BusinessMagazin

Blog

  • Oamenii cu rachete

    Criza din jurul programului nuclear al Coreei de Nord a fost declansata in 1993, cand Phenianul a anuntat ca se retrage din Tratatul de Neproliferare Nucleara, cu toate ca ulterior avea sa-si suspende decizia de retragere.

     

    1994 Coreea de Nord si SUA semneaza la Geneva un acord prin care Phenianul se angajeaza sa inghete si eventual sa renunte la programul sau nuclear, in schimbul ajutorului international pentru construirea a doua reactoare pentru uz civil.

     

    1998 Coreea de Nord lanseaza o racheta in trepte, care trece pe deasupra Japoniei si ajunge in Pacific, spre a demonstra ca regimul comunist poate lovi teritoriul nipon.

     

    1999 In urma negocierilor cu SUA, nord-coreenii accepta o inghetare temporara a testelor nucleare pentru rachetele cu raza lunga de actiune. Presedintele Clinton procedeaza la prima relaxare semnificativa a sanctiunilor economice impotriva regimului comunist. Un consortiu international incheie un contract in valoare de 4,6 miliarde de dolari pentru constructia a doua reactoare cu apa usoara destinate programului energetic civil nord-coreean.

     

    2000 Phenianul ameninta cu reluarea testelor nucleare daca Washingtonul nu-i ofera compensatii pentru pierderile de energie electrica de pe urma intarzierilor in constructia reactoarelor.

     

    2001 Administratia Bush acuza Phenianul ca a efectuat un test pentru motorul rachetei Taepodong 1, avertizand ca nord-coreenii vor fi „facuti sa raspunda“ daca dezvolta arme de distrugere in masa „pentru terorizarea altor natiuni“.

     

    2002 Presedintele George W. Bush numeste Coreea de Nord, Iranul si Irakul drept componente ale „axei raului“, prin faptul ca au intentia sa dezvolte arme de distrugere in masa. Oficialii nord-coreeni dezvaluie ca pun la punct un al doilea program, secret, de dezvoltare a armelor nucleare, folosind uraniu imbogatit, si anunta ca au reactivat facilitatile nucleare de la Yongbyon inghetate in virtutea acordului din 1994. SUA si aliatii sai asiatici, Japonia si Coreea de Sud, suspenda livrarile de petrol catre Coreea de Nord, angajate in virtutea aceluiasi acord din 1994.

     

    2003 Coreea de Nord anunta ca se retrage din Tratatul de Neproliferare Nucleara si ameninta sa loveasca SUA, dupa ce o serie de oficiali americani si britanici au dat de inteles ca regimul comunist va fi urmatorul rasturnat de la putere, dupa Irak. Phenianul desfasoara, incepand din acest an, negocieri pentru dezarmare, in formula de sase (cele doua Corei, SUA, China, Japonia si Rusia), insa discutiile vor fi frecvent suspendate.

     

    2004 Cel mai mare grup de refugiati nord-coreeni inregistrat de la separarea peninsulei (460 de oameni), majoritatea femei si copii, intra in Coreea de Sud, in incercarea de a scapa de saracia si represiunile regimului de la Phenian. De la sfarsitul razboiului coreean, in 1953, circa 5.000 de persoane au reusit sa fuga din partea de nord a peninsulei. Phenianul califica incidentul drept rapire de persoane din partea Seulului, folosindu-l ca argument pentru refuzul de a relua negocierile internationale in formula cu sase tari.

     

    2005 AIEA estimeaza ca Phenianul are suficient plutoniu pentru a construi sase bombe nucleare, iar Centrul pentru Studii asupra Neproliferarii, din California, afirma ca ar fi vorba de 11 bombe cu sanse de a fi dezvoltate pana in 2006. Coreea de Nord promite la un moment dat ca va incepe „in curand“ demontarea facilitatilor nucleare, dar numai cu conditia ca SUA sa renunte la sanctiunile financiare impotriva sa.

     

    Stirile, difuzate de Coreea de Sud, ca inundatiile din nord ar fi dus la moartea sau disparitia a 10.000 de oameni si la compromiterea a 400.000 de tone din recolta anului, fata de estimarile Phenianului care vorbesc de nici 200 de victime si de 100.000 t de recolta compromisa, alimenteaza temerile privind o posibila criza umanitara in Coreea de Nord.

  • Jumatatea dinspre nord

    Ocupata de Japonia la inceputul secolului trecut, Peninsula Coreeana a fost impartita in doua state dupa al doilea razboi mondial, cel din nord intrand sub influenta sovietica, iar cel din sud sub influenta SUA. Dupa razboiul intercoreean din 1950-1953, statul din nord a adoptat o politica de independenta ostentativa fata de tentativele URSS si ale Chinei de a-si impune viziunea asupra dezvoltarii lui. Totusi, inamicul nr. 1 au ramas SUA, obiectivul oficial al Coreei de Nord fiind reunificarea peninsulei sub controlul Phenianului.

     

    DENUMIRE: Republica Populara Democrata Coreeana (Choson Minjujuui Inmin Konghwaguk)

    SUPRAFATA: 120.540 kmp

    POPULATIE: 23,1 milioane (estimari CIA iulie 2006)

     

    STRUCTURA PUTERII:

    – Presedintele Kim Jong Il, ales in iulie 2004 pentru un mandat de patru ani, premierul Pak Pong Ju si membrii guvernului, cu totii desemnati de legislativ

    – Adunarea Suprema a Poporului (Choego Inmin Hoeui), legislativ cu 687 de membri, alesi prin vot popular pentru un mandat de cinci ani

    – Partidul Muncitorilor din Coreea (PMC), condus de Kim Jong Il, plus alte doua partide minore, ambele sub controlul PMC

     

    ECONOMIE: Sistemul rigid centralizat de administrare a economiei si concentrarea cheltuielilor pe necesitatile armatei, vazuta ca principala parghie de realizare a scopurilor de politica externa, au intretinut subdezvoltarea economica si saracia populatiei. Ajutorul umanitar international a ajutat Coreea de Nord sa scape de foamete in cativa ani cu recolte slabe, insa n-a putut sustine dezvoltarea economiei. In 2004, sistemul a permis, cu titlu experimental, functionarea unor ferme private si aparitia unor piete private pentru produsele agroalimentare.

     

    COMERT: Cei mai importanti parteneri comerciali raman China (45,6%), Coreea de Sud (20,2%) si Japonia (12,9%), conform datelor CIA din 2005. Coreea de Nord exporta cu precadere minerale (carbune, minereu de fier, grafit), produse metalurgice, textile si de pescarie.

     

    PIB: 40 de miliarde de dolari; pe cap de locuitor – 1.700 de dolari (estimari CIA 2005).

  • La multi ani!

    Timp de mai bine de un deceniu cea mai mare spaima a romanilor a fost inflatia. Nu se temeau de boala, de pierderea slujbelor sau de apocalipsa cat de faptul ca a doua zi salamul sau camasa vor fi mai scumpe. Acum anuntul scaderii inflatiei la nivele la care altadata nici nu visam a trecut neobservat.

     

    Eram prea ocupati cu sarbatorirea, la mijloc de august, a venirii noului an. N-am luat-o pe campii cu floricele in par, consider numai ca am intrat, facand o oarecare apropiere cu mersul si denumirile calendarului chinezesc, in anul McCarthyst al Romaniei. Calendarul pe care vi-l propun nu se incadreaza in constrangeri astronomice sau geografice – durata unui an poate fi, ca in basmele copilariei, de numai trei zile, dar poate ajunge la dimensiuni considerabile, adica mai multi ani din cei cu 365 de zile.

     

    Am mai spus ca societatea romaneasca postrevolutionara a trecut si va trece, in mic, la o scara diferita, prin ce a trecut lumea capitalista in ansamblu de la revolutia industriala pana in prezent. Am trait, ca sa dau numai cateva exemple, Anul Increderii Oarbe, pe cel al Dezamagirii, al Devalizarii, pe cel al Ezitarilor, al Neputintei sau al Arogantei, totul in perioade de timp mai mici sau mari, unele chiar suprapuse. Acum am descoperit ca ni se muleaza pe personalitate, cel mai bine, desconspirarea si voluptatea cotrobairii in trecut.

    Dar n-ar trebui sa ratam alte posibile perioade, pe care le consider mult mai necesare, cum ar fi Anul Pregatirii, Pe Bune, a Integrarii (i-as mai spune Al Ingrasarii Porcului in Ajun) sau Deceniul Hai Sa Ne Apucam, Naibii, Serios de Treaba.

     

    Nu ca deconspirarea nu ar fi buna, dar in orice ierarhie de bun-simt, economia, inflatia, integrarea, banii si bunastarea ocupa un loc mai fruntas; episodul „un informator pe zi“ si-ar avea locul intr-o caseta, titlurile primei pagini fiind altele. O rata a inflatiei de 0,11% in iulie si o inflatie anuala cu putin peste 6%, cele mai scazute niveluri de dupa 1989, cred ca ar fi meritat o atentie cel putin egala, daca nu mai mare decat dosarul deputatului Mona Musca sau copilul cu doua capete, principalele subiecte de prima pagina din presa zilei in care scriu acest text. Exceptie face atentatul dejucat in Marea Britanie, care chiar este un subiect.

     

    Paradoxal, tocmai aceasta lipsa de atentie imi da, totusi, un sentiment bun – exista ceva, acolo, care functioneaza, care se invarte, care da si rezultate, ceva care ignora scandalurile politice si isteria si aruncatul cu vorbe; este un nucleu de companii si oameni si intentii si rezultate detasat de mizeria cotidiana, realist si perseverent.

     

    Nu am de gand, in acelasi timp, sa contest justetea demersului Dosariadei. Dar trimiterea la activitatea senatorului Joe McCarthy – care a condus o campanie furibunda de demascare a comunistilor americani in anii ‘40 si ‘50 -, efectele acesteia asupra societatii americane si apropierile evidente cu ce se intampla acum in Romania mi se pare o abordare corecta si demna de invocat. Pentru ca a analiza cu mintea de acum, dupa 16 ani de la caderea regimului comunist, ce a fost atunci este o actiune care poate ascunde capcane.

     

    Un bun comentator si jurnalist israelian, pe care il citesc cu mare placere ori de cate ori scrie, face referire, intr-un text, la generatiile intregi de sovietologi care au lucrat in lumea capitalista si au cheltuit peste 30 de miliarde de dolari pe tot soiul de analize mai mult sau mai putin folositoare, dar care au ratat tocmai scopul existentei lor – anticiparea momentului disparitiei imperiului sovietic. Respectivii specialisti au fost produsul unei epoci cu limitele si constrangerile ei si nu puteau iesi din tiparele de gandire impuse de aceasta.

     

    Pana in prima jumatate a anului 1989 caderea comunismului in Romania a fost dorita, dar la fel de greu de anticipat. In acest context, compromisurile facute de unii si altii au un judecator mai greu, mai important decat orice comisie sau consiliu – propria constiinta. Daca exista si daca actioneaza. Si mai este si Legea.

     

    Dar sa faci acum un mare mix despre cum si cine si de ce si cu ce efecte a colaborat, numai in baza informatiilor furnizate de dosare si de ce mai contin ele dupa ce or fi trecut prin tot soiul de filtre si maini timp de 16 ani este o intreprindere cel putin riscanta, comparabila cu a incerca sa gasesti comunisti la Hollywood.

     

    Ne bucuram de identificarea pionilor, pierzand din vedere lipsa pieselor importante, a adevaratilor responsabili. Dosarele securitatii spun numai ce vor unii sa putem afla. Totul se ia de-a gata si se serveste fierbinte. Imi pun costumul rosu, o barba de vata si spun cu voce puternica si blajina: „HO, HO, HO… Happy New Year!“

  • Monstruoasa coalitie

    „Cherchez la femme“ – zic francezii. Or, „femeia“ politicii romanesti a fost si e PSD. Galanti, si pedistii, si liberalii se grabesc s-o salveze.

     

    Cine s-a fript cu ciorba Revolutiei sufla si-n iaurt. La nivelul atitudinal, acesta ar putea fi cel mai de seama castig de pe urma comunismului si a evenimentelor din decembrie ‘89 – o suspiciune automata fata de toate „evidentele“. Pe vremea regimului comunist, lucrurile erau limpezi: de mintit se mintea pe fata, fara pudibonderii. Ce fel de minciuna mai e si asta? O minciuna presupune un minim – dar sincer – efort de inselare a celuilalt. Or, ei se prefaceau ca ne mint, noi ne prefaceam ca ii credem. Si ei stiau ca noi stim ca ei stiu. Dupa ‘89, minciuna a inceput sa se rafineze. Chinuit la inceput – amintiti-va doar de primele mineriade – „adevarurile oficiale“ au devenit, treptat, tot mai atente la detalii, tot mai grijulii cu aparentele. Suspiciunea populara, insa, a ramas intacta. Vorba turcului: „cine se culca pe jos nu risca sa cada din pat“.

     

    Nu ma-ntelegeti gresit. Nu sunt un adept al teoriei conspiratiei far’-de-sfarsit si raman convins ca suspiciunea e o arma cu doua taisuri: aidoma unor otravuri, si aici totul depinde de doza. O suspiciune generalizata, aplicabila oricand, oricui si oricum, parjoleste totul. Raman, insa, convins ca un scepticim bine dozat e sanatos.  In absenta experientei comuniste, incet, dar sigur, au invatat lectia asta pana si occidentalii, unde increderea in guvern si in clasa politica a scazut constant din anii ‘60 incoace. „Incet“ e insa un lux pe care, romani fiind, nu ni-l putem permite. Nu ne putem permite, precum americanii, patru ani sau mai bine pentru a incepe sa ne intrebam cui foloseste 9/11 sau care au fost cauzele razboiului din Irak. Ca si cu Moromote, cu noi timpul si-a pierdut rabdarea. Noi ne-am pierdut rabdarea. Politica romaneasca a luat-o razna: cui prodest? Cui foloseste o politica – vorba lui Hamlet – „out of joints“, scoasa din tatani?

     

    Calcand pe urmele stramosilor latini, politistii francezi au nascocit o metoda pe cat de simpla pe atat de eficienta de a aborda solutionarea crimelor: „Cherchez la femme!“. Cautati femeia! Nu e vorba aici de misoginism, ci de statistica: in majoritatea crimelor, la mijloc (mai bine zis, la unul dintre capete) se afla o femeie.

     

    Abia in cazul in care solutia evidenta – cea care-ti scoate ochii – se dovedea gresita, merita sa concepi alte scenarii. Asa si la noi. Prinsi in disputele zilnice dintre PD si PNL, dintre ziaristii-turnatori si politicienii-colaborationisti, riscam sa scapam din vedere esentialul care ne scoate ochii. Femeia. PSD-ul. Sa recapitulam faptele, in ordine cat de cat cronologica: (1) Treptat, dupa alegeri, PD se pozitioneaza ca partid anti-coruptie si, gratie presedintelui Basescu, castiga semnificative puncte electorale, ajungand sa-si dubleze „valoarea de piata“; (2) In replica, adulmecand punctul slab al democratilor, PNL-ul se repozitioneaza ca partid anti-Securitate; (3) In locul mult trambitatei fuziuni intre partidele Aliantei se casca un hau la care sapa cu sarg atat unii, cat si ceilalti. Pana aici toate bune si frumoase. Etapa intaia

     

    Etapa a doua – calificarile: (4) „daca nu ei, atunci cine?“ Cata vreme PNL sau PD nu pot strange suficiente voturi pentru a guverna nici singuri, nici intr-o alianta numai cu UDMR (PRM sau PNG raman – speram – partide de felinar rosu, nefrecventabile) nu mai ramane drept partener de alianta decat „femeia“ buna la toate. PSD-ul. Aici e aici. Aici e rascrucea de unde intreaga poveste se poate infatisa drept un cinic calcul utilitarianist sau, functie de perspectiva, drept o monstruoasa coalitie in care, indiferent de cine, chipurile, ar pierde, PSD castiga. Marturisesc ca ultima varianta e de natura a-mi da fiori reci pe sira spinarii. Mai ca refuz s-o cred. Pentru ca, insa, vorba unei iubiri din tinerete, mai bine sa-ti fie rau decat sa-ti para rau, merita sa analizam, cu inima stransa, si aceasta varianta.

     

    Deci: ca la gradinarit, se incepe prin a afana terenul cu niste dosare de securitate, din toate partile spectrului politic, care sa intareasca ideea ca „toti sunt o apa si-un pamant“. Luate de valul dezvaluirilor, detaliile nu mai conteaza decat pentru cei ce-si mai amintesc ca tocmai aici se cuibareste diavolul. Dar cum lumea nu are rabdare pentru nuante, senzatia de mocirla creste exponential atat in randurile opiniei publice, cat si in cele ale membrilor de partid. PSD redevine un partid ca oricare altul – manjit dar nu murdar. E o nuanta. Nu degeaba insista Dinu Patriciu pe judecatile „gri“, fara dihotomicul alb-negru. Griul e o culoare convenabila – o culoare de domni.

     

    Mai apoi, se planteaza primele „rasaduri“, de proba, sa vedem reactiile si sa obisnuim lumea cu ideea. Un Blaga tratat cu Rus – pentru PD, un Patriciu insamantat cu Realitatea TV – pentru PNL. Ambii sugerand, mai pe fata, mai piezis, ideea ca „daca nu noi, atunci ei“. Ceilalti. PD sau PNL dar, fara doar si poate, cu PSD. Nu „noi“ zicem ca unu si cu unu fac doi. Asa zice aritmetica politicii. Iar asta se numeste „realism politic“. Treptat, treptat, pana si analistii vietii politice ajung sa nu se mai intrebe „daca“ o alianta PD-PSD sau una PNL-PSD ar fi credibila, ci „care“ dintre cele doua. Iar de la vorba pan’ la fapta distanta e de un clipit de pleoape. Dovezi, ati spus? Pai sa ne uitam la „dizidentii din PNL“: pentru un adversar inversunat al „clicii“ din jurul premierului Tariceanu, Theodor Stolojan nu s-a aratat catusi de putin oripilat de sponsorizarea PSD cu doua miliarde de catre Patriciu; Valeriu Stoica – alt Titi Duru’ – saluta chiar initiativa „patriciana“ de a discuta deschis despre o posibila colaborare cu PSD; Crin Antonescu spera „ca nu va fi cazul“; si nici macar Mona Musca – bastionul onorabilitatii – pare sa nu se mai simta chiar bine de cand cu desecretizarea dosarelor de turnatori. Mai conteaza daca salvatorul PSD in cele din urma e PD, PNL sau ambele, separate sau in alianta? Rezultatul ramane acelasi. PSD scapa inca o data de la o moarte electorala aproape sigura.

     

    Pai sa nu intelegi indignarea purtatorului de cuvant a PSD, revoltat ca atat pedistii, cat si liberalii negociaza cu ei in culise si-i injura in public? Incet dar sigur, cercul se inchide. Pleaca ai nostri, vin ai nostri. De-o fi una, de-o fi alta, ce e scris si pentru noi?

  • Verde de la americani

    Atunci cand vorbesti cu vreun entuziast autohton al Internetului sau chiar cu un proaspat imbogatit din online, aproape fara exceptie discutia se invarte in jurul atotputernicului dolar.

     

    Cu toate ca in topul general al investitiilor straine in Romania americanii ocupa doar locul 6, cand vine vorba de bani „aruncati“ pe piata online, ei sunt cei mai activi. Mai repede decat in alte industrii autohtone, in Internetul romanesc ei au reusit deja sa inchida cercul investitiilor.

     

    Nu e de mirare viteza cu care se misca, pentru o natiune care a inventat practic www-ul si care produce milionari pe banda rulanta din acest business. Asa ca, vrand-nevrand, noile generatii de entuziasti ai Internetului romanesc vor utiliza un sistem controlat de companii americane. De la inregistrarea domeniului si gazduirea site-ului pe un server pana la inscrierea lui in retele mai mari care aduc bani din publicitate si pana la tehnologia prin care se face livrarea catre consumatorul final. Fenomenul e usor explicabil, cel putin pentru cei proaspat intrati in sistem, care au descoperit ca pot face bani punandu-si cativa pixeli din site la dispozitia Google sau Yahoo! pentru reclame. Banii pe care ii castiga prin sistemul asa-numitelor „reclame sponsorizate“ sunt primiti in moneda americana, la fiecare click al unui vizitator pe reclamele de pe site-ul sau, Google sau Yahoo! platindu-i cativa centi. Dar banii adevarati nu aici sunt. Departe de mine gandul de a lua in derizoriu un fenomen care nu doar ca ii invata pe unii dintre noi sa simta mirosul banilor online, dar si contribuie la cresterea inca firavului Internet romanesc. Si unii, putini ce-i drept, adunand cent cu cent ajung la sfarsitul lunii sa numere castiguri de cateva mii de dolari. Acesti bani insa reprezinta mai putin de jumatate din pretul platit de companiile care isi fac reclama in acest fel, restul ajungand in conturile Google sau Yahoo! sau ale oricarui alt broker de publicitate online implicat.

     

    Raportarea la dolar pare cu atat mai curioasa cu cat incercam in mod constant sa ne declaram mai europeni decat suntem, iar topul investitiilor straine in Romania ii plaseaza pe americani mult in urma austriecilor, olandezilor sau francezilor. Si totusi, o privire de ansamblu este lamuritoare pentru interesul aratat modelului de business american. „Think big“ e un indemn inventat de americani, aceiasi care au inventat si Internetul. Alaturand cei doi termeni, americanii au descoperit de mult timp ceea ce noi stim mai mult din auzite, ca pe Internet se fac bani. Numai ca, inainte de a putea noi realiza, ne-am trezit ca in aceste afaceri deja nu prea mai este loc. Prin mai multe achizitii, incepand mai ales de anul trecut, companiile americane au reusit sa se infiltreze cu succes in mai toate domeniile care produc dolari din mediul virtual.

     

    Cea mai mare investitie a fost achizitia Astral, un produs integral al capitalismului romanesc, pentru care cei de la UPC au platit 420 de milioane in moneda americana. Principalul actionar la momentul achizitiei era AIG New Europe Fund, un fond american de investitii in economiile tarilor emergente din Europa, intrat in anul 2000 in actionariatul Astral. El a fost si cel care a imprimat miscarea strategica de la un simplu operator de televiziune prin cablu catre unul dintre cei mai puternici furnizori de servicii Internet. Prin aceasta achizitie, UPC, marca a Liberty Media, cel mai mare operator american de acest gen cu afaceri in afara Statelor Unite, devine unul dintre principalii furnizori care monetizeaza acum de pe urma cresterii numarului de abonati la servicii de Internet prin cablu.

     

    Pentru ca accesul la Internet fara fire va fi, probabil intr-un viitor nu prea indepartat, asigurat de cei de la Clearwire prin tehnologia WiMax. Saptamana trecuta compania a cumparat doua firme romanesti, AccessNet si Idilis, iar Clearwire a primit o infuzie de capital de 600 de milioane de dolari de la Intel Capital, fondul de investitii al cunoscutului producator, tot american, de procesoare. Cu cabluri sau fara, odata conectat la cea mai mare retea din lume, ajungi aproape inevitabil pe mana americanilor.

     

    Chiar si exceptand site-urile cu .com in coada, principalii proprietari de site-uri in limba romana au intrat tot in ograda americanilor. Exponentul este Netbridge, o retea de site-uri si servicii in care au investit cei de la fondul american New Century Holdings, prin doua vehicule financiare: Broadhurst Investments si Lindsell. Si recent a iesit la iveala adevarata dimensiune a implicarii Netbridge in Internetul romanesc. Aceiasi americani de la New Century Holdings detin pachete importante de actiuni si la grupurile concurente – jumatate din iMedia si 60% din Vodanet au fost cifrele vehiculate in ultimul timp pe piata.

     

    Practic, singurul grup Internet comparabil ca dimensiune cu NetBridge este in acest moment Neogen. Comparabil cu Netbridge, dar departe de trio-ul format de acesta cu iMedia si Vodanet. Pentru ca, de exemplu, doar reteaua de publicitate boom.ro detinuta de Netbridge aduna in jur de 70% din tot ceea ce inseamna reclama online. Aduna, pentru ca lucrurile probabil se vor mai schimba dupa plecarea recenta a fostului „numar unu“ al Netbridge, Orlando Nicoara, la divizia MediaPro Interactiv din grupul MediaPro.

     

    Toate aceste schimbari si achizitii inseamna pana la urma ca afacerile online romanesti au primit «ok-ul» american: „Americanii vor sa lucreze cu americani“, spunea saptamana trecuta intr-un interviu directorul Hostway Romania, Marius Ion. Iar Hostway pare sa fie veriga lipsa din lantul „trofic“ al Internetului autohton. Hostway a cumparat deja trei firme romanesti care i-au asigurat intrarea pe tot atatea piete. Compania americana poate acum sa inregistreze domenii, sa creeze si sa gazduiasca site-uri. Bine, bine si ce mai e romanesc in toata povestea asta? Cel putin ceva sau cineva. Cei sase milioane de romani care fac trafic pe site-uri. Si genereaza un business din ce in ce mai infloritor. The american way.

  • Obiectele ne dau de gol

    Of, suntem atat de usor de citit… Mai ales cand in jurul nostru sunt atatea obiecte care ne dau de gol tocmai pentru ca se presupune ca nu sunt demne de bagat in seama.

     

    Un mecanic mai filozof mi-a spus odata ca masina incepe sa se comporte precum cel care o conduce, ca motorul incepe sa mearga dupa un anumit tipar comportamental. Sunt atatea corespondente stranii intre obiecte si oamenii care si le insusesc cu aroganta, fara sa-si dea seama ca ele devin oglinzi sadice ale personalitatilor lor. Asa se intampla de exemplu cand vezi o masina trecand dubla linie continua de pe un mare bulevard ca sa depaseasca o mare coloana. Soferul se confrunta cu o autosuficienta periculoasa. Oricine ar fi individul, acel simplu gest il califica perfect ca mitocan, fara alte comentarii. Interesant e ca, in general, demnitarii isi certifica mitocania prin girofar.

     

    Intr-o casa sunt atatea obiecte care alcatuiesc un soi de harta astrala numai buna de „citit“. Am vazut o casa de vacanta superba a unor oameni bogati si cu gust (asa credeam pana atunci), o casa foarte frumos aranjata, dar care era ruinata de un imens, ireal cap de cerb amplasat deasupra usii din sufragerie. Parea ca respectiva camera se pregateste sa te ia in coarne de indata ce aveai sa apesi pe clanta. Asta ar fi fata rusinoasa si ciudata a kitschului. Mai e si kitschul drag, de acasa de la bunica, acele bibelouri stocate intr-un colt al casei, ca o mica societate de idoli din portelan, sub forma de balerine, de Stan si Bran sau de pesti bulbucati. Astfel de obiecte s-au impregnat de caldura caminului sigur, neinvadat de nelinisti contemporane. Bineinteles, exista si case cu un exces de populatie din portelan indicand eventual faptul ca proprietarul a fost candva mare stab comunist care primea in nestire toate aratarile pamantului.

     

    Cat de pline de personalitate erau si electrocasnicele intr-o vreme! Frigidere pline de abtibilduri, biletele, scrijelituri. Televizoare cu mileu. Aparate de radio ca niste cutii de pantofi pe care se mai vedeau urmele diverselor agresiuni. S-a dus vremea lor. Pentru ca a venit vremea, ca in reclama unui distribuitor, sa aruncam vechiturile pe geam sau din camion: acum ne putem lua o mie de lucruri doar cu buletinul. Asa ca, mai nou, in multe case obisnuite, printre mobile vechi si inghesuite, vezi inconfundabilul cenusiu mat al televizoarelor si DVD-urilor luate la kilogram.

     

    Revenind la masini, e foarte important ce agati de oglinda, se pare. Credinciosii sau doar superstitiosii isi agata icoane, matanii si chiar vreun Isus de jucarie (am vazut eu). Un sofer de pe linia de autobuze din Drumul Taberei isi facuse chiar un soi de mic altar cu toti sfintii insirati pe bord. Era un caz aparte intr-un val de afise cu femei seminude, deja un cliseu in lumea soferilor. Mai sunt apoi bibliotecile. Of, cat de bine „citesti“ doar dupa cum sunt distribuite cartile intr-o casa… Sunt unii care au 5-6 titluri in toata casa si respectivele volume sunt bine tocite si ferfenitite, dovada ca lectura n-a fost deloc usoara. Altii si le insira ca la expozitie, toate foarte bine conservate, deci nu prea citite, cu titlurile pompoase la vedere. Cu ceva Heidegger lucios sau poate Adrian Paunescu si ale lui cartoaie indecent de groase. Fetisistii cartilor adora colectiile. Maniacii cu ordinea le asaza in functie de marime in raft. Iubitorii adevarati de carte le tin intr-o dezordine bine controlata in care doar ei, dupa legi nescrise, mai pot gasi o logica de cautare. O casa cu spoturi, gresie ieftina si multa, cu mobila de culoarea lemnului lipita de pereti in toate chipurile, poate semnifica doua lucruri: ori a fost cumparata si apoi „aranjata“ repede de vreun agent imobiliar ca s-o revanda cu vreo 5-6.000 de euro in plus; ori a fost aranjata de o familie de tineri naivi care considera spoturile din tavan (unii isi pun si-n podea) maximul de design contemporan.

     

    La plaja, lucrurile pot deveni indecent de transparente. Vezi de exemplu un cuplu de tineri fericiti care se instaleaza pentru baia de soare. Ea isi arunca rochia si fuge in mare. El se asaza grijuliu pe cearsaful bine intins, isi impatureste cu grija tricoul si apoi incepe sa se dea cu ulei de protectie pe maini si pe umeri. Cine stie, poate vor fi fericiti impreuna, in ciuda evidentei discrepante intre personalitati. Oricum, un prosop bine impaturit va sta intotdeauna intre cei doi.

     

    Mai are rost sa spun cat de elocventa caracterizare iti pot oferi obiecte precum telecomanda, pantofii, dulapul de haine, imprimeurile de pe camasi sau tricouri?

    Are insa un rost sa va spun de unde a explodat dorinta asta de a vorbi despre obiecte si oameni? Pentru ca e vorba de un scriitor atat de mare si totusi insuficient de stiut in Romania: Martin Amis, unul dintre cei mai mari contemporani.

     

    Intr-un extraordinar roman, „Banii“, Amis dezvolta o legatura obsedanta intre personajul sau si masina lui draga, numita sugestiv Fiasco, o masina de lux care nu merge niciodata cum trebuie. Daca n-aveti rabdare sa vedeti cum va tradeaza obiectele din jur, macar cititi un roman bun.

  • Buffett si Hezbollah

    Warren Buffett. Cel mai important lucru pe care trebuie sa-l stiti astazi despre Israel si cum s-a descurcat el pana acum in razboiul cu Hezbollah este Warren Buffett, presedintele fondului Berkshire Hathaway si cel mai de succes investitor din lume.

    Ce? Ei bine, cea mai discutata chestie in Israel, inainte ca Hezbollah sa porneasca acest razboi, era ca pe 5 mai, Buffett a cumparat un pachet de 80% dintr-o companie privata israeliana de instrumente de precizie, Iscar Metalworking, pentru 4 miliarde de dolari – prima achizitie a lui Buffet a unei companii din afara Americii. Potrivit BusinessWeek, ca urmare a afacerii, proprietarii Iscar trebuiau “sa plateasca taxe aferente de cam 1 miliard de dolari in cuferele guvernului – o pleasca neasteptata. Cu bugetul Israelului deja functionand cu un surplus de 2 miliarde $, guvernul ia in considerare diminuarea TVA-ului cu un procent pana la 15%”.

    In mai, ziarele israeliene erau pline de pagini despre cat de tare era ca Israelul a produs o companie de top pe care Warren Buffett sa vrea sa o cumpere. Asta se discuta peste tot, impingand bursa de la Tel Aviv spre un maxim istoric.

    La asta ii statea capul Israelului in ajunul razboiului – si asta explica ce am simtit cand am vizitat Israelul, la putin timp dupa ce luptele au inceput. Nimeni nu a vrut acest razboi si nimeni nu era pregatit pentru el. Uitati-va cu atentie la imaginile cu soldati israelieni din Liban. Nu e pic de entuziasm pe fetele lor si cu siguranta pic de triumfalism. Expresiile lor spun intreaga poveste: “Nu vreau sa fac asta – inca un razboi cu arabii”.

    Soldatii israelieni trageau un pui de somn cand a inceput razboiul asta – de asta au fost prinsi in ambuscada – dintr-un motiv foarte bun: au atat de multe de facut cu vietile lor si traiesc intr-o societate care le da forta si mijloacele sa faca asta. (Din pacate, compania Buffett este in nordul Israelului si a trebuit sa fie temporar inchisa din cauza atacurilor cu rachete)

    Tinerii israelieni viseaza sa ajunga inventatori si modelele lor in viata sunt inovatorii israelieni care au ajuns pe Nasdaq. Tinerii Hezbollah viseaza sa devina martiri si modelele lor in viata sunt militantii islamisti care au ajuns in Lumea de Apoi. Israelul a petrecut ultimii sase ani pregatindu-se pentru Warren Buffett in vreme ce Hezbollah-ul a petrecut ultimii sase ani pregatindu-se pentru acest razboi.

    “Israelul nu a fost pregatit pentru acest razboi”, spune analistul politic israelian Yaron Ezrahi. “A venit peste noi ca lovitura unui meteorit. Intreaga miza a dezbaterii publice in tara inainte de razboiul asta era retragerea”. Armata israeliana tocmai se luase de propriii extremisti, colonistii din Fasia Gaza, si-i mutase impotriva dorintei lor, adauga Ezrahi, “si tara tocmai alesese pentru prima data un premier care a promis electoratului retragerea unilaterala din Cisiordania in schimbul a nimic”.

    In final, Israelul va face tot ce trebuie sa faca pentru a invinge. Dar ce e atat de deranjant pentru israelieni este ca razboiul este despre nimic si despre totul. Adica, Israelul s-a retras din Liban si cu toate astea Hezbollah-ul vine dupa el. Este despre nevoia Hezbollah de a-si justifica existenta si nevoia Iranului pentru o diversiune.

    Ce este de doua ori mai trist este ca si Libanul se punea pe picioare. Rafik Hariri, fostul premier, reprezenta un tip cu totul nou de lider arab – unul ajuns la putere pentru ca era un constructor si un antreprenor. El a inteles ca Libanul, eliberat de Siria, era o tara ai carei tineri aveau energia si talentul sa fie competitivi oriunde. El a crezut ca Libanul ar putea fi din nou un model despre cum arabii pot imbratisa modernitatea. Dar Hariri a fost asasinat – se presupune ca de catre Siria – si acum democratia libaneza este asasinata de Hezbollah. Inca o data, in lumea araba, trecutul ingroapa viitorul.

    Israelul nu trebuie sa se lase atras in acelasi mormant. Israelul trebuie sa obtina un armisititiu si o forta internationala in sudul Libanului – si sa plece. Israelul nu poate invinge Hezbollah, il poate doar rani suficient incat sa-l puna sa se gandeasca de doua ori inainte de a mai face asa ceva vreodata – si cam asta a facut. Nu trebuie sa distruga si mai mult Libanul, care va continua sa-i fie vecin si cand armele vor fi amutit.

    Israelul castiga cand compania lui Warren Buffett este din nou pe deplin in functiune, nu cand Nasrallah (Hassan Nasrallah, liderul Hezbollah, n.red.) este scos din functiune. Pentru ca asta se va intampla nu prin razboi ci cand arabii se vor trezi si-si vor da seama ca el este o alta pacaleala, un alt Nasser, a carui strategie va condamna floarea tinerimii arabe – care merita si are nevoie de ceva mult mai bun – la un alt deceniu in care sa produca chips-uri de cartofi in loc de microcipuri. Nasrallah poate invinge pe termen lung doar daca poate condamna floarea tinerimii israeliene la aceeasi soarta. Nu lasa asta sa se intample, Israel.

    CITAT
    Nasrallah este o alta pacaleala, un alt Nasser, a carui strategie va condamna floarea tinerimii arabe la un alt deceniu in care sa produca chips-uri de cartofi in loc de microcipuri.

    Thomas Friedman este comentator la The New York Times si detinator a trei premii Pulitzer.

    Traducerea si adaptarea de Mihai Mitrica

    * Acest articol a fost publicat in The New York Times si este reprodus de BUSINESS Magazin printr-un parteneriat intre cele doua publicatii

    * Articolul poate fi preluat partial/integral numai cu acordul scris al The New York Times

    * Copyright 2006 New York Times News Service

  • MARKETING: Talentul de a fi consumator sofisticat pe banii naivilor

    De cate ori deschid minibarul dintr-o camera de hotel, Xavier Gabaix si David Laibson vad, printre sticlutele cu lichior si ciocolate europene, o batalie perpetua intre companiile care incarca nota de plata pe ascuns si consumatorul sofisticat care incearca sa le evite.

     

    Xavier Gabaix si David, doi profesori de economie – Laibson preda la Harvard si Gabaix la Massachusettes Institute of Technology (MIT) si la Princeton – au studiat felul in care companiile ascund taxele si costurile. Si au descoperit cum consumatorii sofisticati au invatat, cumva, sa profite de sistem – tocmai pentru ca stiu ca in jurul lor sunt suficienti consumatori naivi care platesc pentru ei. Pentru consumatorul sofisticat, spun ei, cea mai desteapta strategie este sa aleaga serviciul cu cele mai multe cheltuieli ascunse si cele mai multe costuri adaugate si apoi sa evite sa plateasca aceste costuri adaugate.

     

    „Consumatorul sofisticat profita de asta“, spune Gabaix. „Naivii platesc toate costurile.“ Companiile ascund costurile adaugate, bineinteles, pentru ca asta aduce bani. Hewlett-Packard vinde imprimantele ieftin si-si face profitul din inlocuirea cartuselor, care poate costa pana la jumatate din costul initial al imprimantei.

     

    Consumatorii vad taxe incluse peste tot, la telefoanele lor mobile si la rata lor de la banca, in rapoartele fondurilor mutuale, la inchirierea unei masini si in taxele hoteliere. De fapt, cei mai multi nu le vad – sau le sesizeaza prea tarziu. Iar aceasta miopie i-a lasat perplecsi pe cei doi profesori. Teoria economica spune ca taxele ascunse nu ar trebui sa existe. O companie competitiva ar trebui sa iasa in fata si sa le spuna consumatorilor cat de rai sunt competitorii sai pentru ca mascheaza acele taxe.

     

    Epson ar trebui sa spuna lumii cat de mult taxeaza Hewlett-Packard pentru cartuse. Marriott ar trebui sa arate cu degetul spre taxele de parcare si suprataxele la convorbirile telefonice ale celor de la Hilton. Dar asta se intampla arareori, ceea ce l-a facut pe Laibson sa compare situatia cu cea a cainelui care nu a latrat la Sherlock Holmes. „Viziunea mea despre lume e ca oamenii fac de obicei alegeri destepte, dar cateodata fac greseli“, spune Laibson. De ce nu rezolva piata problema?

     

    Intr-un studiu aparut in Quarterly Journal of Economics, cu titlul „Caracteristici ascunse, miopia consumatorului si suprimarea informatiei in pietele competitive“, cei doi profesori spun ca reducerile de preturi si publicitatea educationala nu il ajuta tot timpul pe consumatorul care cauta chilipiruri. O companie si-ar face rau daca ar descrie cum competitorii ei incarca pe ascuns preturile, spun ei. Ei spun ca a atrage atentia asupra taxelor rivalilor nu face decat sa il puna in alerta pe consumatorul sofisticat ca acel rival are, de fapt, o oferta mai buna.

     

    Hotelul Transparent, de exemplu, ar putea sa-si faca reclama pentru o camera de 100 de dolari fara costuri adaugate si sa arate ca Hotelul Netransparent taxeaza 145 de dolari pentru camera de 70 de dolari. Daca un consumator alege Hotelul Netransparent si evita taxele adaugate, ajunge sa plateasca mai putin, spun economistii. Acel consumator si-ar sfatui prietenii sa mearga la hotelul cu cea mai ieftina camera si sa evite orice taxa suplimentara, plecand de la premisa – care le place la nebunie economistilor – ca factori precum locatia si securitatea au aceeasi importanta.

     

    Rezultatul pentru compania bine-intentionata ar fi usturator. Publicitatea ei ar putea sa-i afecteze rivalul in urmatorul sens: consumatorii vor plati intr-adevar mai putine taxe, deci va creste numarul de consumatori sofisticati, ceea ce inseamna ca publicitatea ii va directiona pe acestia spre hotelul rival, nu spre propriul hotel. „Afacerea aia n-o sa mai faca prea multi bani, de indata ce intelegi cum functioneaza lumea“, spune Laibson. „Care ar fi beneficiul pentru companie?“

     

    Exista o strategie de business mult mai buna de a-i face pe naivi sa plateasca in locul celor sofisticati. Piata rezolva problema asta, cu alte cuvinte, nu prin educarea consumatorilor, ci prin faptul de a permite consumatorilor sofisticati sa exploateze oportunitatile. Consumatorii sofisticati nu profita de companii, nici companiile nu profita de consumatori – mai degraba se poate spune ca in acest fel companiile ii ajuta pe consumatorii sofisticati sa profite de cei mai putin sofisticati.

     

    Spre exemplu, vezi o oferta pentru o camera la Hotelul Netransparent pentru 75 de dolari (pentru care hotelul are de fapt costuri de 100 de dolari). Tipul care se cazeaza in spatele tau inchiriaza si el o camera, dar va umfla nota cu costurile de la minibar, telefon, parcare cu alti 70 de dolari (toate acestea costa hotelul doar 20 de dolari). Tu, pe de alta parte, nu vei fi tentat de minibar, iti vei folosi telefonul mobil pentru a suna si vei folosi transportul public pana la hotel. Asta inseamna ca tipul din spatele tau ti-a subventionat camera. A primi bunuri si servicii mai ieftine, subventionate de consumatorii naivi, e un lucru care functioneaza atat timp cat stii cu cat poti fi taxat. Dar nu mai e valabil daca mai multi oameni stiu acelasi lucru.

     

    Avantajul mascarii informatiei dispare arareori, pentru ca mereu exista generatii proaspete de consumatori miopi, si chiar si consumatorii sofisticati sunt uituci sau distrati si ajung sa plateasca taxele adaugate. Cei doi profesori spun ca noile tehnici de mascare a costurilor au evoluat constant, in timp ce companiile au gasit modalitati noi de a genera venit suplimentar. „Acum lumea e mai complicata, cu mai multe produse, sunt mai multe ocazii pentru ca oamenii sa faca greseli“, recunoaste Gabaix.      

     

    Acestea fiind spuse, a pacali companiile presupune o munca dificila. Hewlett-Packard nu le spune consumatorilor costul per pagina al imprimantelor pe site-ul sau web, spre exemplu. Trebuie sa vanezi informatia si sa faci calculele de unul singur. Hotelurile din Florida de Sud rareori iti spun cand faci rezervarea sau la cazare ca vei avea de suportat o „taxa de locatie“, care este evident impusa ca sa acopere costurile de folosinta a piscinei si sezlongurilor. Chiar si cei mai sofisticati oameni reusesc cu greu sa profite de sistem cand vine vorba de taxe. In studii anterioare, Laibson si doi colegi, James Choi de la Yale si Brigitte Madrian de la Wharton School din cadrul Universitatii Pennsylvania, au aflat ca pana si cei mai bine informati oameni iau decizii cu adevarat tampite, chiar daca au la dispozitie toate datele.

     

    Wharton e scoala de business de top, de exemplu, iar absolventii sai sunt cei care vor conduce companii. Deci studentii de aici ar trebui sa fie foarte isteti in ce priveste chestiunile financiare, nu?

     

    Universitarii au intrebat un numar de cursanti MBA ai scolii cum ar distribui 10.000 de dolari in cinci fonduri mutuale. Fiecarui student i-au fost oferite rapoartele fondurilor, unde erau subliniate strategiile de investitii si taxele. Universitarii se asteptau ca toti studentii sa puna toti banii in fondul cu cele mai mici taxe, de vreme ce portofoliul de investitii era identic in cazul tuturor celor cinci fonduri. Dar unii studenti au incercat sa vaneze cele mai ridicate profituri posibile. Altii au vrut sa imparta riscul impartind banii la un numar de fonduri. Doar 6% au facut ce trebuia.

     

    Apoi, Laibson si colegii lui au simplificat testul. In loc sa le dea doar rapoartele fondurilor, le-au dat studentilor o foaie de hartie care sumariza toate taxele celor cinci fonduri. „Ne-am gandit ca asta va face totul mai transparent“, spune el. „Scoteam informatia la suprafata.“ Doar 19% dintre studenti au dat raspunsul corect. Sau puteti concluziona ca segmentul celor mai destepti a economisit bani pentru ca a fost subventionat de ignoranta celorlalti.

     

    Traducere si adaptare de Mihai Mitrica

    * Acest articol a fost publicat in The New York Times si este reprodus de BUSINESS Magazin printr-un parteneriat intre cele doua publicatii

    * Articolul poate fi preluat partial/integral numai cu acordul scris al The New York Times

    * Copyright 2006 New York Times News Service

  • Semestrul de publishing

    Prima jumatate a anului a adus, pentru marile companii de publishing din Cehia, cresteri multumitoare. Locul intai in termeni de incasari de advertising a ramas in curtea Mafra, Ringier a urcat un loc in clasament, iar tabloidele si-au consolidat pozitia si in termeni de publicitate, si de circulatie.

     

    Companiile de publishing din Cehia au atras, in prima jumatate a acestui an, venituri din publicitate de peste 330 de milioane de euro, in crestere cu 13,85% fata de aceeasi perioada a anului trecut, conform unui studiu realizat de TNS A-Connect si citat de Czech Business Weekly.

     

    Si anul acesta, primul loc in clasament i-a revenit publisherului german Mafra, editorul cotidienelor Mladá fronta Dnes si Lidové noviny, cu incasari de 55,8 milioane de euro. Publisherul elvetian Ringier a reusit sa salte un loc, urcand pe pozitia a doua in clasamentul veniturilor atrase din publicitate, cu incasari de 46 de milioane de euro. „Nu cedam concurentilor nici un milimetru. Pregatim sau derulam deja proiecte care sa ne intareasca cota de piata in privinta veniturilor din publicitate“, a declarat pentru publicatia Czech Business Weekly Karel Polcar, directorul comercial al diviziei Ringier care gestioneaza cotidianul tabloid Blesk si publicatiile derivate din acesta.

     

    Declaratiile lui Polcar vorbesc de „intarirea“ pozitiei Ringier tocmai pentru ca lupta pentru locul al doilea in clasament a ramas deschisa, diferenta dintre compania elvetiana si Vltava-Labe-Press (VLP) – care opereaza o retea de peste 50 de titluri regionale, inclusiv tablodul Síp – fiind de ordinul sutelor de mii de euro ca incasari de publicitate pe primele sase luni.

     

    Daca Ringier a reusit sa urce o treapta in clasament, compania Metro Ceská Republika, care editeaza cotidianul gratuit Metro, a inregistrat cea mai mare crestere din top 15 publisheri de pe piata ceha: veniturile din publicitate au crescut in primul trimestru cu 203% fata de aceeasi perioada a anului trecut, ajungand la 12,3 milioane de euro. Pe 31 iulie, Metro a deschis o divizie la Brno, in Moravia de Sud, unde cotidianul gratuit a ajuns imediat cel mai citit din oras, distribuindu-se in aproximativ 36.000 de copii. Celelalte cotidiene gratuite, Metropolitní Expres si 24 hodin, au generat venituri de 532.000 de euro si respectiv de 1,77 milioane de euro.

     

    In opinia lui Michal Zakouril, print media buyer la agentia Initiative Media din Praga, principala tendinta a industriei de print din Cehia este intarirea pozitiilor detinute de marile trusturi de publishing. Ringier, de exemplu, si-a datorat in buna masura cresterea ofertei comune facute advertiserilor pentru mai multe suporturi media.

     

    Un alt factor de crestere a fost lansarea in noiembrie anul trecut a cotidianului gratuit 24 hodin, precum si intarirea pozitiei tabloidului Blest, cu cel mai mare tiraj din tara, urmat de Mladá fronta Dnes, detinut de publisherul german Mafra.

     

    Ringier a incercat, de asemenea, sa consolideze brandul Blest, lansand publicatii-satelit precum Blesk Hobby sau Blesk Zdraví. Un record in privinta cresterii veniturilor de publicitate a stabilit si tabloidul Aha!, editat de Ebika: 380%. Fireste, performanta Aha!, desi mai mare in termeni procentuali, e mai putin impresionanta – veniturile din publicitate in prima jumatate a anului s-au cifrat la 1,3 milioane de euro – daca se ia in calcul faptul ca s-a pornit de la o baza inferioara fata de cea a competitorilor.

     

    Alte doua tabloide, cotidianul Síp si SuperSpy (editat de Stratosfera) au incheiat primul semestru cu 600.000 de euro, respectiv 2 milioane de euro venituri din publicitate. Inseamna asta ca a crescut interesul advertiserilor pentru tabloide? Probabil ca nu, crede Zakouril de la Initiative Media, intervievat de presa pragheza: el spune ca atunci cand se fac astfel de aprecieri trebuie luate in considerare si tarifele de publicitate mai reduse ale acestora, si discounturile mari pe care in general le ofera.

  • Nr. 1 in Cehia

    Mafra, cel mai mare publisher din Cehia, este controlat de compania germana Rheinisch-Bergische Druckerei und Verlaggesellschaft, GmbH, cel mai mare grup de presa din regiunea Düseldorf.

     

    ZIARUL-FANION: Titlul cel mai important din portofoliu este Mladá fronta DNES, urmasul fostului ziar al aripii tinere a Partidului Comunist. Cu un tiraj mediu de 303.400 de exemplare in 2005, a fost cel mai vandut ziar din tara inainte de a fi depasit de tabloidul Blesk, lansat de Ringier (561.700).

     

    ALTE PUBLICATII: Pe langa cotidianul Lidové noviny, cu un tiraj de 70.000 de exemplare, mai detine si cotidianul gratuit Metropolitní Expres, lansat la sfarsitul lunii aprilie a acestui an.

     

    EXTINDERE: Interesele grupului german nu se opresc doar la presa scrisa. Mafra a achizitionat in ultimii ani si un post de televiziune prin cablu, Ócko, precum si doua posturi de radio, Radio Classic si Expresdadio. Pe langa acestea, a lansat si doua portaluri de stiri, iDnes si Lidovky.

    Grup

    Cota de piata

    Loc in top

    Venituri publicitate (euro)

    Variatie

     

     

    2006

    2005

    2006

    2005

     

    Mafra

    16,81%

    1

    1

    55.886.283

    47.739.905

    117,0%

    Ringier

    13,85%

    2

    3

    46.032.497

    39.166.754

    117,5%

    Vltava-Labe-Press (VLP)

    13,65%

    3

    2

    45.356.723

    41.941.628

    108,2%

    Economia

    4,86%

    4

    5

    16.150.596

    14.869.932

    108,6%

    Borgis

    4,83%

    5

    4

    16.079.493

    17.253.439

    93,2%

    Stratosfera

    3,85%

    6

    6

    12.771.138

    11.668.338

    109,5%

    SURSA: TNS A-CONNECT; VALORILE IN EURO AU FOST CALCULATE LA O RATA DE 0,0355737 EURO PENTRU O COROANA