BusinessMagazin

Tag: ziare

  • Semnal de alarmă în Australia. Ziarele au fost editate cu textele acoperite cu tuş negru. Protest puternic faţă de cenzură

    Astfel, pe prima pagină a fiecărei publicaţii a fost tipărit un document guvernamental acoperit cu tuş negru, pentru a arăta nivelul ridicat al cenzurii, precum şi texte prin care se cere modificarea legilor privind penalizarea jurnalismului şi a informatorilor.

    The Sydney Morning Herald a cerut o “reformă legislativă profundă pentru a stopa fenomenul de suprimare a informaţiilor”, în timp ce The Australian a denunţat “atacul susţinut la adresa drepturilor jurnaliştilor”.

    19 organizaţii de media şi uniuni de jurnalişti şi-au unit forţele pentru campania “Your Right to Know” (Ai dreptul de a şti), după gafa gravă pe care a făcut-o Guvernul australian în luna iunie, când sediul unui radiodifuzor public, ABC, şi locuinţa unui reporter al companiei News Corp. au fost percheziţionate în căutarea unor documente guvernamentale divulgate ilegal. Aceştia publicaseră anterior două informaţii jenante pentru Guvern.

    În cadrul campaniei se cer mai multe modificări ale legislaţiei, inclusiv dreptul de a contesta mandatele de percheziţie şi un regim care să limiteze documentele ce pot fi marcate ca “secrete”.

    Grupurile media au denunţat şi legile care permit Guvernului şi oficialilor să acopere scandaluri şi să ascundă sau să restricţioneze informaţii.

    Coaliţia media arată că, în ultimii 20 de ani, peste 60 de noi legi au fost instituite, unele dintre acestea incriminând efectiv jurnalismul şi penalizând informatorii.

    “Australia prezintă riscul de a deveni cea mai secretoasă democraţie din lume”, a spus David Anderson, şeful radiodifuzorului public ABC, într-un comunicat.

    Între timp, şeful poliţiei federale australiane, Reece Kershaw, a declarat unui comitet din Senat care investighează percheziţiile şi cazurile de încălcare a libertăţii presei că este în curs revizuirea modului în care sunt gestionate anchete sensibile.

    Pe posturile de televiziune au fost difuzate reclame care invită spectatorii să reflecteze la întrebarea: “Atunci când Guvernul vă ascunde adevărul, ce ascunde el de voi?”.

    Premierul Scott Morrison a declarat că Guvernul “crede în continuare în libertatea presei”, însă a subliniat că jurnaliştii nu sunt deasupra legilor.

  • Povestea familiei care controlează una dintre cele mai mari tări din lume. Au puterea de a instaura şi distruge guverne după propriul plac

    Dinastia Packer a acaparat lumea de business din Australia pentru mai mult de un secol, producându-şi propriile ziare, televiziuni şi extinzându-şi afacerile cu cazinouri şi având puterea de a instaura şi distruge guverne după propriul plac, potrivit Bloomberg.

    Nimeni nu credea că dinastia lor ar putea lua sfârşit.

    Acum, totuşi, există o posibilitate după ce James Packer, actualul proprietar, a anunţat că negociază vândarea operatorului de cazinouri Crown Resorts către compania din Las Vegas Wynn Resorts, pentru suma de 7,16 miliarde doalri.

    Chiar dacă discuţiile au eşuat în câteva ore, miliardarul a transmis un semnal clar: este dispus să vândă participaţia de 46% pe care o deţine în Crown Resorts, dezmembrând astfel un imperiu de familie construit de-a lungul a patru generaţii.

    Vânzarea participaţiei vine într-un moment în care s-au acumulat multe presiuni asupra lui James Packer, şi-anume o perioadă tumultoasă pe piaţa din China, o despărţire urâtă cu fosta logodnică Mariah Carey şi o luptă pentru sănătatea mentală care s-a finalizat cu excluderea lui Packer din board-ul Crown în martie 2018.

    „Este sfârşitul unei ere”, spune Damon Kitney, autorul cărţii „The Price of Fortune: The Untold Story of Being James Packer”, o biografie publicată anul trecut. „Pentru James Packer, istoria şi moştenirea sunt importante, însă cel mai important lucru este însănătoşirea”.

    Alături de familia celebrului mogul de presă Rupert Murdoch, care deţine încă mare parte din activele mediatice din Australia, şi familia Packer este un nume răsunător în domeniu.

    James Packer şi Lachlan Murdoch, fiul cel mare al lui Rupert, au fost co-investitori în compania One.Tel, una dintre cele mai mari companii de telefonie din Australia care s-a prăbuşit în 2001.

    Patru ani mai târziu, James a primit cea mai mare moştenire din istoria Australiei după moartea tatălui său, Kerry Packer.

     

     

  • Motivul pentru care dispar ziarele: s-au transformat din gardieni ai societăţii în afaceri mari şi s-au concentrat pe obţinerea de profit şi nu pe adaptarea la vremuri

    Despre pericolele care ameninţă media – iar internetul, platformele de social media, fake news, superficialitatea sunt doar câteva dintre acestea – se scrie de ceva ani.

    Însă ce s-a întâmplat în ianuarie în SUA a demonstrat cât de gravă este situaţia, mai ales acolo: circa 1.000 de posturi au fost eliminate la BuzzFeed, Huffington Post şi Gannett, acesta din urmă fiind cel mai mare lanţ de ziare din America. BuzzFeed a anunţat că renunţă la 15% din personal. Verizon elimină 7% din poziţii în divizia media, care include branduri ca HuffPost, AOL şi Yahoo News. Concedierile n-au menajat nici ziarişti celebri, printre aceştia numărându-se câştigători ai Premiului Pulitzer.

    Jeremy Littau, profesor de jurnalism specializat în comunicare la Universitatea Lehigh din Bethlehem, Pennsylvania, a făcut o incursiune în trecutul industriei media pentru a descoperi rădăcinile bolii care loveşte acum organizaţiile de presă. Ce a găsit este de interes nu doar pentru jurnalişti, ci şi pentru cititori, atât din SUA, cât şi din Europa. Littau şi-a publicat analiza în revistele Slate şi Wired.

    Un studiu recent realizat de cercetătorii de la Universitatea din Carolina de Nord a dat alarma în legătură cu o problemă din ce în ce mai mare pentru democraţia americană: numărul oraşelor din SUA care ar putea fi clasificate drept „deşerturi fără ştiri“, adică fără ştiri locale care să-i tragă la răspundere pe oamenii puternici. SUA au pierdut aproximativ 20% din ziarele locale începând din 2004, iar în acelaşi timp cel puţin 900 de comunităţi au ajuns să nu mai aibă nicio sursă de ştiri locale.

    Problema a ajuns în atenţia lumii anul acesta, când publicul a fost bombardat cu ştiri despre disponibilizări, inclusiv unele greu de ignorat, la trei companii media majore. În timp ce multă atenţie se concentrează asupra jucătorilor de talie naţională HuffPost şi BuzzFeed, reducerile de personal de la Gannett sunt cele mai îngrijorătoare pentru că acesta este unul dintre ultimele lanţuri mari de ziare care au proprietăţi pe pieţe de toate dimensiunile.

    Cu toate acestea, ştirea despre Gannett nu a ajuns o poveste-avertisment în SUA. Iar acest lucru reflectă o neînţelegere a problemelor majore cu care se confruntă companiile de ziare americane, o poveste economică care merge mai departe de apariţia internetului pentru public în anii 1990. Este o poveste pe care americanii trebuie să o cunoască şi să o înţeleagă mai bine, deoarece criza ştirilor despre care aude toată lumea este o problemă locală. Dacă cititorul crede că există corupţie la Washington, în guvern şi în Congres, că ceea ce se întâmplă la primărie este adesea mai rău decât în capitală, trebuie să ştie că nu prea mai este nimeni plătit să scoată mizeria la suprafaţă.
    Oamenii vor să dea vina pe internet pentru problemele industriei de ştiri, însă seminţele furtunii devastatoare au fost sădite în anii 1980, cu mult înainte de apariţia acestuia. Pentru a înţelege această problemă şi pentru a o remedia este necesară înţelegerea a trei forţe cheie care au creat acest dezastru lent. Prima este un şir de decizii de afaceri neinspirate care au lăsat companiile de ştiri împovărate cu munţi de datorii şi cu un deficit de  investiţii în newsroomuri. Deţinerea unei tipografii a fost într-adevăr o licenţă pentru fabricarea banilor – există un motiv pentru care acest lucru a devenit un clişeu. Ziarele independente şi de familie au început să fuzioneze în companii şi conglomerate mai mari până la mijlocul secolului al XX-lea, iar astfel de companii au fost extrem de profitabile (cu marje de până la 30%) în anii ’70 şi ’80, deşi declinul publicului cititor a început chiar la pornirea cursei.
    Toată lumea dorea să deţină ziare, astfel încât lanţurile de ziare listate la bursă s-au împrumutat cu bani şi s-au aruncat la cumpărături costisitoare deoarece câştigurile obţinute prin acest model economic eclipsau riscurile. Însă marjele de profit mari creează aşteptări, iar în anii 1980 strategiile de investiţii nu au fost construite în jurul inovaţiei, ci mai degrabă menţinând profiturile mari pentru acţionari.
    A doua forţă care a acţionat în industria presei a fost raportarea veniturilor din ştiri, în jumătatea ultimului deceniu, dintr-un trimestru la cele din trimestrul anterior. Această tendinţă, la care se adaugă aşteptările investitorilor ca profiturile să fie tot mai mari, a ajuns să facă rău industriei.
    Internetul este doar o parte a poveştii. Zeci de ani de investiţii rare şi costuri enorme ale datoriei au lăsat companiile media expuse şi împotmolite în vremuri în care erau necesare investiţii.
    Companiile de ştiri au judecat greşit ce este internetul. În pofida tuturor convingerilor nobile despre jurnalism şi democraţie, ziarele există ca întreprinderi care creează public pentru cumpărătorii de publicitate care doreau să ajungă la aceşti oameni, iar publicaţiile au construit acest public ajutând oamenii să-şi satisfacă nevoia de informare pe care o au ca membri ai comunităţilor sau societăţilor. Omul se concentrează pe „ştirile“ din ziare, dar aceste nevoi includ lucruri precum ghiduri TV, anunţuri privind naşterea şi decesul şi calendare ale evenimentelor comunităţii. În lumea pre-internet, ziarele au funcţionat ca pseudomonopoluri bazate pe limitele tehnologiei şi pe raza pe care un camion de transport ar putea transporta hârtia printată. Publicarea online, cu cost scăzut şi acoperire globală, a schimbat totul. Informarea putea fi făcută acum printr-o gamă mai largă, mai globală de opţiuni. Dintr-o dată, ziarul nu mai era singurul jucător din oraş. Ziarele cărora cândva le lipsea concurenţa s-au văzut în situaţia de a concura cu toată lumea, iar noul joc le-a luat pe nepregătite după decenii de investiţii insuficiente. Greşeala tragică făcută de aceste companii nu a fost aceea de a dezvălui gratuit conţinutul, aşa cum se spune, ci faptul că au realizat prea târziu că internetul le-a distrus monopolul local în ceea ce priveşte satisfacerea nevoilor de informare ale cetăţenilor. Ar fi trebuit să-şi protejeze legătura cu comunităţile lor de cititori care reprezentau pentru ele cornul abundenţei publicitare. În schimb, ziarele au tratat internetul ca pe un alt loc de publicat şi au plătit scump pentru acest lucru.
    Acest nou peisaj media a fost inundat de competitorii care au luat bucăţi din veniturile ziarelor care se bucurau odată de un fel de monopol. Publisherii începători au redus veniturile din publicitate, care au reprezentat apa vie pentru aceste publicaţii. Apoi a apărut site-ul de anunţuri Craigslist, iar fluxurile de venituri din anunţuri de mica publicitate ale industriei ştirilor au dispărut rapid.
    Această schimbare nu s-a întâmplat peste noapte, însă pe măsură ce companiile de tehnologie au înlocuit lent rolul curatorial al ziarelor – pentru ştiri, da, dar şi pentru acele conexiuni interumane de zi cu zi pe care le creau vechile mijloace de comunicare – veniturile au început să cadă, până când s-au prăbuşit în timpul Marii Recesiuni. Între 2000 şi 2008, veniturile din publicitate ale ziarelor au scăzut cu peste 60%. Companiile au redirecţionat din ce în ce mai mulţi bani în societăţile media digitale care ar putea ajunge la audienţele cândva rezervate pentru oligopolul ziarului, dar la scară globală. Dacă sună familiar, este pentru că în esenţă este ceea ce fac Google şi Facebook şi nu este deloc surprinzător faptul că aceşti coloşi ai internetului şi tehnologiei sunt marii câştigători în acest nou mediu. Compania-mamă a Google, Alphabet, este cea mai mare companie media din lume în ceea ce priveşte veniturile; în urmă cu 21 de ani, Google nu exista. Unele dintre marile ziare americane au un secol de viaţă.
    A treia forţă a fost modul în care aceste companii au reacţionat la efectele  primilor doi factori – reduceri devastatoare ale resurselor pentru ştiri care au accelerat dezastrul.
    Producerea de ştiri este costisitoare, dar presate între realitatea audienţei şi pierderea de venituri pe de o parte şi de obligaţiile create de datorii, companiile de ştiri au tăiat resursele pentru sălile de ştiri. Aceste manevre au afectat reporterii, a căror muncă a adus valoroare ziarelor. Ceea ce a urmat a fost în întregime previzibil. Este ceea ce Phil Meyer de la Universitatea din Carolina de Nord a numit faimos „spirala morţii“ pentru ştiri. Tăierile au dus la pierderea calităţii, iar acest lucru a îndepărtat cititorii. Mai puţini cititori a însemnat mai puţine vânzări şi abonamente, ceea ce a condus la mai puţine venituri din publicitate şi, prin urmare, mai multe tăieri din resursele dedicate ştirilor. Este povestea ultimelor trei decenii de ştiri.
    Prin urmare, internetul este doar o parte a poveştii. Decenii de deficit de investiţii rare şi costuri enorme ale datoriilor au lăsat aceste companii expuse şi blocate într-un moment în care era nevoie de investiţii, când dispozitivele mobile schimbau terenul de joc cu o viteză ameţitoare. Costul pentru public este enorm. Ziarele urmăresc activitatea primăriilor, ţinând socoteala tranzacţiilor şi cheltuielilor din banii publici ca reprezentanţi ai interesului public. Atunci când acel gardian – imperfect, cum poate fi uneori – dispare, cine va trage la răspundere interesele puternice?
    Ceea ce funcţionează pentru New York Times nu va putea fi, probabil, redus la scara organizaţiilor de ştiri dintr-un oraş rural cu o singură intersecţie din America de Vest.
    S-au făcut mari eforturi pentru susţinerea mass-mediei cu acoperire naţională, cum ar fi New York Times sau Washington Post, iar a plăti pentru ştiri a devenit ceva normal. Dar criza este locală, ceea ce înseamnă că trebuie, de asemenea, gândit un plan de acţiune şi cheltuieli la nivel local. Pentru majoritatea ziarelor mici şi mijlocii împovărate cu datorii ar putea fi prea târziu să mai fie salvate. Ceva va apărea în locul lor, probabil ceva în direcţia dată acum de site-uri independente promiţătoare, construite pe suport crowdfunding sau finanţate de fundaţii, cum ar fi ProPublica, Nevada Independent sau Texas Tribune.
    Vechile obiceiuri nu se mai întoarc. Implementarea unor paywalluri la nivel local în încercarea de a recrea monopolul audienţei este nerealistă şi va accelera dezastrul. Însă reconstruirea comunităţilor în jurul lucrurilor unice pe care  jurnalismul încă le face mai bine decât oricine – şi numai asta – ar putea fi soluţia.
    După cum a remarcat profesorul Clay Shirky de la Universitatea din New York, „nimic nu va funcţiona, dar s-ar putea ca totul să meargă”. Organizaţiile de ştiri trebuie să reflecte un sentiment de încercare şi eroare în urmărirea inovaţiei, însă lumea mass-mediei care ar fi avut nevoie de ideile şi modelele bune a apus.
    BuzzFeed şi HuffPost sunt încă companii inovatoare; concedierile de acolo care au făcut titlurile ştirilor ar putea fi un semn că sunt condamnate – sau pur şi simplu un ghiont ca să înveţe cum să-şi construiască audienţa experimentând în acelaşi timp. Timpul va spune. Aceste companii au mai mult spaţiu de manevră ca să-şi dea seama de asta decât ziarele locale, care au fost tăiate până la os de atât de multe ori încât următoarea rundă de concedieri ar putea reprezenta moartea lor.
    În calitate de cetăţeni, trebuie să realizăm că viaţa noastră civică locală este fragilă dacă nu este păzită. N-o mai putem lăsa pe mâna organizaţiilor de ştiri mioape; este de datoria noastră, de cetăţeni, să ne asigurăm că interesele puternice sunt urmărite de actori independenţi care verifică ceea ce au auzit înainte de a raporta. S-ar putea să nu reuşim să salvăm ziare, dar trebuie să ne asigurăm că ceea ce le înlocuieşte reflectă valorile care fac jurnalismul valoros şi distinct într-o lume plină de opţiuni media. Sănătatea democraţiei depinde de acest lucru.

  • Ţara în care s-au interzis fustele scurte. De unde a venit această idee

    Preşedintele filipinez Rodrigo Duterte a ajuns din nou pe prima pagină a ziarelor după ce a anunţat recent că va interzice fustele scurte. Duterte este aproape zilnic la ştiri, mai ales datorită campania sa anti-droguri care s-a soldat, până în prezent, cu peste 2.000 de victime.

    Noul regulament va interzice obiectele de vestimentaţie care lasă la vedere părţi ale corpului precum sânii sau coapsele. Duterte a mai interzis şi orice fel de comportament menit să incite sau care poate fi interpretat drept indecent. Motivul, spun apropiaţii preşedintelui, este că anumite obiecte vestimentare pot provoca acte de violenţă îndreptate chiar împotriva femeilor.

    Astfel, femeile din Filipine au primit două săptămâni pentru “a-şi revizui garderoba.”

    Preşedintele a declarat război drogurilor, însă spre deosebire de alţi preşedinţi care au făcut asta, Duterte şi-a îndemnat cetăţenii să ucidă traficanţii şi dependenţii de droguri suspectaţi, scrie publicaţia britanică Daily Mail.
     
    Un efect al acestei campanii brutale este faptul că închisorile s-au umplut. Aproape 60.000 de dependenţi de droguri filipinezi s-au predat, relata Daily Mail pe 24 iulie. Acţiunea preşedintelui este susţinută şi de grupuri din cadrul poliţiei, dar a întâmpinat şi critici, care spun că acesta doar incintă populaţia la violenţă care va scăpa de sub control şi va crea o naţiune fără judecători.

    “Sunt aici să incurajez poliţia, să nu le fie frică de investigaţii ale congresului sau ale senatului. Noi îi vom apăra….eu sunt apărătorul poliţiei”, a spus Jose Calida, un apropiat al preşedintelui. “Drepturile omului au fost sacrificate în această campanie împotriva drogurulor, iar poliţiştii îşi iau rolurile de acuzatori şi de executori. Este imposibil de determinat vinovăţia unei persoane dacă aceasta este împuşcată pe loc”, a declarat Vencer Crisostomo, liderul unei mişcării de protest împotriva lui Duerte. “Drogurile sunt un simptom al unor probleme sociale mai adânci, precum sărăcia, foamea şi şomajul”, adaugă el.

  • Angajatul crizei

    Cele mai multe dintre dimineţile toamnei acelui an mi le petreceam răsfoind ziarele – şi erau multe la vremea aceea – pentru unul dintre seminariile de la facultatea de jurnalism, numit Presa şi actualitatea sau, pe scurt, PACT. Nu pot să spun că mi-a atras în vreun fel atenţia falimentul Lehman Brothers, despre care Ziarul Financiar scria după 15 septembrie şi pe care Business MAGAZIN îl anticipa încă din vara anului 2008.
    Nu am primit nicio întrebare referitoare la faliment la testele săptămânale ale acelui seminar şi nu pot spune că îngrijorarea se observa în rândul vreunuia dintre colegii mei de la Facultatea de Jurnalism şi nici măcar în rândul profesorilor.
    Neavând un salariu, un credit sau vreun alt reper relevant pentru prăpastia în care se adâncea economia, nu pot să zic că am perceput criza în vreun fel în anul în care s-a întâmplat. Ştirea despre falimentul Lehman Brothers, peste care m-am oprit vreo trei minute, avea însă să „bântuie”  toţi anii care au urmat  cred că nu greşesc dacă spun că acest lucru este valabil pentru generaţia celor „de 30 şi un pic” (nu le-aş spune Millennials, cred că pentru generaţiile care ne-au urmat lucrurile stau uşor diferit), care şi-au construit cariera în criză.
    Mare parte din ziarele pe care le ţineam în braţe pentru PACT în drum spre facultate nu mai existau câţiva ani mai târziu, în momentul în care m-am angajat.
    Prieteni din generaţia mea care se înscriseseră la Academia de Studii Economice ca să devină bancheri, ca urmare a mirajului creat de cea mai bănoasă meserie în anii de boom, se confruntau cu lupta de a-şi găsi un job oriunde, fiindcă băncile treceau prin restructurări masive.
    Alţii visau la comisioane uriaşe din vânzări sau să îşi construiască cariere internaţionale în farma. Auzisem cu toţii de la cunoştinţe despre bonusuri uriaşe, despre avansări rapide în funcţii. Alţi membri ai generaţiei noastre visau la afaceri crescute peste noapte: generaţia noastră de antreprenori nu a avut însă şansa (sau neşansa?) unui El Dorado al afacerilor, ca în anii ‘90. A mai dat România vreun miliardar după anii ‘90? Care sunt şansele să mai dea vreunul? (Exceptând domeniul IT, care domină toate clasamentele, naţionale şi internaţionale, ale celor mai bogaţi tineri de în jur de 30 de ani.) Un posibil răspuns l-am găsit răsfoind ediţiile mai vechi ale Business MAGAZIN: „Posibilitatea ca un tânăr antreprenor român să dezvolte o afacere şi să aibă succes se îngustează pe zi ce trece şi tinde către zero”, spunea Dan Şucu, proprietarul Mobexpert, în 2009.
    Ne-am petrecut „anii de boom” la cămin sau împărţind chiria visând la astfel de realizări.
    Încă de la primul job, s-au năruit toate aceste vise: angajatorii erau preocupaţi doar de reducerile de costuri – iar noi, derutaţi de refuzuri, de pesimism şi de frustrările generaţiilor anterioare de angajaţi. „Înainte de criză, aveam (şi aici începe o enumerare fără sfârşit)…”, spun şi acum unii dintre ei.
    Poate de aici şi nepotrivirea care încă mai există între cerinţele angajatorilor şi aşteptările noastre. Aşteptările noastre au fost alimentate de legendele anilor de boom, ani în care, în timp ce studiam în cadrul unor discipline diverse, generaţiile anterioare primeau bonusuri uriaşe, avansări rapide în funcţie etc. Cu toate acestea, mulţi dintre membrii generaţiei noastre acceptau să lucreze în Capitala anului 2009-2010 pe un salariu net de 1.000 – 1.500 de lei, nu prea ieşeam în oraş pentru că ne împărţeam timpul între job şi facultate şi încasam lovituri din două direcţii: de la şefi, pentru că «nu înţelegeam nimic», şi de la profesori, pentru că «nu veneam la ore».
    Acceptam orice ni se servea, spre deosebire de mulţi dintre cei mai tineri decât noi, cărora li se reproşează că inventează motive ca să nu vină la serviciu – în situaţia fericită în care anunţă acest lucru.
    Într-o piaţă a muncii caracterizată de precauţia angajatorilor, plină de nostalgii, de frustrări, de mituri răsturnate, am crescut treptat, apreciind fiecare pas făcut.
    Pe piaţa locală a muncii există în prezent în jur de 150.000 de angajaţi din generaţia „celor de 30 şi un pic”, în contextul în care numărul total al celor născuţi în jurul anilor ’90 este de 350.000. Restul au ales să caute „legendele” din anii de boom peste hotare, iar puţini au joburi de birou, cei mai mulţi dintre ei lucrând în cafenele sau restaurante, fabrici sau ca şoferi. Cei care am rămas –– ne-am asumat să creştem „realist” în continuare.

  • A crescut pe străzi şi a vândut ziare ca să aibă ce mânca. Acum are o avere de 3 miliarde de dolari

    De la sărăcie cruntă la o avere de 3 miliarde de dolari. Aceasta este povestea lui John Paul DeJoria, fiu al unui imigrant italian si al unei grecoaice, care până la vârsta de 70 de ani a construit două imperii: John Paul Mitchell Systems, un producator de produse de lux pentru ingrijirea parului, si Patrón Spirits, cel mai puternic brand de tequila din lume.

    Copilaria si-a petrecut-o in strada, la periferia Los Angelesului, iar la 9 ani vindea ziare in intersectii pentru a-si sustine familia. Mama sa nu a mai putut să îl întreţină, aşa că s-a decis să îl trimită, alături de fratele său la un orfelinat.

    În 1980 a pus bazele companiei care comercializează produse de îngrijire alături de hair-stylistul Paul Mitchell. Cei doi au hotărât să vândă produsele direct stiliştilor, nu consumatorilor obişnuiţi. Paul Mitchell crea produsele iar DeJoria le vindea din uşă în uşă. Firma a fost fondată cu 700 de dolari luaţi cu împrumut, iar biroul companiei era de fapt maşina sa, în care locuia. Pentru convorbiri, cei doi foloseau un telefon public.

    John Paul Mitchell Systems a venit cu un şampon care necesita o singură spălare, pentru a economisi timp şi bani, plus un balsam încorporat. De asemenea, acesta avea şi o protecţie împotriva căldurii uscătorului şi neutraliza chimicalele de pe mâinile stilistului. După ce Paul Mitchell a murit, locul său ca a fost luat de fiul acestuia, Angus. Compania a ajuns astăzi la venituri anuale de peste un miliard de dolari.

    Următorul business al lui DeJoria a fost Patron, fondată în 1989. El a dorit să facă cea mai bună tequila de pe piaţă, respectiv un produs care să dea stări de rău ziua următoare. Aşa a ajuns să realizeze un produs premium, iar firma sa vinde acum anual două milioane de baxuri de băutură. A mai pus bazele unui lanţ de cluburi de noapte, pe care l-a vândut în 2006 pentru 350 de milioane de dolari. În timp, el a ajuns să deţină şi o companie care produce şampoane pentru animale de companie.

    Averea lui John Paul DeJoria este estimată la 2,8 miliarde de euro.

  • “Dacă continuaţi aşa, vă omor pe toţi!” Avertismentul unui preşedinte către proprii poliţişti

    Preşedintele filipinez Rodrigo Duterte a apărut din nou pe prima pagină a ziarelor după ce a ameninţat că va ucide sute de poliţişti aflaţi sub investigaţie pentru crime şi corupţie.

    El s-a adresat celor peste 100 de poliţişti acuzaţi de viol, răpiri, şantaj sau trafic cu droguri numindu-i “inutili” şi “un pericol pentru societate”. Duterte i-a avertizat pe poliţişti că “vor fi ucişi” în cazul în care crimele continuă.

    Nu e primul avertisment de acest gen lansat de preşedintele filipinez: anul trecut, acesta i-a ameninţat pe oficialii guvernamentali corupţi cu posibilitatea de a fi aruncaţi din elicopter, avertizând că el însuşi a făcut asta înainte şi nu i-ar fi greu să o facă din nou, relatează Reuters online.

    Duterte a spus că odată l-a aruncat din elicopter pe un chinez suspectat de viol şi crimă.

    “Dacă eşti corupt, te voi prelua cu un elicopter spre Manila şi te voi arunca. Am făcut asta înainte, de ce nu aş face-o din nou ?”, a spus Duterte în timpul unui discurs.

    În februarie, Filipine a interzis temporar detaşarea lucrătorilor străini în Kuweit, după ce corpul mutilat al lui Joanna Daniela Demafelis,  unei filipineze de 29 de ani, a fost descoperit într-un congelator dintr-un apartament abandonat.

    Preşedintele filipinez, Rodrigo Duterte, a cerut celor 276.000 de muncitori filipinezi din Kuweit să se întoarcă acasă apelând la “sentimentul lor de patriotism” şi oferind zboruri gratuite pentru cele 10.000 de persoane care se estimează că au termenul de valabilitate al vizelor depăşit.

  • SUA: Numărul angajaţilor din presa scrisă a scăzut cu 45% în ultimii zece ani

    Potrivit acestui raport, care a fost realizat pe baza cifrelor furnizate de Departamentul Muncii din SUA, numărul angajaţilor din presa scrisă a scăzut de la 71.000, în 2008, la 39.000, la sfârşitul lui 2017, un deceniu marcat şi de suprimarea a 30.000 de posturi.

    Sectorul radio a avut şi el de suferit, numărul angajaţilor din domeniu reducându-se cu 27%. În urmă cu zece ani, 4.600 de jurnalişti activau în radio, iar, în prezent, numărul acestora este de 3.300.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro. 

  • A cosit peluze, a vândut ziare şi a lucrat în benzinării, iar acum compania lui vinde de peste 6 miliarde de dolari pe an

    Thomas Jacob Hilfiger s-a născut pe 24 martie 1951, într-o familie modestă, şi a crescut în micul oraş Elmira din New York. Tatăl său a fost ceasornicar, iar mama sa a lucrat ca asistentă medicală. Tommy era al doilea dintre cei nouă copii ai familiei Hilfiger, iar lipsurile erau constante în casa lor. Pentru a-şi putea cumpăra cărţi sau haine, tânărul îşi lua diverse joburi de la vârste fragede: a cosit peluze, a vândut ziare şi a lucrat în benzinării. Pe de altă parte, încă din copilărie Hilfiger era interesat de haine şi modă, dar în micul său oraş natal moda era în mare măsură lipsită de importanţă.

    Într-o zi de vacanţă, Tommy Hilfiger şi câţiva prieteni au vizitat New York City, iar acea călătorie i-a schimbat viaţa pentru totdeauna. În anii 1960, tânărul a decoperit mişcarea hippie, fiind extrem de încântat de viaţa nonconformistă şi hainele colorate promovate de acest curent, contradictorii, de altfel, cu viaţa în oraşul său natal. În acel moment, Tommy Hilfiger s-a hotărât ce drum vrea să urmeze în viaţă; s-a întors plin de entuziasm în Elmira, pentru a-şi realiza planul măreţ – acela de a-şi deschide propria afacere în domeniul modei. Dar părinţii săi nu au fost la fel de de entuziasmaţi de idee şi şi-au îndemnat fiul să continue şcoala şi să obţină o calificare profesională.

    Însă tânărul a crezut în talentul său de designer şi la doar 18 ani a deschis, împreună cu doi prieteni şi un capital de pornire de 150 de dolari, primul său magazin de modă, care se numea People’s Place. A cumpărat diverse modele de blugi, piesa reprezentativă în acele vremuri pentru mişcarea hippie, le-a readaptat după ideile sale şi apoi le-a vândut în magazin. Afacerea a devenit în curând un loc popular de întâlnire pentru tinerii din oraş, care au fost impresionaţi de creaţiile lui Tommy Hilfiger. Vreme de mai mulţi ani, magazinul său a avut succes, perioadă în care Hilfiger a fost mai implicat ca designer decât ca manager al afacerii. Iar când obiceiurile de cumpărare ale americanilor s-au schimbat, odată cu apariţia unor centre comerciale mari, afacerea sa a intrat în faliment. În ciuda acestui eşec, Tommy Hilfiger nu s-a lăsat demoralizat şi a crezut în talentul său. Aşa că a mizat totul pe o singură carte: s-a mutat în New York pentru a-şi începe de la zero cariera de designer de modă.

    După o evoluţie constantă, în 1984 acesta a pus bazele propriei case de modă, Tommy Hilfiger Corporation, iar la scurt timp şi-a lansat pe piaţă prima creaţie sub eticheta numelui său. Ulterior, s-a bazat pe campanii mari de publicitate, inclusiv postere uriaşe în Times Square din New York. Între timp, necunoscutul Tommy Hilfiger a ajuns în topul celor mai mari designeri americani, pe aceeaşi scenă cu Ralph Lauren şi Calvin Klein, care nu s-au ferit să-şi exprime dezamăgirea că un designer necunoscut a fost de atâtea ori comparat cu ei. Într-un interval scurt de timp, compania lui Hilfiger a crescut peste aşteptări, iar până în 1991 ajunsese deja la vânzări de peste 100 de milioane de dolari. Pe lângă articolele de îmbrăcăminte, Tommy Hilfiger a creat o şi gamă largă de accesorii, cum ar fi încălţăminte, poşete şi pălării. În timp ce magazinele Hilfiger s-au extins la nivel global, brandul omonim a ajuns unul dintre cele populare din lumea modei.

    Tommy Hilfiger este, de asemenea, un cunoscut filantrop şi prin intermediul organizaţiei sale, TommyCares, susţine diverse iniţiative internaţionale şi organizaţii caritabile, inclusiv Salvaţi Copiii, Autism Speaks şi World Wildlife Fund. În noiembrie 2016, Hilfiger şi-a publicat memoriiile sub titlul ”American Dreamer“, în care reflectă experienţele sale în industria modei din ultimii 30 de ani.

  • Una dintre cele mai vechi industrii este în pragul dispariţiei. Este un exod în masă spre Internet, iar efectul este dramatic

    În ultimii ani, industria jurnalistică a fost lovită de multe falimente. Ziarele care încă funcţionează a trebuit să treacă prMai peste tot în lume ziarele dispar. Se vorbeşte de extincţia lor, deoarece exodul în masă spre Internet are un efect dramatic asupra tirajelor, care se prăbuşesc. Veniturile din reclame scad. Banii se duc la coloşii internetului Google şi Facebook, acum sursa preferată de ştiri, divertisment şi opinii. Ca să supravieţuiască, jurnalismul de calitate trebuie să se adapteze sau să se reinventeze.

    in transformări uneori dramatice şi să facă disponibilizări, în special la birourile din străinătate. De astfel de transformări nu au fost ocolite nici agenţii de ştiri cu greutate, cum este Reuters.

    În SUA, numărul jurnaliştilor angajaţi cu normă întreagă a scăzut cu 20% din 2001, după cum remarcă Shashi Tharoor, contributor la The Project Syndicate. Shashi Tharoor este fost subsecretar general al ONU, fost ministru de stat pentru resurse umane şi dezvoltare din India, iar acum parlamentar în cea mai mare democraţie a lumii. În India, ziarele sunt încă o afacere prosperă, spune el.

    Însă în Occident, mai multe nume mari şi-au încetat activitatea sau au migrat în online. La urma urmei, asupra spaţiului cibernetic sunt acum aţintite toate privirile. Astfel, alte nume mari, cum ar fi The New York Times, The Washington Post şi The Guardian, din Marea Britanie, şi-au construit o prezenţă masivă pe internet. Se pare că nu este suficient. În cazul The Guardian, site-ul primeşte numărul impresionant de 38 de milioane de vizitatori unici pe zi, în timp ce tirajul ziarului este de numai 200.000 de exemplare. Însă aceşti vizitatori virtuali citesc conţinutul gratuit; prin urmare, The Guardian pierde bani.

    The New York Times oferă un număr limitat de accesări gratuite ale materialelor de pe site. The Washington Post face la fel. Mai nou, şi Bloomberg. Cine vrea mai mult trebuie să plătească. The Guardian cere timid contribuţii băneşti. Acestea sunt adaptări ale jurnalismului ca business la noua realitate.

    Despre aceste adaptări şi despre viitorul jurnalismului vorbeşte, într-o opinie publicată sub titlul „Un rămas bun jurnalismului la liber” în The Washington Post, jurnalista Megan McArdle: „Bloomberg, fostul meu angajator, se pare că se îndreaptă spre un paywall. Dacă acest lucru se dovedeşte adevărat, nu pot spune că o să fiu surprinsă.

    Când am anunţat că părăsesc Bloomberg View pentru secţiunea de opinii a Washington Post în februarie, mulţi dintre cititorii care mă urmăresc de mult timp mi-au reproşat cu blândeţe că mi-am mutat articolele în spatele unei platforme de plată prin abonament. Unii dintre ei nu au fost atât de blânzi. Cum să mă îndepărtez de cititori de genul acesta? Sunt oare atât de arogantă încât să cred că ei ar trebui să plătească pentru privilegiul de a mă citi?

    Nu-i puteam învinovăţi că sunt scoşi din sărite; la urma urmei, unii dintre ei mi-au fost cititori fideli de când eram o bloggeriţă tânără. Internetul fără limite mi-a oferit literalmente cariera şi ani de zile am încercat să mă achit pentru acest cadou căutând angajatori care mi-au făcut scriitura gratuită pentru cititori. Chiar credeam în motto-ul că «informaţia vrea să fie liberă».

    Dar, când The Washington Post m-a abordat, ajunsesem deja la concluzia că lupta pentru internetul deschis a fost pierdută. Mai devreme sau mai târziu, practic toată lumea din industria media îşi va pune conţinutul în spatele unei platforme de abonamente, al unui paywall. Şi, în general, ar trebui să pariaţi mai degrabă pe «mai devreme» decât pe «mai târziu». Vanity Fair a devenit cea mai recentă dintr-o lungă serie de publicaţii care spun: «Dacă doriţi să ne citiţi, va trebui să vă abonaţi».

    După cum a remarcat Jay Rosen, profesor de jurnalism al Universităţii New York, Bloomberg are deja „unul dintre cele mai mari sisteme de plată pentru conţinut inventate vreodată”: terminalele pe care le vinde companiilor financiare la un cost de 20.000 de dolari pe utilizator pe an. Dacă ei mai doresc încă un paywall, ar trebui să fim pesimişti în ceea ce priveşte şansele ca oricine altcineva din afacerile cu ştiri să insiste pe un model cu «conţinut gratuit».

    Deci, cum a făcut industria mea ca acest model să funcţioneze atât de mult timp? Răspunsul este că nu a reuşit, motiv pentru care atât de multe ziare şi reviste se luptă să rămână pe linia de plutire şi multe publicaţii web ard grămezi din banii investitorilor în timp ce vânează un model de afaceri viabil. O întrebare mai interesantă este de ce nu am reuşit să-l facem să funcţioneze. Iar răspunsul la această întrebare are de-a face cu structura afacerii media tradiţionale.

    Criticii «mass-media mainstream» (sau, dacă preferaţi, ai «mass-media lamestream» – adică una al cărei scop nu este să impresioneze) sunt mulţumiţi să spună că vom fi puşi pe linie moartă de concurenţa din new media. Într-adevăr, în calitate de tânără bloggeriţă aş fi putut chiar eu face câteva astfel de declaraţii. Şi eu, şi acei critici am greşit. Mass-media tradiţională poate supravieţui foarte bine concurenţei pentru cititori. Competiţia pentru publicitate este cea care ne omoară.

    Timp de mai bine de un secol, revistele şi ziarele au fost cunoscute sub numele de «piaţă cu două părţi»: v-am vândut abonamente vouă, cititorilor noştri, iar odată ce v-aţi abonat, v-am vândut ochii celor care-şi fac reclamă la noi.

    Acest lucru a fost necesar pentru că, fără ca voi să ştiţi, banii obţinuţi de la voi prin abonamente adesea nici măcar nu acoperă costul tipăririi şi livrării ziarelor fizice, din hârtie. Acestea acoperă foarte rar costul ieşirii pe teren şi al scrierii poveştilor tipărite pe acele pagini. Şi probabil aţi fi uimiţi de cât de scump este de pus în ziar o poveste relativ simplă.

    Însă şi aşa era bine, deoarece controlam o conductă valoroasă către ochii cititorilor – o conductă prin care cei care doreau să-şi facă publicitate puteau transmite informaţii despre produsele lor. Cititorii primeau jurnalism la preţuri mici, iar clienţii de publicitate aveau ocazia să le spună despre pachetul fantastic de stimulente disponibil cumpărătorilor potriviţi pentru nou-nouţul model Chevy Impala din 1985.
    Apoi a venit internetul şi, brusc, noi nu mai aveam monopolul asupra conductei. Oricine poate arunca pe internet o pagină web. Şi în ultimii 20 de ani au apărut atât de multe platforme media online, încât a fost depăşită cererea pentru publicitate.

    Companiile care au câştigat această grămadă ca de rugby nu au fost vechile nume cu experienţă îndelungată în a alătura anunţuri cu conţinuturi media atrăgătoare. Nu au câştigat nici măcar noile companii de presă cu brigăzile lor frenetice de tineri angajaţi care produc materiale provocatoare. Companiile care câştigă – mai ales Google şi Facebook – obţin conţinut gratuit de la utilizatorii lor sau de la alte persoane de pe internet. Inclusiv de la noi.

    Aducerea coardei cu care altcineva te spânzură nu este, evident, un model de afacere foarte bun. Şi, după cum spune economistul Herb Stein, „Dacă ceva nu poate continua pentru totdeauna, se va opri”. Fie că vom găsi pe altcineva care să plătească pentru ştirile şi opiniile şi caricaturile pe care le consumaţi, fie vom ieşi din afaceri.

    Acel cineva nu trebuie să fie cititorul. O parte a jurnalismului poate funcţiona ca un fel de produs de sacrificiu pentru o afacere mai cuprinzătoare sau pentru un alt produs asociat, cum ar fi cărţi sau excursii.

    Unele articole de opinie pot fi livrate de oameni care le folosesc ca produse de sacrificiu personale pentru brandurile lor de «lider de opinie» sau de «intelectual public» – sau pur şi simplu să le producă din hobby, pentru a le livra altora. În afara modelului cu «produs de sacrificiu» mai există alte câteva opţiuni: unele articole pot fi finanţate de donatori ca un proiect filantropic; un anumit jurnalism de promovare a produselor de consum poate fi sprijinit prin programe afiliate care oferă recompense pentru vânzarea produselor; iar unele articole pot fi susţinute de «publicitatea nativă» presărată din loc în loc. Este greu să diferenţiezi între aceste soluţii. Toate aceste modele de afaceri pot produce jurnalism bun.

    Însă toate aceste strategii au şi defecte. Pentru ca strategia «produsului de sacrificiu» să funcţioneze, este nevoie de un brand prestigios şi cu mare priză la public. Iar în timp ce articolele în genul opiniilor sunt foarte importante, aceasta nu este singurul tip de muncă pe care-l fac jurnaliştii.

    Deşi formatorii de opinie sunt cei care se remarcă cel mai repede. Oamenii din mediul academic şi executivii nu se vor da în vânt după reportajele specializate, necesare, dar deloc strălucitoare. Jurnalismul filantropic poate aduce un pic de avânt, dar va fi limitat într-un alt mod: jurnalismul finanţat de donatori tinde să fie în mare parte ideologic, donatorii căutând poveşti care le măgulesc opiniile şi produc un impact politic măsurabil, pe lângă faptul că ţin cititorii informaţii.

    O bună parte din acest jurnalism este foarte valoros – dar nu este tot ce ne trebuie. Şi, în ceea ce priveşte ultimele două modele, probabil că nu trebuie să explic ce stimulente periculoase conţin.

    Dar dacă nu îţi plac aceste opţiuni, atunci, dragă cititorule, va trebui să oferi mai mult. Din păcate, mulţi dintre voi v-aţi obişnuit cu ideea că ştirile ar trebui să fie gratuite şi vă enervaţi când vi se cere să plătiţi pentru ele.

    În momentul de faţă, ca o concesie pentru sentimentele dumneavoastră faţă de acest subiect, majoritatea paywallurilor au şi găuri. Şi da, ştim despre trucurile pe care le folosiţi pentru a trece pe sub aceste platforme de plată. Dar, pe măsură ce tot mai multe publicaţii adoptă accesul la articole contra plată, ar trebui probabil să vă aşteptaţi ca lucrurile să se schimbe. Cu cât va trebui să ne îngrijorăm mai puţin de concurenţa site-urilor gratuite, cu atât va fi mai strict accesul la materialele jurnalistice. (Pentru a lămuri situaţia, acest lucru reflectă opinia mea bazată pe analiza economiei la nivel de industrie şi nu ceva ce-aş putea şti despre strategia de afaceri a angajatorului, actual sau fost.)
    Şi acesta va fi un lucru trist, pentru că vechiul internet deschis a fost un dar minunat pentru cititori, o vastă abundenţă de jurnalism măreţ din care ne-am ospătat în ultimele două decenii. Dar există o limită în ceea ce priveşte cât de mult timp putem continua să oferim daruri fără nicio reciprocitate. La sfârşitul zilei, oricât de multă informaţie ar vrea să fie liberă, jurnaliştii va trebui să fie plătiţi.“