane de utilizatori vor vrea programe TV prin conexiunea lor la Internet, iar traficul va creste brusc de cateva zeci de ori. Este insa clar ca atractia dintre retea si televiziune este atat de mare, incat fuziunea se va produce.

     

    Saptamana trecuta am amintit doar despre televiziunea prin Internet ca despre o posibilitate care s-a apropiat semnificativ de realitate odata cu lansarea – deocamdata in faza beta – a sistemului Joost, realizat de vikingii Zennström si Friis. In traditia produselor pe care le-au realizat in ultimii ani – Kazaa si Skype – proiectul Joost este bazat pe o tehnologie peer-to-peer, care asigura o eficienta spectaculoasa in baza faptului ca utilizeaza puterea „comunitatii“ utilizatorilor. Foarte pe scurt, fluxul de biti care se va concretiza pe ecranul computerului (si, fara mari complicatii, al marelui TV din living-room) nu vine dintr-o sursa unica, ci mai cu seama din mii de computere obisnuite care vad sau au vazut programul si care stocheaza local fragmente ce sunt disponibile celorlalti „telespectatori“.

     

    Desigur, fluxurile trebuie totusi sa porneasca de undeva, asa ca reteaua trebuie sa se sprijine pe cateva baterii de servere interconectate. Deocamdata, sistemul mizeaza pe trei astfel de puncte nodale – pentru Europa, Asia si America de Nord – interconectate prin nodul pivot din Luxemburg cu „biblioteca centrala“ din Leiden. Capacitatea de stocare prevazuta pentru aceste noduri este de circa 40 terabytes, ceea ce – multumita tehnicilor superioare de compresie – reprezinta echivalentul a  80.000 de emisiuni de cate o jumatate de ora, la calitatea uzuala a televiziunii conventionale. Insa piesa centrala a sistemului o reprezinta un soft numit Global Index, care este responsabil cu dirijarea fluxurilor prin divizarea unei audiente potentiale de milioane de receptori in sub-retele virtuale, astfel incat fiecare computer conectat sa afle in timp util de unde sa ia fragmentele pe care trebuie sa le prezinte.

     

    In fine, cineva trebuie sa furnizeze continutul, iar aici tehnologia se intalneste din nou cu afacerea divertismentului. Initiatorii proiectului se feresc cu grija de varianta difuzarii de continut furnizat de public, in stilul YouTube, din motive ce tin de protectia proprietatii intelectuale – iar experienta lui Zennström si Friis este semnificativa in acest domeniu, daca tinem seama de anii in care cei doi n-au putut pune piciorul pe pamant american si de cele 115 milioane de dolari pe care au trebuit sa le plateasca pe seama continutului sub copyright vehiculat prin reteaua Kazaa. In consecinta, intregul ansamblu este conceput astfel incat sa asigure furnizorilor de continut garantiile privind evitarea „piratarii“ (criptarea X.509 este inglobata), precum si flexibilitate in privinta modalitatilor de control.

     

    Si totusi, care ar fi motivele pentru care televiziunile ar putea fi tentate sa puna in mainile unor doi fosti infractori cele mai valoroase resurse de care dispun, adica programele pe care le produc sau le cumpara? In primul rand, sansa de a agrega o audienta imensa cu cheltuieli minime – pentru ca e mult mai simplu sa utilizezi un sistem de distributie comun decat sa-ti construiesti unul propriu. Avantajul lui Joost este ca eficienta retelei creste odata cu numarul receptorilor, astfel incat – aparent paradoxal – un post de televiziune beneficiaza indirect si de audienta concurentilor. Intrebarea urmatoare este cum se poate monetiza aceasta potentiala audienta, iar raspunsul este cel clasic: prin publicitate. Pentru a vedea cum, va trebui insa sa schitam raspunsul unei alte intrebari: Ce motive are publicul sa imbratiseze televiziunea venita prin Internet?

     

    Aici s-ar potrivi o prima constatare: insasi definitia televiziunii se schimba. Daca Internetul nu va face altceva decat sa miste bitii si sa ofere servicii similare celor furnizate de sistemul actual de transmisie prin cablu sau satelit, atractia va fi nula. Ce sens are sa mai introducem un computer in ecuatie? Insa televiziunea prin web promite sa imbine avantajele celor doua lumi. Simplul program tiparit al principalelor posturi va deveni vetust de indata ce caracterul social al retelei si-ar pune amprenta. Aprecierile celorlalti (clasicele cinci stelute), recenziile venite de la critici sau simpli spectatori, listele de preferinte, etichetarea populara si toate celelalte ingrediente care dau definitia noului web ce va transforma telespectatorul pasiv de azi intr-un actor al noului mediu.

     

    Asa cum azi Pandora imi ghiceste gusturile muzicale sau cum Amazon imi furnizeaza mereu sugestii pertinente, asa va sti televiziunea viitorului sa-mi propuna „Viridiana“ si nu „Terminator“. Televizorul ma va cunoaste si, prin el, furnizorul de publicitate. Aici sunt banii.

  • Pana unde bate

    Orice ar spune specificatiile tehnice ale telefoanelor cu camera multi-megapixel, fotografiile nu vor egala instantaneele unei camere foto dedicate. De vina e lentila.

     

    Principalul obstacol il reprezenta pana nu de mult faptul ca telefoanele mobile folosesc camere foto intr-un bloc fix, fara posibilitatea de a folosi zoom optic. Dar acum, cercetatori de la University of California din San Diego (UCSD) au dezvoltat un nou design pentru lentilele telefoanelor, care le va permite acestora sa foloseasca zoom-ul optic, apropiind astfel subiectele aflate la distanta. Joseph Ford, profesor la UCSD, a inventat un teleobiectiv foto de 5 milimetri grosime care are puterea de marire a unuia de 40 de milimetri. Noul design al lentilei presupune captarea luminii si reflexia ei in interiorul corpului optic pentru a obtine acelasi rezultat ca al unui teleobiectiv.

     

    Daca producatorii de telefoane vor imbratisa noua tehnologie, mobilul ar putea ajunge cu adevarat o unealta de transmitere a fotografiilor pentru noile media online. Incercari similare de a perfectiona lentila incorporata telefoanelor mobile au fost facute de cativa producatori, cu lentile nu suficient de mici pentru a fi ascunse complet in carcasa telefonului.

     

    Cercetarea celor de la UCSD a pornit de la o tehnologie folosita deja la anumite tipuri de telescoape. La aceste obiective, o serie de lentile si oglinzi maresc distanta pe care o parcurge lumina inainte de a ajunge la senzorul de imagine, spatiu numit distanta focala. In acest fel, lumina este colectata de lentila externa si apoi directionata cu ajutorul oglinzilor pana la senzorul de imagine. Cu cat distanta focala este mai mare, cu atat imaginea finala va avea o calitate mai buna.

     

    Ceea ce a facut Joseph Ford a fost sa gaseasca o noua serie de lentile care reflecta lumina de opt ori inainte de a atinge senzorul, reusind astfel sa reduca la maxim dimensiunea corpului optic. Nu a fost insa atat de simplu. Cercetatorii americani au folosit diamantul pentru a taia cu mare precizie materialul din care e facuta lentila, la randul lui o premiera in materie.

     

    Singurul neajuns este ca acum doar 90% din lumina care ar trebui sa dea imaginea finala ajunge la senzor, rezultand imagini cu un contrast usor mai mic.

     

    La aparatele foto obisnuite, toata lumina ajunge la senzorul de imagine. Pana la urma, aparatele foto digitale devenite „clasice“ mai au ani buni de existenta in mainile celor care nu vor compromisuri. Studii recente au ajuns insa la concluzii contrare. Creste numarul de aparate foto SLR (single-lens reflex) vandute, dar sunt din ce in ce mai folosite camerele foto ale telefoanelor mobile. 

  • Luxul unui motor de cautare

    De regula, realizarea celor mai scumpe masini presupune, intr-o masura, asamblarea manuala a componentelor. Un motor de cautare „manuala“ pe Internet poate fi considerat deci, la rigoare, un lux.

     

    Site-ul chacha.com este in aparenta la fel ca orice alt motor de cautare, cu un design simplu si o caseta in care sunt introduse cuvintele-cheie cautate. Totul se schimba dupa apasarea butonului „search“. Apare o fereastra de chat si imediat unul dintre operatori saluta in scris si incepe sa caute pe Internet informatia ceruta, cerand indicii suplimentare la cautarile mai complexe. Sau pe care operatorul uman nu le intelege. Cautarea unor cuvinte romanesti, de exemplu, se poate dovedi o sarcina imposibila pentru operatorii care vorbesc exclusiv limba engleza, dar cu atat mai savuroasa pentru cei cu simtul umorului si un dram de sadism.

     

    Cei care cauta in locul nostru pe motoarele de cautare sunt platiti intre 5 si 10 dolari pe ora, in functie de performante. Aici, performanta inseamna numarul solicitarilor solutionate cu succes. Avantajul acestui tip de motor de cautare este faptul ca cei angajati de site, persoane care trebuie sa treaca o serie de teste, dar care pot lucra de oriunde, cunosc foarte bine mecanismele prin care sa ajunga rapid la informatia dorita. De cealalta parte a monitorului, cel care asteapta ca operatorul sa afiseze rezultatele trebuie doar sa explice intr-un limbaj simplu ce anume ar vrea sa gaseasca.

     

    Numele site-ului, explica cei doi antreprenori americani care au venit cu aceasta idee, provine de la cuvantul „cha“ care in chineza inseamna „cautare“. Apoi, cha-cha este numele unui stil de dans foarte ritmat si alert, care ar trebui sa exprime viteza cu care se ajunge la rezultatele dorite. Din pacate, multi dintre cei familiarizati cu cautarile pe Internet ii vor depasi in viteza pe operatorii chacha.com, eliminand discutiile din interfata grafica si facand practic acelasi lucru pe care il pot face operatorii.

     

    Recent, site-ul a primit o finantare de 6 milioane de dolari de la Jeff Bezos, fondatorul celui mai mare magazin online din lume, Amazon.com. Este greu de imaginat cum va fi recuperata investitia. Cei 10.000 de operatori part-time platiti din toata lumea nu aduc venituri companiei, pentru ca serviciul este complet gratuit. Ce e drept insa, banii primiti vor ajunge pentru cel putin 600.000 de ore de cautari intensive. Iar gratuitatea serviciului ajunge pana la urma sa contrazica si perceptia ca produsele de lux sunt cele realizate manual.

  • Unde mergem in concediu

    Intalniri cu laureati ai premiului Nobel pentru economie, vizite in atelierele marilor creatori italieni de moda sau excursii in gradinile aristocratilor englezi. E vorba de programul unor cursuri de vara care arata ca scoala se poate transforma uneori ea insasi intr-o forma de vacanta.

     

    Cursuri, examene, scoala in plina vara? Nicio ciudatenie: moda cursurilor de vara a cuprins si Romania, iar oameni de varste si cu ocupatii diverse au inceput sa prinda gustul zilelor de vara dedicate cursurilor. E adevarat insa ca nu chiar orice merge sa fie predat pe canicula: in majoritate, astfel de cursuri nu presupun studierea unor formule matematice, ci notiuni mai „soft“ – despre design, moda sau managementul si marketingul bunurilor de lux.

     

    Programe de acest gen se desfasoara in general in cate un oras european cu traditie in materie, precum Roma, Venetia, Barcelona sau Londra. Magazinele marilor designeri inceteaza pentru scurt timp sa mai fie simple locuri de pelerinaj pentru ahtiatii dupa shopping si se transforma in sali de curs, cu materiale didactice pentru studierea designului unui spatiu comercial, a amenajarilor interioare, a iluminarii sau a tehnicilor de vanzare. Un cursant care intra intr-un magazin Armani, de exemplu, nu va privi numai hainele aranjate pe umerase, ci va fi atent la felul in care vorbesc vanzatoarele, la amenajarea vitrinei sau la dispunerea cabinelor de proba.

     

    Alina Roescu, studenta in ultimul an la Facultatea de Arhitectura si managerul  firmei de amenajari interioare Ardesign, spune ca s-a interesat pentru prima data despre cursurile de la Institutul European de Design anul trecut, cand se afla la targul de mobila de la Milano. „Ma ocup cu designul interior si imi doream sa ma specializez pe partea de iluminat, iar in Romania nu sunt cursuri in acest domeniu“, spune Roescu. Asa ca in vara anului trecut a studiat timp de o luna „light design“ si „shop design“ la Milano.

     

    Institutul European de Design are reprezentante in sapte metropole de pe continent si a avut pana acum studenti din peste 80 de tari, fiind una dintre cele mai cunoscute institutii internationale in domeniul designului si al artelor vizuale. Cursantii au de ales intre design de bijuterii, de moda, marketing, design de interior si de magazin, designul luminilor, design de expozitie, fashion trends (vanatoare de tendinte), designul accesoriilor, comunicare publicitara, design de clipuri video, design de produse de lux din piele sau curatorie de arta contemporana. Pretul cursurilor variaza intre 2.900 de euro si 3.400 de euro si include taxele de curs si cazarea.

     

    Programele pun accent pe partea practica a pregatirii. De exemplu, in cazul cursului de „coolhunting and fashion trends“, care se vrea un fel de antrenament pentru asa-numitii trendsetteri, studentii sunt dusi la targul de design de moda Bread and Butter, eveniment de neocolit in calendarul retailerilor de moda si care are loc in fiecare an in cate un oras european. Anul acesta, de pilda, targul are loc la Barcelona, in septembrie.  „Am lucrat cu oameni din toate colturile lumii, din India sau Rusia, unde arhitectura este foarte diferita de a noastra. Am vazut un alt gen de abordare – la astfel de cursuri nu ti se arata numai succesul unui companii, ci te invata si despre cum au ajuns sa aiba succes“, spune Roescu. „Am apreciat in mod deosebit punctualitatea invitatilor. Au fost invitati de la companii importante de design si au respectat programul“, afirma Alina Roescu.

     

    Cum piata produselor de lux este in plina crestere, specialistii in marketingul marcilor de lux sunt la mare cautare, nume precum Louis Vuitton sau Prada apeland la serviciile acestora. Institutul European de Design organizeaza si un program de master in managementul si marketingul produselor de lux, care incepe din aprilie 2007 si se incheie in martie 2008. Iar Italia, unde se desfasoara programul, are multe de aratat, avand in vedere ca majoritatea companiilor de profil si-au inceput istoria in peninsula. La cursuri, studentii afla cum au fost create produsele si pot asista la procesul crearii manuale a rochiilor de lux. Pretul programului de master – un an de specializare in piata luxului – este de 12.000 de euro.

     

    Pentru cei care doresc sa afle mai mult despre arta, fotografie digitala, gradinarit sau comunicare, unele agentii de turism de la noi au in oferta cursuri de vara de profil, toate organizate de institutii de invatamant din strainatate. Mara Travel, de pilda, organizeaza programe speciale la colegii precum London College of Fashion, Chelsea College of Art & Design sau The English Gardening School. In cadrul cursului de gradinarit, studentii viziteaza gradini clasice si moderne englezesti, precum The Chelsea Physic Garden, Hampton Court Palace Gardens sau Private Gardens din Twickenham.

     

    In fine, amatorii de preocupari intelectuale ceva mai serioase pot opta pentru varianta unei saptamani intregi alaturi de laureati ai premiului Nobel pentru economie. Institutul ISEO (Institute of Studies on Economics and Employment) va organiza intre 23 si 30 iunie cea de-a patra editie a scolii de vara de la Lago d’Iseo din nordul Italiei, in apropiere de Milano. Cursurile, care costa 2.200 de euro si pentru care institutul primeste inscrieri pana la 20 aprilie, vor fi sustinute de profesori europeni si americani, iar invitatii speciali vor fi Robert Solow (laureat Nobel in 1987 si presedinte al ISEO) si profesorul Vernon Smith (laureat in 2002).

     

    In cele sapte zile, 40 de cursanti, selectati in functie de CV-uri, urmeaza sa discute probleme legate de economia mondiala si sa aiba ocazia sa isi expuna opiniile in fata laureatilor Nobel. Iar intre doua prelegeri despre incalzire globala si energie, fericitii invatacei, gazduiti la hotel de patru stele, pe malul lacului, se vor bucura dupa preferinte de sejur. Unii vor alege parcul imens cu piscina, terenuri de tenis, baschet sau volei, iar altii vor pleca un pic mai departe prin imprejurimi – la Venetia, la Cremona sau la podgoriile din Franciacorta.

  • Lumea lui Zadie

    Aidoma eroinei lui Raymond Quéneau (celebra Zazie din romanul „Zazie dans le métro“), Zadie Smith este tanara, independenta si pusa pe fapte mari. Zadie, ca si Zazie, descopera lumea adultilor si o restituie intr-o viziune eclectica, ametitoare, punctata de hohote de ras contagioase.

     

    Zadie si-a inceput primul roman, „White Teeth“ (550 de pagini in editia princeps, 570 in cea romaneasca, recent tiparita de editura Corint, in traducerea Alinei Scurtu) pe cand avea 21 de ani. Istoria sa poate sa surprinda: inca neterminat, manuscrisul a constituit obiectul unei licitatii pe incredere in cadrul Targului de carte de la Frankfurt. Editorii, adica, si-au disputat aprig marfa, asa incat pretul lansat la ultima strigare a ajuns la 400.000 de dolari. Dupa aparitie, a devenit iute bestseller, a primit mai multe premii importante si a facut din autoare copilul rasfatat al literelor engleze. Romanul a fost inclusiv ecranizat de Channel 4.

     

    Zadie, o superba mulatra, acum in varsta de 28 de ani, s-a nascut intr-o periferie din nord-vestul Londrei, dintr-o mama jamaicana si un tata englez. A studiat literele la Cambridge si si-a asumat, plina de cumintenie, rolul de supervedeta. In 2002 si-a publicat cel de-al doilea roman, „The Autograph Man“, care a fost asteptat cu sufletul la gura de pasionatii de literatura, dar si de amatorii de cancanuri avand ca subiect tineri genialoizi.

     

    „Dinti albi“, epopeea pe care Zadie si-a intemeiat gloria, este o saga familiala nervoasa si plina de culoare, care strapunge perioada dintre anii ‘70 si ‘90 ai veacului trecut, avand in rolurile-cheie doi patriarhi – capi de familie – si prieteni de nedespartit, Alfred Archibald Jones si Samad Iqubal. Unul este anglo-jamaican, celalalt din Bangladesh si amandoi sunt exemplarele tipice ale culturilor pe care le reprezinta – bun prilej pentru autoare de a ne cufunda in vartejul multietnic si multirasial al Londrei (oarecum ca in „Brick Lane“, romanul Monicai Ali), sub privirile incrucisate ale lui Shiva si ale lui Allah, in cartierul unde si-au aflat salasul toti dezradacinatii planetei – Willesden Green. Fresca este densa si baroca, iar galeria portretelor umane, sfasiata intre canoanele mai multor culturi, are amploarea si tusa magistrala a marilor romancieri. Desi, tocmai de aceea, Zadie a fost comparata cu Salman Rushdie (care, de altfel, s-a exprimat absolut ditirambic in ceea ce-o priveste), tanara nu si-a pierdut sangele rece si nici surasul ironic, spanzurat de dintii ei albi: „Nu sunt cunoscuta decat de o minuscula si abstracta comunitate de persoane, in principal cititori“. Acestia, de curand si romani, se numara insa cu sutele de mii.

  • Noutati

    Crime in numele lui Dante

    Povestea incepe la Boston, in 1865, intr-o America inca netamaduita dupa razboiul de secesiune. Patru oameni, poeti si eruditi, au facut legamantul sa traduca „Divina Comedie“ in engleza. Desi trudesc de ceva vreme, se pare ca termenul-limita la care trebuie sa predea lucrarea la tipar este prea aproape. Pe de-o parte, pentru ca mediile universitare de la Harvard nu recunosc decat literatura greco-romana si pe cea americana, opunandu-se publicarii lucrarii, si pe de alta, pentru ca timpul celor din „clubul Dante“ este ocupat cu descoperirea faptasilor unei serii abominabile de crime. De ce devin ei detectivi si nu lasa aceasta misiune in sarcina profesionistilor? Pentru ca toate crimele de rara cruzime cu care este confruntata societatea bostoniana sunt infaptuite dupa niste modele sugerate de Infernul lui Dante. Itele misterului  vor fi desfacute in maniera secolului al XIX-lea, cam ca la Edgar Allan Poe, pe baza unor demersuri riguros intelectuale, fara amprente si spirale ADN.

     

    Matthew Pearl, „Clubul Dante“,

    Editura Humanitas, Bucuresti, 2006

     

     

    Romanul unor romane

    Compusa din unsprezece fragmente, cartea lui Calvino repune in discutie, cu o insatiabila ironie si pofta de ras, genul romanului traditional. Primele zece fragmente seamana cu o enciclopedie a formelor romanesti, in vreme ce ultimul le inglobeaza pe toate. O sursa declarata de inspiratie, afirma autorul postfetei la editia romaneasca, B.A. Stanescu, este „O mie si una de nopti“ – atat doar ca, aici, modalitatile narative nu au miza povestirii din opera orientala, fiind ludice, iar nu existentiale. Campion al lecturii din placere si teoretician al placerii lecturii, Calvino izbuteste in acest roman, violent sarcastic la adresa tendintelor din teoria literaturii din anii ‘80, sa restituie, in ciuda modernitatii sale flagrante, bucuria fara fasoane a lecturii, in bunele si vechile sale sensuri.

     

    Italo Calvino, „Daca intr-o noapte de iarna un calator“,

    Editura Polirom, Iasi, 2006

  • Niste visatoare

    A mai jucat Beyoncé Knowles in vreun film pana acum? Nu, sau cel putin asa sustine cantareata, care e de parere ca „Dreamgirls“ i-a adus primul rol adevarat. Intr-un muzical care seamana cu un videoclip de doua ore, ceea ce nu e deloc rau.

     

    Dar de ce am urmari un videoclip de doua ore? Pentru ca acest videoclip are o muzica excelenta, niste actori extrem de buni si spune povestea unei trupe celebre, The Supremes, fetele de vis care au facut istorie in industria muzicala a Statelor Unite, deschizand drumul trupelor soul sau R&B de culoare care se bucura acum de succese internationale.

     

    In regia lui Bill Condon (scenaristul multioscarizatului „Chicago“), „Dreamgirls“ este dovada de netagaduit ca muzicalul este din nou la moda, dupa o lunga perioada de absenta de pe marele ecran. Filmul este ecranizarea muzicalului cu acelasi nume, de mare succes pe Broadway acum 25 de ani, si n-a trecut deloc neobservat: trei Globuri de Aur si opt nominalizari la Oscar, din care trei pentru coloana sonora originala.

     

    Povestea incepe in Detroit, in 1962, cand The Dreamettes, o formatie de amatoare, se inscrie intr-o competitie publica. Cele trei fete, Effie White (Jennifer Hudson), Deena Jones (Beyoncé) si Lorrell Robinson (Anika Noni Rose), il intalnesc pe Curtis Taylor Jr. (Jamie Foxx), un ambitios vanzator de masini Cadillac al carui vis e sa aiba succes in industria muzicii.

     

    Intalnirea e de bun augur, caci, dupa ce fac acompaniament vocal pentru celebrul James „Thunder“ Early (Eddie Murphy), fetele devin cunoscute cu ajutorul cantecelor compuse de fratele lui Effie, C.C. (Keith Robinson, intr-un rol oferit initial lui Usher) si ajung in primele locuri din Billboard Hot 100. Bineinteles, de ajutor sunt si banii pusi de Curtis in cutiile cu discuri trimise DJ-ilor posturilor de radio, la care era difuzata in acele vremuri aproape numai muzica „alba“.

     

    Cu o distributie formata numai din celebritati ale marelui ecran sau ale studiourilor de muzica, „Dreamgirls“ are si o poveste, mai mult sau mai putin moralizatoare, despre obsesia pentru succes si sacrificiile de facut pentru a-l atinge. Pe multa, foarte multa muzica, poate putin prea multa!

     

    Probabil ca acesta este motivul pentru care nume ca Beyoncé, Jamie Foxx (cantaret ireprosabil in „Ray“), Eddie Murphy (a avut o cariera de cantaret in anii ‘80) sunt atat de credibile in rolurile lor: fiecare isi spune propria poveste.

     

    Dar nu pentru Beyoncé este obligatoriu de vazut acest film, ci pentru Jennifer Hudson. Chiar daca fosta componenta a trupei Destiny’s Child straluceste in fiecare scena (e de observat cum alunita de pe clavicula stanga ii sare pe toata durata filmului pe cea dreapta si invers), nu ea ar trebui sa fie considerata actrita principala din acest film, ci Hudson, care, la cei 25 de ani ai ei, a primit deja un Glob de Aur pentru rol secundar (ca si Eddie Murphy) si este nominalizata la Oscar la aceeasi categorie.

     

    Dupa ce s-a ingrasat 10 kilograme pentru a o putea portretiza mai bine pe Florence Ballard, componenta trupei The Supremes pe care se bazeaza rolul lui Effie White, Hudson a invins nu mai putin de 780 de candidate, inclusiv pe castigatoarea concursului „American Idol: In Search for a Superstar“, la care a participat si ea in 2004. In ceea ce o priveste, titlul filmului i se potriveste de minune: fata e de vis, are o voce absolut de neuitat si e extrem de convingatoare in rolul oii negre a grupului, data la o parte pentru ca Deena Jones (Beyoncé), desi mai stearsa din punct de vedere vocal, avea un aspect fizic mai placut, ceea ce „dadea bine“ in fata audientei albe. Interpretarea lui Hudson le eclipseaza pe colegele Beyoncé si Anika Noni Rose (si ea castigatoare a unui premiu Tony), transformand-o pe actrita intr-o posibila castigatoare a unui Oscar. In orice caz, tanara din Chicago este prima concurenta de la American Idol nominalizata vreodata la premiul Academiei.

     

    „DREAMGIRLS“. R: BILL CONDON. CU: BEYONCE KNOWLES, JENNIFER HUDSON, JAMIE FOXX, EDDIE MURPHY, ANIKA NONI ROSE, DANNY GLOVER, KEITH ROBINSON. DIN 16 FEBRUARIE

  • Asigurare pentru prostia managerului

    Asigurarea pentru greselile managerilor ramane deocamdata pentru piata romaneasca o pasare rara si deloc ieftina. Din acest an insa, legea o impune ca obligatorie, cel putin pentru anumite structuri de conducere.

    Indiferent de domeniul de activitate sau de dimensiune, multe din companiile romanesti (sau chiar directorii lor) trebuie sa-si bugeteze din acest an o noua cheltuiala: asigurarea managerilor.

     

    Exista doua motive pentru care, alaturi de clientii deja traditionali, si companiile mai mici vor incepe sa bata anul acesta la usa firmelor de profil pentru a-si asigura afacerea de erorile conducerii, explica Mihai Lucanu, financial lines, casualty & marine manager la AIG Romania, cel mai mare furnizor de pe piata locala pentru astfel de polite. Pe de o parte, spune el, responsabilitatile directorilor de companii cresc (si riscul de a gresi e mai mare in hatisul pietei europene) si, pe de o alta, pentru anumite companii, chiar legea o impune. Mai precis, legea societatilor comerciale (cu modificarile adoptate in decembrie 2006) obliga toti administratorii societatilor pe actiuni sa aiba o asigurare pentru raspundere profesionala. Polite pe care, pana acum, doar multinationalele si cateva companii locale mari le incheiau de buna voie, in principal din cauza costurilor mari si, sustin asiguratorii, „pentru ca multi nu inteleg la ce riscuri se supun“.

     

    In ce consta o asemenea polita? In mare, asigurarea pentru raspunderea manageriala (directors & officers liability sau D&O, pe scurt) este o polita cumparata de companii pentru persoanele din conducere si acopera pierderile cauzate de acestia firmei sau tertilor ca urmare a unor erori de management. „Nu acopera insa si actiunile rau intentionate“, puncteaza Ovidiu Demetrescu, managing director al companiei de brokeraj in asigurari London Brokers, adaugand ca „exista asigurari si pentru asa ceva (fraude interne – n.red.)“. Compania pe care o conduce are in prezent „peste zece polite D&O incheiate“, spune Demetrescu, dintre care majoritatea sunt semnate cu companii de mari dimensiuni. Explicatia e, de altfel, destul de evidenta, in conditiile in care costurile unei asemenea polite nu sunt deloc mici.

     

    Un calcul universal e destul de greu de facut, pentru ca in ecuatie intra multe variabile (dimensiunea companiei, limita de asigurare ceruta, numarul persoanelor asigurate, experienta profesionala), insa „pentru o companie obisnuita si o limita de raspundere in jur de un milion de dolari, prima e intre 5.000 si 20.000 de dolari“, estimeaza Lucanu. La fel de adevarat, exista si clienti care cer mai mult si platesc pe masura: un milion de dolari pe cont, pentru limite de asigurare de zeci de milioane de dolari. AIG vinde astfel de polite pe piata romaneasca de zece ani, insa cererea a inceput sa creasca mai sustinut in urma cu sase-sapte ani. In prezent, compania are in portofoliu cateva zeci de astfel de polite, insa volumul primelor brute subscrise trece de un milion de dolari, potrivit lui Lucanu.

     

    Polite de acest fel se pot incheia, spun brokerii din domeniu, la orice companie de asigurari romaneasca, „desi in unele cazuri sunt mai mult hibrizi decat D&O pure“, adauga Ovidiu Demetrescu. Cu titlu de exemplu, el enumera pe lista companiilor care au in oferta polite de raspundere manageriala firme precum Omniasig, Allianz Tiriac sau Generali Asigurari. Dar „un client serios de D&O e aur curat pentru orice companie de asigurari“, puncteaza Gheorghe Grad, director general al companiei de brokeraj SRBA, „si nici una nu isi permite sa ignore potentialul acestei piete“. Exista, pe de alta parte, si situatii in care brokerii locali incheie, pentru clientii romani, politele direct la companii din strainatate, mai ales in cazul cerintelor mai  sofisticate. Pe piata locala, obligativitatea impusa prin legea societatilor comerciale pentru incheierea unei astfel de polite creeaza asteptari cumva contradictorii. Desi aproape la unison reprezentantii companiilor de profil spun ca se asteapta la o crestere a cererii, tot ei semnaleaza cateva neclaritati in lege, ce pot schimba total datele problemei. Neclaritati care, pentru asiguratori, tin in loc un business potential de milioane de euro, iar pentru companiile obligate sa cumpere asemenea asigurari se pot traduce in bani aruncati pe fereastra.

     

    In primul rand, semnaleaza directorul departamentului asigurari de raspundere civila de la Allianz Tiriac, Ioana Baniceru, legea romaneasca cere managerului sa incheie o astfel de asigurare si nu companiei. In practica internationala, companiile sunt cele care cumpara, in genere pentru toate structurile de management, o polita unitara – pentru ca in cazul unei daune, managementul raspunde unitar. Motiv pentru care politele vor fi in continuare vandute ca pe pietele internationale, adica doar companiilor. O alta hiba a legii pe care o acuza asiguratorii tine de faptul ca nu exista nici limite minime de raspundere impuse si nici sanctiuni pentru cei ce nu au o astfel de polita. Ar fi important, sustine Karina Rosu, CEO al brokerului de asigurare Aon Romania, ca limitele de raspundere cumparate sa fie suficient de mari, iar companiile sa nu incheie aceasta asigurare doar pentru a respecta prevederea legala, cumparand limite mici, de ordinul miilor sau al zecilor de mii de euro – „pentru ca daca o considera doar o obligatie si nu o necesitate reala, raman si cu banii dati pe prima si, in cazul unei daune, sunt si neacoperiti de asigurare“.

     

    Desi compania pe care o conduce are in portofoliu „pana in zece clienti, in principal din domeniul utilitatilor, al energiei si al institutiilor financiare“, Karina Rosu spune ca se asteapta ca numarul lor sa creasca. Si ea, asemenea celorlalti reprezentanti ai companiilor de profil, spune ca e imposibil de facut o estimare de cost generala. Da insa cateva exemple. Pentru un client din domeniul serviciilor financiare pentru care Aon a incheiat acest tip de asigurare, prima a evoluat in ultimii zece ani (pentru o limita de circa 1.000.000 de euro) de la 10.000 de euro pe an la circa 25.000 de euro, in conditiile in care reteaua clientului respectiv s-a extins de la trei sucursale la peste 70. In acest interval s-au inregistrat si pe piata internationala specifica fluctuatii puternice, in sensul cresterii primelor de asigurare, ca urmare a fraudelor consemnate la mari companii din SUA (Enron, Worldcom), subliniaza insa Rosu. Pentru companii din domeniul utilitatilor, pentru limite de 5.000.000 de euro, au fost cotate prime de asigurare anuale intre 35.000 de euro si 45.000 de euro. Acest tip de asigurare poate fi considerat ca facand parte din pachetul de beneficii oferite de o companie directorilor sai, deoarece le ofera acestora protectia necesara, afirma Karina Rosu.

     

    Ioana Baniceru de la Allianz Tiriac semnaleaza o alta situatie neclara creata din cauza ambiguitatilor din lege. Practic, spune ea, o astfel de asigurare nu se poate incheia, conform practicii internationale, pentru companii cu o vechime mai mica de trei ani, pentru ca in evaluare intra si istoricul financiar al asiguratului. Pe de alta parte, insa, sustine ea, „Registrul Comertului nu mai vrea sa infiinteze nici o firma care nu are asigurare de genul asta“, iar o parte dintre banci au inceput deja sa o solicite in dosarele de credit – cerinta care, in multe cazuri, chiar nu poate fi indeplinita.

     

    Alaturi de toate aceste neclaritati, lipsa unor sanctiuni specifice pentru neindeplinirea cerintelor din lege este un alt motiv ce-i face pe asiguratori sa spuna ca legea „mai mult te indeamna decat te obliga sa ai o astfel de polita“. Indemn care insa a inceput deja sa faca telefoanele sa sune la asiguratori.

  • Vine vacanta

    Pentru operatorii din turism a inceput vacanta de vara. Mai precis, au inceput contractarile pentru vacanta de vara, ceea ce inseamna ca principalele decizii de vanzare s-au luat. Noutati?

     

    Cea mai mare dorinta a lui Alin Burcea, directorul turoperatorului Paralela 45, era sa duca din acest an mai multi turisti peste Ocean. Asta dupa ce a dus, in fiecare an, cateva grupuri – din ce in ce mai multe, desi vizele au fost tot timpul un motiv sa renunte. „America este un teren necunoscut pentru romani. As dori sa incep cu New Yorkul, care este un brand turistic foarte apreciat si care ar prinde foarte bine pe piata romaneasca.“ Burcea s-a gandit, practic, la mai multe variante, cea mai buna fiind inchirierea unui avion charter care sa duca turistii pana la Barcelona si a altuia care sa ii transporte peste Ocean. Principala problema este ca ambasada americana nu accepta deocamdata acordarea unui numar mare de vize (peste 100 o data). „Asta inseamna ca si in acest an vor merge cate 20-40 de turisti pe luna in America si poate de la anul ni se va accepta ate-rizarea cu un avion plin cu romani“, spune Burcea, care se bazeaza pe faptul ca, la un an dupa aderare, Ungaria sau Polonia au primit vize turistice fara limita.

     

    Pana atunci, Burcea a imbunatatit par-teneriatul cu Austrian Airlines si duce grupuri de turisti de 25 sau 50 de persoane din trei in trei saptamani la Sankt Petersburg. „Avem cumparat, tot in regim charter, locuri in curse Austrian si facem excursii Moscova-Sankt Petersburg sau doar Sankt Petersburg, dupa cerere.“

     

    Cererea, desi satisfacatoare, nu se compara cu cea pentru insulele spaniole sau grecesti, asa ca principala preocupare a turoperatorilor este sa aiba locuri pentru absolut toti turistii care ar vrea sa mearga.

     

    Asadar, cele mai importante noutati ale turoperatorilor sunt acoperirea mult mai buna a intregii tari cu zboruri charter catre destinatii „verificate“ de vacanta (mai precis destinatii precum Turcia sau Grecia, care au dovedit in ultimii ani ca se vand foarte bine din Bucuresti) si zboruri charter noi (ca Santorini, Ibiza, dar si Republica Dominicana si Sankt Petersburg in parteneriate). 

     

    „Am inclus Santorini in oferta de chartere, deoarece s-a cerut ani la rand, dar, fiind o insula putin mai scumpa decat celelalte grecesti, am crezut ca nu va merge; cu toate acestea, deocamdata avem semnale foarte bune, desi nu am lansat inca oferta comerciala“, spune Cristina Irimia, director de marketing al agentiei J’Info Tours, care va organiza pentru acest an in premiera cursa charter catre insula vulcanica greceasca, dupa ce a vandut in ultimii ani peste 400 de pachete turistice pentru aceasta insula (cu transfer cu ferryboat-ul din Creta, catre care avea cursa charter).

     

    Tot la capitolul „cerere mare, deci facem charter“ se inscrie si Paralela 45, cu zborul catre Ibiza, pe care il va incepe din prima saptamana a lunii iunie. „Ibiza este foarte ceruta de tineri (pe segmentul 18-30 ani) si ar fi pacat sa nu oferim o varianta mai ieftina“, spune Burcea. In anii trecuti, turistii care voiau neaparat Ibiza cu charter zburau cu o cursa pana in Barcelona sau Mallorca si de acolo se transferau, cu un alt avion sau cu vaporul, pana la Ibiza.

     

    Cresterea numarului de curse charter (de la 70 anul trecut la aproape 100 anul acesta) se bazeaza pe diversificarea punctelor de plecare; daca in anii trecuti plecau curse charter doar din Bucuresti, Timisoara si Cluj, anul acesta vor zbura si de la Iasi, Bacau, Brasov si Targu-Mures. „Iasiul era complet izolat din punct de vedere turistic“, afirma Alin Burcea, care va avea prima cursa charter din Iasi catre Antalya in aceasta vara. Directorul Paralela 45 a programat o cursa pe saptamana din Iasi si spera la un grad de ocupare de 80% chiar din primul an, mai ales datorita faptului ca pregateste acum deschiderea unei agentii la Iasi, care sa se ocupe de vanzare. Targu-Mures a intrat din acest an pe harta charterelor datorita venirii in oras a companiei Wizz Air, care a inceput sa zboare de acolo catre Budapesta anul trecut si din acest an catre Barcelona. 

     

    O tentativa inca nedusa la capat este organizarea, din Oradea, a unui charter catre litoralul bulgaresc. Posibilitatea este analizata de agentia de turism Jade din Timisoara, impreuna cu o serie de agentii partenere din zona. „Litoralul bulgaresc este vizitat predominant de turisti din sudul tarii si, avand cerere, credem ca va avea succes“, spun reprezentantii Jade Turism. Peste 100.000 de turisti romani sunt asteptati in aceasta vara in Bulgaria, numarul fiind o estimare a agentiilor de turism. Toate zborurile charter programate pentru la vara ar putea transporta aproape 150.000 de turisti si, la o ocupare medie de 75% si un tarif mediu de 400 de euro pe sejur, ar putea aduce agentiilor venituri pe toata durata verii peste 36 de milioane de euro. Agentiile spera insa ca si pretul mediu pe sejur va creste in acest an, de la 400 la 500 de euro. Mai precis, de la trei stele (cea mai ceruta categorie) la patru.