Tag: zahar

  • Un ingredient folosit zilnic în băuturi şi alimente, găsit de NASA în meteoriţii prăbuşiţi pe Pâmânt în urmă cu miliarde de ani

    O echipă internaţională de oameni de ştiinţă a găsit zahăr „bio-esenţial” în meteoriţi, care conţin de asemenea alte componente importante din punct de vedere biologic, potrivit unui comunicat publicat de NASA marţi.

    Asteroizii sunt de fapt „părinţii” meteoriţilor. Anumite teorii sugerează că reacţiile chimice care au loc în interiorul asteroizilor pot crea anumite elemente esenţiale vieţii.

    În studiul publicat, luni, în publicaţia Procedurile Acadamiei Naţionale de Ştiinţă, cercetătorii au analizat trei meteoriţi, înclusiv unul care a aterizat în Australia în anul 1969. De asemenea, studiile anterioare au încercat să testeze prezenţa zahărului în meteoriţi, dar de această dată, cercetătorii au folosit o metodă de extracţie diferită folosind acid clorhidric şi apă.

    Cercetătorii au făsit zaharuri precum arabinoză şi xiloză, dar cea mai important descoperire a fost riboza.

    Riboza este o componentă care are un rol uriaş în biologia umană. Componenta chimică există în moleculele noastre ARN (Acid ribonucleic) şi trimite mesaje de la ADN-ul nostru pentru a crea proteine în corpul uman, potrivit comunicatului publicat de NASA.

    „Este remarcabil faptul că o moleculă aşa de fragilă precum riboza a fost găsită într-un material atât de antic”, a declarat Jason Dworkin de la NASA, unul dintre cercetătorii care au participat la studiu.

    Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real şi prezentate echidistant daţi LIKE paginii noastre de Facebook!

  • Cum să transformi un lucru fără de care nimeni nu poate trăi într-o afacere de 100 de milioane de dolari

    Kara Goldin, fondatoarea unui imperiu în domeniul băuturilor non-alcoolice evaluat la peste 100 de milioane de dolari, a acordat un interviu amplu într-o emisiune BBC, în care a povestit modul în care i-a venit ideea businessului. Ea spune că în trecut a dezvoltat o dependenţă care a avut un impact negativ asupra sănătăţii ei: obişnuia să bea până la 10 doze de Cola dietetică în fiecare zi.

    La vremea aceea, în 2001, lucra într-o companie din Silicon Valley. „Până atunci băusem Cola dietetică timp de ani de zile, fiind convinsă că fac ceea ce trebuie”, spuen ea. „Ascultam ce spun reprezentanţii industriei: bea produse dietetice şi totul va fi grozav”.

    Din nefericire, Kara spune că a ajuns la concluzia că să bea până la 3 litri şi jumătate de lichid îndulcit artificial, cu cofeină, o făcea să fie letargică. Pune pe seama acestei băuturi şi faptul că ajunsese să se îngraşe şi să aibă probleme cu tenul.

    După ce a renunţat la un rol de top management pe care îl avea în cadrul grupului AOL pentru a avea grijă de cei patru copii ai săi, a decis să îşi schimbe cu totul stilul de viaţă.

    A renunţat să bea sucuri şi a început să bea doar apă. Pretinde că astfel, în aproximativ două săptămâni şi jumătate, nu a mai avut probleme cu tenul, şi-a redobândit energia şi a pierdut mai mult de 9 kg.

    Îmbunătăţirile bruşte au reprezentat un şoc pentru ea. „Am început să fiu atentă. Sunt o persoană deşteaptă, dar sunt păcălită de cuvântul <dietă>, gândindu-mă că acele produse sunt mai sănătoase şi mai bune pentru mine.”

    Această experienţă a determinat-o pe Kara să creeze, în 2005, afacerea Hint – un brand de apă cu arome naturale din fructe.  Acesta generează vânzări de 100 de milioane de euro. Produsele nu conţin zahăr sau vreun alt tip de îndulcitor.

    Folosind propriile economii, şi-a început afacerea în bucătăria ei din San Francisco. Băutură ei nu s-a născut însă doar din dorinţa de îmbunătăţire a sănătăţii ei. Plictiseala a fost un alt factor.

    Se săturase să bea apă simplă, astfel că a început să adauge acesteia căpşuni, zmeură şi alte fructe. „Am avut ideea aceasta şi apoi am realizat că nimeni nu îmbuteliază un produs similar. M-am gândit că dacă aş putea să îi conving pe oameni să se bucure din nou de apă, în loc să bea toate celelalte lucruri care nu conţin doar zahăr, ci şi alte tipuri de îndulcitor, aş putea să îi fac să fie mai sănătoşi”.

    Principala provocare a constat în găsirea unei variante de producţie în masă a apei sale cu fructe fără să îi adauge acesteia conservanţi. A făcut cercetări referitoare la modul în care sucul din fructe este pasteurizat pentru extinderea vieţii sale la raft şi a căutat modalităţi similare de a face asta pentru apa sa. Aici a avut un rol important şi soţul său, Theo, avocat în domeniul dreptului de proprietate intelectuală.În prezent, el este COO-ul companiei.

    Următoarea provocare a fost să îşi facă intrarea pe o piaţă dominată de giganţi precum Coca-Cola şi Pepsi, care deţin şi branduri de apă, precum şi alte tipuri de băuturi.

    Primul pas în această direcţie a fost să convingă reprezentanţii unui lanţ de supermarketuri local să se aprovizioneze cu Hint. A lăsat câteva baxuri din băutura ei la magazin chiar înainte ca cel de-al patrulea său copil să se nască – acestea s-au vândut peste noapte.

    A dat însă marea lovitură datorită conexiunilor pe care le avea în Silicon Valley. A participat la un interviu de angajare la Google şi i-a povestit executivului care o intervieva despre celelalte priorităţi ale sale; dintr-una în alta, a ajuns ca astfel să aprovizioneze gigantul cu apă – livrând chiar ea personal baxurile la sediul central al Google.

    Ulterior, şi alte companii din Silicon Valley au început să consume produsele ei: se spune că în Facebook a început să se bea Hint după ce COO-ul companiei, Sheryl Sandberg, a venit să lucreze acolo de la Google.

    „În prezent suntem în continuare cel mai mare producător de băuturi care vinde în Silicon Valley”, spune Kara, care are 51 de ani.
    Ulterior, Hint s-a extins însă şi dincolo de Silicon Valley. Este în prezent cel mai mare producător de bături non-alcolice din Statele Unite. Compania are sediul central în San Francisco şi peste 200 de angajaţi.
     

  • WSJ: Producătorii de struguri din SUA dezvoltă soiuri cu arome noi, pe fondul diversificării cererii

    „Americanii au devenit consumatori mai aventuroşi de alimente în ultimul deceniu, fiind atraşi spre noi arome de proliferarea emisiunilor pentru gătit, a starurilor din domeniul culinar şi obişnuiţi cu disponibilitatea aproape tuturor fructelor tot timpul anului. Companiile de profil, inclusiv producătorii, depun eforturi pentru a ţine pasul cu cererile variate ale clienţilor”, comentează editorialistul Sarah Nassauer, într-un articol publicat în cotidianul The Wall Street Journal sub titlul “Noutăţi în fructe – Struguri cu gust de vată de zahăr şi struguri cu aromă de băuturi răcoritoare / Clienţii căută arome unice, iar acest lucru aduce soiuri noi de struguri / Strugurii cu gust de vată de zahăr sunt virali în mediile de socializare online.”

    Citiţi mai mult pe mediafax.ro.

  • Asociaţie, despre taxarea zahărului: „Guvernul nu va încasa sumele preconizate”

    O astfel de suprataxă ar putea avea efecte majore asupra sectorului băuturilor răcoritoare, care are în proporţie de peste 90% furnizori autohtoni: creşterea inflaţiei, stoparea investiţiilor, disponibilizări sau chiar închideri de fabrici. Pe lanţul valoric al băuturilor răcoritoare sunt peste 60.000 de angajaţi, dintre care 6.500 ar urma să îşi piardă locurile de muncă.

    Un proiect de act normativ pus în dezbatere publică de Ministerul Finanţelor introduce taxarea băuturilor răcoritoare în finaţie de conţinutul de zahăr. Astfel, pentru băuturile răcoritoare cu conţinut ridicat de zaharuri libere al căror conţinut de zaharuri este între 5-8 g zaharuri/100 ml produs se vor plăti 0,8 lei/litru, iar cele cu conţinut de peste 8 g zaharuri/100 ml produs se va plăti 1 leu/litru.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Metodele controversate prin care companiile ne fac să ne punem mai mult zahăr în cafea

    În Germania, mai mulţi medici pneumologi au susţinut recent că actualele limite impuse emisiilor poluante ale maşinilor diesel sunt exagerate deoarece nu reprezintă un pericol serios pentru sănătate. Doctorii au recunoscut ulterior că datele pe care le-au folosit sunt inexacte după ce un ziar german le-a indicat eroarea.

    Scandalul Dieselgate în care sunt implicaţi producătorii auto germani este binecunoscut, la fel şi cercetările controversate (pe maimuţe şi chiar oameni) pe care le-au finanţat. Scandalul Dieselgate este destul de recent şi sunt puţini cei care contestă faptul că poluarea produsă de motoarele cu combustie internă este periculoasă pentru sănătate. Însă ceea ce au susţinut în public medicii germani aminteşte de puterea pe care o au banii, afacerile şi interesele asupra cercetărilor ştiinţifice.

    În SUA, locul de unde a pornit scandalul care remodelează acum industria auto, o altă controversă persistă de zeci de ani: contribuie sau nu zahărul la producerea bolilor de inimă? Industria zahărului a plătit bani grei unor cercetători să conteste literatura de specialitate de până atunci şi să dovedească că nu. Efectele acelor „clarificări” au ecouri şi în prezent, cu toate că de atunci a trecut o jumătate de veac.

    Într-o lucrare publicată în JAMA Internal Medicine în 2016, o echipă de cercetători sugerează că în anii 1960 industria zahărului a plătit oameni de ştiinţă pentru a opaciza relaţia dintre zahăr şi bolile de inimă, trimiţând astfel pe drumuri greşite ştiinţa nutriţională şi reglementările pentru anii ce vor urma. Mai aproape de zilele noastre, doi cercetători de la Universitatea Columbia contestă aceste idei, spunând nu sunt susţinute de dovezile adunate de-a lungul timpului şi că, promovând teoria unei „conspiraţii a zahărului“, este împiedicată înţelegerea felului în care se face în realitate ştiinţa.

    În 2016, după consultarea unor documente interne ale industriei, cercetătorii de la Universitatea din California, San Francisco (UCSF), au descoperit că un grup de lobby numit Sugar Research Foundation (SRF – Fundaţia pentru Cercetare a Zahărului) a plătit oameni de ştiinţă de la Harvard să revadă ceea ce literatura spunea în urma unor cercetări din anii 1950 despre rolul grăsimilor şi zahărului în bolile de inimă. Analiza, publicată în 1967 într-un jurnal de specialitate de prestigiu, a minimalizat rolul zahărului şi, în schimb, a dat o importanţă mai mare, în sens negativ, grăsimilor saturate. În 2017, acelaşi grup UCSF a publicat o altă lucrare în care susţine că în anii 1960 SRF a oprit finanţarea cercetărilor care începeau să arate că şobolanii cu dietă bogată în zahăr aveau niveluri ridicate de trigliceride, ceea ce creşte riscul bolilor cardiace. „Au putut să schimbe cursul discuţiei despre zahăr timp de decenii“, a declarat Stanton Glantz, unul dintre cercetătorii de la UCSF, pentru The New York Times.

    Echipa de la UCSF a analizat, de asemenea, simpozioane şi articole mai vechi. În 1954, spun cercetătorii californieni, preşedintele fundaţiei, Henry Haas, a prezentat un discurs care evidenţiază potenţialul reducerii consumului de grăsime de către americani şi recâştigarea acelor calorii sub formă de carbohidraţi, ceea ce ar creşte consumul de zahăr pe cap de locuitor cu mai mult de o treime, notează Reuters.

    În 1962, o analiză de nutriţie a Asociaţiei Medicale Americane a indicat că dietele cu conţinut scăzut de grăsimi, dar cu conţinut ridicat de zahăr de fapt pot favoriza dezvoltarea colesterolului. Doi ani mai târziu, vicepreşedintele SRF John Hickson a propus ca fundaţia să lanseze un program de amploare pentru a contracara „atitudinile negative faţă de zahăr“.

    Din ce în ce mai mult, rapoartele epidemiologice sugerau că mai degrabă zahărul din sânge decât colesterolul sau hipertensiunea arterială este un indicator mai bun al depunerii plăcii în interiorul arterelor. La două zile după ce The New York Herald Tribune a publicat un articol de o pagină despre legătura zahărului cu bolile de inimă în iulie 1965, SRF a aprobat „Proiectul 226“, o revizuire a literaturii despre metabolismul colesterolului sub conducerea lui Mark Hegsted, profesor de nutriţie care mai colaborase cu fundaţia, şi a lui Fredrick Stare, un alt nutriţionist de la Harvard cu legături financiare cu industria zahărului. Autorii Proiectului 226 au primit în cele din urmă 6.500 dolari, sau 48.900 de dolari în valoarea din 2016 a monedei, de la SRF.

    Nouă luni mai târziu, scriu Laura A. Schmidt şi colegii săi de la Universitatea California, Hegsted a explicat că proiectul a fost întârziat repetat pentru a actualiza analiza cu dovezile apărute între timp şi care legau zahărul de bolile de inimă.
    Până în septembrie 1966 Hickson a solicitat drafturi ale analizelor de revizuire a literaturii de la cercetătorii de la Harvard, însă nu există dovezi directe că fundaţia a adăugat comentarii sau a editat proiectele. Pe 2 noiembrie, Hickson a aprobat ultimul draft ca fiind „ceea ce am avut în minte“. Analiza în două părţi, care concluzionează că singura schimbare necesară pentru a preveni bolile cardiace ar fi reducerea aportului de grăsimi alimentare, a fost publicată în NEJM în anul următor, fără a fi menţionată participarea sau finanţarea din partea SRF. Jurnalul nu a solicitat dezvăluirea conflictelor de interese până în 1984.

    Aceste concluzii sunt exagerate şi nu sunt susţinute complet de dovezi, arată un articol publicat anul trecut în revista Science, de altfel una prestigioasă. „Noi nu pretindem că industria zaharului nu a avut nicio influenţă asupra cercetării privind nutriţia la Harvard sau pe teren în general“, spune articolul, citat de revista The Verge, care a făcut şi ea o incursiune în „interiorul luptei privind conspiraţia zahărului”. „Dar credem că nu există niciun motiv întemeiat pentru a concluziona că sponsorizarea de la SRF a unei revizuiri a literaturii a influenţat în mod semnificativ cursul ştiinţei şi politicii alimentare.“ Mai mult, alte câteva grupuri de lobby pentru industria alimentară – cum ar fi industria cărnii şi cea a produselor lactate – au finanţat la acea vreme cercetări asemănătoare. „A concentra totul asupra industriei zahărului, în opinia noastră, înseamnă să nu redai întreaga imagine“, spune David Merritt Johns, doctorand la Departamentul de Ştiinţe Sociomedicale din Columbia şi unul dintre autorii articolului din Science. SRF încă mai există, sub numele de Sugar Association (Asociaţia Zahărului).

    Astăzi, ştim că introducerea în alimentaţie a multor zaharuri adăugate – spre exemplu în sucuri – precum şi a unor tipuri de grăsimi, cum ar fi grăsimile trans, poate creşte riscul de boli de inimă sau de diabet. Însă, în anii de după cel de-al Doilea Război Mondial, când obezitatea şi bolile de inimă începuseră deja să devină epidemii pentru americani, dovezile nu erau clare. Până în anii 1960, grăsimile au devenit un vinovat plauzibil, iar unii cercetători bănuiau şi zahărul. La acea vreme, era ceva normal ca industria alimentară să finanţeze cercetările, iar revistele nu cereau cercetătorilor să dezvăluie de unde provin banii lor, explică Johns pentru The Verge.

    Cercetătorul de la Harvard Mark Hegsted a fost unul dintre cei plătiţi cu 6.500 de dolari de industria zahărului pentru a revizui cercetările privind grăsimile, zahărul şi bolile, potrivit The New York Times. Rezultatele sale, publicate în 1967 în New England Journal of Medicine, învinovăţeau mai degrabă grăsimile saturate decât zahărul pentru apariţia sau agravarea bolilor de inimă. Mai mult, SRF a avut mână liberă în a alege ce analize trebuia revăzute. „Hegsted şi colegii săi au aplicat un dublu standard asupra criticii lor privind dovezile epidemiologice, experimentale, şi mecanice care leagă zahărul de bolile de inimă, spune Cristin Kearns, profesor asistent la Şcoala de Stomatologie a Universităţii din California.

    Acestea fiind spuse, Johns crede că Hegsted avea „o reputaţie de individ foarte scrupulos“ şi a făcut şi alte studii, ale căror rezultate nu s-au aliniat cu direcţia dorită de finanţatorii săi, cum ar fi Institutul Nord-American al Cărnii. „Sub conducerea lui Reagan, Hegsted va fi îndepărtat de munca sa de a dezvolta primele ghiduri dietetice americane după ce propunerea sa de reducere a consumului de grăsimi a provocat furia industriei cărnii de vită“, se arată în articolul Science. Iar în 1977, Obiectivele Dietetice pentru Statele Unite, care au fost editate în principal de Hegsted, au recomandat, de asemenea, scăderea consumului de zahăr cu 40% din cauza legăturii sale cu cariile dentare şi, posibil, cu diabetul zaharat.

    Accentul pe grăsimile din dietă a continuat să influenţeze liniile directoare pentru anii următori. În anii 1980 şi 1990, americanii au fost încurajaţi să mănânce mai puţine alimente grase. Ca rezultat, toate tipurile de grăsimi – bune şi rele – au fost reduse, în timp ce aportul de zahăr a crescut, spune Walter Willett, profesor de epidemiologie şi nutriţie la Şcoala de Sănătate Publică T.H. Chan din cadrul Harvard. Unii cred că aceasta a fost scânteia care a aprins epidemia de obezitate care afectează SUA în prezent, scrie The New York Times. Mai mult de 30% dintre adulţii americani sunt obezi; şi obezitatea costă SUA aproximativ 147 miliarde de dolari pe an. „Acest demers a fost, din nefericire, mai mult rezultatul unor oameni bine intenţionaţi care nu au acordat atenţie datelor“, spune Willett pentru The Verge. „Industria zahărului nu a avut cel mai mare rol.“

    Johns crede la fel. „Răsturnările şi transformările din ştiinţă şi politică nu sunt întotdeauna produsul forţelor răului“, spune el. Însă cercetătorii de la UCSF nu sunt de acord cu acest lucru. „Nu ne-am concentrat pe motivaţiile (neobservabile) sau pe etica anumitor persoane“, explică Kearns. „Accentul nostru este pus pe înţelegerea impactului programului de cercetare al industriei zahărului, care se întinde pe mai mult de 50 de ani.“
    Un lucru este clar: industria alimentară continuă să finanţeze cercetările de astăzi – cu consecinţe directe. În 2015, The New York Times a scris că gigantul Coca-Cola a plătit cercetători să distragă atenţia publicului de la legătura dintre băuturile cu zahăr şi obezitate. Iar în 2016, The Associated Press a arătat că producătorii de dulciuri au finanţat un studiu care spune că acei copii care mănâncă bomboane au o greutate mai mică decât aceia care nu fac acest lucru. „Într-o lume ideală, probabil că cercetarea în domeniul nutriţiei ar fi mult mai puternic finanţată de guvern“, spune Johns, „însă guvernul are resurse limitate de bani şi trebuie să aleagă priorităţile.“
    În SUA, circa 610.000 de persoane mor în fiecare an din cauza bolilor de inimă, potrivit datelor oficiale, ceea ce face ca aceste afecţiuni să fie principala cauză de deces atât la femei, cât şi la bărbaţi. Când producătorii de alimente au eliminat grăsimile, au adăugat zahăr. Cantităţile mari de zahăr sau grăsimi sunt nocive pentru sănătate, iar efectele lor sunt greu de separat, spune Marion Nestle, de la Universitatea New York. De aceea, pare rezonabil ca doza zilnică de zahăr să nu depăşească 10% din caloriile consumate.

  • Reportaj: Minunea de piatră a lumii moderne – VIDEO

    Văzute de sus, capitala Amman şi împrejurimile se arată ca un tărâm roşiatic infinit, cu aşezări risipite într-o întindere deşertică. Luată la pas însă, Iordania îţi oferă şi deşert, şi mare, şi piatră. Multă piatră. Poate cel mai reprezentantiv în acest sens este oraşul Petra – un nume mai sugestiv de atât nu se poate. Săpat efectiv în stâncă, Petra este o evocare a civilizaţiei antice a nabateenilor. Dar să o luăm cu începutul.

    Din Bucureşti în Amman, zborul cu avionul durează puţin peste două ore. Printre companiile aeriene care operează zboruri directe între Bucureşti şi Amman se numără operatorul aerian low cost Ryanair, care a lansat zboruri pe această rută în aprilie 2018, dar şi Tarom.

    Cetatea din Amman, care datează din secolul IX î.Hr., ilustrează cel mai bine suma civilizaţiilor care au păşit pe pământ iordanian de-a lungul istoriei.
    „Citadela cuprinde, prin ruinele diferitelor tipuri de construcţii, cinci civilizaţii: amonită, greacă, romană, bizantină şi musulmană”, spune Nasser Abu-Rezeq, ghid turistic iordanian. Amoniţii au fost primul popor prezent pe aceste tărâmuri, în urmă cu mii de ani, în Epoca de Fier, Amman fiind principala lor aşezare, după cum arată datele afişate chiar la intrarea în cetate.

    Ulterior, au venit grecii, iar mai târziu romanii şi bizantinii, care au rămas acolo până ce au fost eliminaţi de arabi. În timpul amoniţilor, oraşul purta numele Rabbath Ammon, urmând ca, în timpul grecilor şi al romanilor, să se numească Philadelphia, după regele Egiptului din perioada 283 î.Hr. – 246 î.Hr., Ptolemeu al II-lea Philadelphus. Abia în secolul al VII-lea d.Hr., oraşul a fost denumit Amman de către musulmani. Toate aceste civilizaţii, încapsulate în câţiva metri pătraţi, fac din Amman un muzeu în aer liber, menit să ilustreze toată moştenirea istorică pe care o poartă în spate. Azi, în capitala Iordaniei locuiesc atât musulmani, cât şi creştini, iar locuitorii spun că nu există conflicte între cele două religii, motiv pentru care şi ţara este paşnică. Totuşi, populaţia de aproximativ 10 milioane de locuitori este predominant musulmană, în proporţie de 95%. Doar 4% sunt creştini şi 1% alte religii.

    „Amman este aşezat pe şapte coli­ne, motiv pentru care în oraş nu prea există biciclete. E uşor să cobori dealurile cu ele, dar e mai dificil la urcat”, spune ghidul turistic. Şi, într-adevăr, puţine sunt bicicletele care se arată pe străzi, însă de maşini oraşul nu duce lipsă. De altfel, la ceas de seară, chiar şi în timpul săptămânii, Ammanul forfoteşte de aglomeraţie. Fie că sunt turişti sau localnici, oamenii fac din Amman o capitală a agitaţiei, peste care plutesc, din loc în loc, arome de condimente – toate soiurile pe care vi le puteţi imagina, dar şi miresme de beţişoare parfumate, falafel şi migdale prăjite.

    Din loc în loc, în spaţii mici cu deschidere la stradă, sunt comercianţi care vând suc de zahăr. Practic, cineva îndeasă o trestie de zahăr într-un aparat care o stoarce pentru a scoate şi ultima picătură de licoare dulce. Dacă însă această băutură nu a fost suficient de dulce, mai există un desert despre care iordanienii spun că nu doar merită, ci trebuie încercat: kanafeh. Servit obligatoriu cald, preparatul este făcut din cataif şi un tip special de brânză, fie de vaci, fie de capră. Siropul de zahăr este şi el parte din reţetă, iar servirea se face dintr-o tavă rotundă imensă, din care vânzătorul taie „din ochi” porţii pentru cumpărători, care, mai apoi, mănâncă desertul în picioare afară, alături de alţi pofticioşi, creând astfel o adevărată comunitate de papile gustative îndulcite la maximum.

    Minunea de piatră a lumii moderne

    La aproximativ trei ore de mers cu maşina din Amman spre sud, drumurile duc, trecând prin peisaje fie deşertice, fie împietrite la propriu, către Petra, perla coroanei Iordaniei şi una dintre cele şapte minuni ale lumii moderne. Petra este, de fapt, o întoarcere în timp, pe care e mai fascinant s-o vezi mai degrabă goală de turişti, locul fiind mai tot timpul înţesat de numărul mare de paşi care calcă pe pietrele lucioase şi pe alocuri alunecoase. Turişti din toată lumea vin în Petra, mulţi şi din România. De altfel, turismul este, pentru Iordania toată, o sursă importantă de venit, reprezentând 17% din Produsul Intern Brut (PIB) al ţării, potrivit lui Nasser Abu-Rezeq. Spre comparaţie, în România, contribuţia turismului la PIB a fost sub 3% în 2017. În acelaşi an, cei circa 4 milioane de turişti străini au adus venituri de circa 4,6 miliarde de dolari în Iordania, potrivit datelor Băncii Centrale a Iordaniei, citate de presa locală.

    Făcut în întregime din rocă de culoare roşiatică, Petra este un oraş antic, săpat de civilizaţia nabateană, în urmă cu mai bine de 2.000 de ani. Locul era folosit şi ca spaţiu de realizare a tranzacţiilor cu mătase sau condimente între China, India şi Arabia Saudită pe de o parte, şi Egipt, Siria, Grecia şi Roma, de cealaltă parte, devenind astfel cel mai important centru comercial al peninsulei arabe.

    Petra a fost capitala nabateenilor până în anul 106 d.Hr., când a intrat în componenţa Imperiului Roman, în timpul împăratului Traian, în aceeaşi perioadă în care avea loc şi al doilea război daco-roman. Nabateenii au continuat să se extindă şi să locuiască în Petra, care a fost abandonată în secolul al XIV-lea şi redescoperită abia în 1812, de un explorator elveţian, Johan Ludwig Burckhardt.

    Cea mai spectaculoasă sculptură din Petra este Trezoreria, o clădire săpată integral în piatră, la fel ca toate celelalte clădiri atipice din oraşul antic. Locul apare în scena finală a filmului „Indiana Jones şi ultima cruciadă”. Mai există însă şi alte construcţii cel puţin la fel de spectaculoase, precum mănăstirea, teatrul, mormintele sau locuinţele săpate în piatră ale nabateenilor.

    Prin Petra te-ai putea plimba parcă la nesfârşit, fără să te plictiseşti, ca într-un labirint, deşi totul în jur e doar piatră şi, pe alocuri, peisajul e pigmentat de beduini însoţiţi de catâri, cai ori cămile. Din loc în loc, stau copii arşi de soare, veniţi la „vânătoare” de turişti, singura lor marfă de vânzare fiind – aţi ghicit! – pietrele culese de pe drumurile Petrei. Toţi ghizii le recomandă însă turiştilor să nu-i încurajeze pe cei mici prin cumpărături, ci să-i trimită la şcoală, acolo unde părinţii, de multe ori, nu-i lasă să meargă.

    „Dacă îi întrebaţi, vor spune că nu au şcoli. De fapt, au trei şcoli în Petra la care pot merge”, spune Nasser Abu-Rezeq.

    Nu doar copiii sunt însă comercianţi de ocazie în Petra, ci şi adulţii, dintre care unii au şi învăţat câteva cuvinte româneşti, cu care se laudă când au ocazia.
    „Avem o mulţime de turişti români aici”, spune Salah Alamarat, un comerciant din Petra, care vinde smirnă, tămâie şi alte suveniruri pe alese.

    Dincolo de universul de piatră însă, Petra poate fi şi o experienţă culinară delicioasă. Atelierele de gătit Petra Kitchen din localitatea Wadi Musa – dezvoltată în jurul sitului Petra – îi iniţiază pe doritori în lumea gastronomică iordaniană, astfel că, la finalul a două-trei ore de gătit, puteţi să constataţi că din mâinile voastre – şi ale celorlalţi bucătari amatori – au ieşit supe de linte, salate tradiţionale precum fatoosh ori tabbouleh, zucchini umpluţi în sos de roşii sau în iaurt… Şi lista poate fi cât de lungă vreţi voi. Iar aromele, cât de intense vor bucătarii să fie.

    Agricultură din piatră seacă

    O călătorie în Iordania nu e completă fără Marea Moartă, aşa că, mergând spre nord de această dată, dacă pornim din Petra, se ajunge uşor la una dintre cele mai sărate ape din lume şi corpul de apă cel mai jos de pe Pământ, având oglinda apei la aproximativ 420 de metri sub nivelul mării. Gradul ridicat de salinitate face ca apa să semene mai mult cu un ulei decât cu orice altă apă de mare. Iar limpezimea ei face Marea Moartă chiar şi mai spectaculoasă, pe lângă faptul că, indiferent că ştii sau nu să înoţi, poţi pluti în voie pe luciul apei. Pericolul este însă ca, la un moment, marea să sece, ţinând cont că nivelul apei scade în fiecare an cu aproximativ un metru, iar procesul accelerează.

    În drumul spre mare, de o parte şi de alta a drumului, stau comercianţi ambulanţi de fructe şi legume, care amintesc de obiceiul autohton de a vinde diverse produse rezultate din recolta proprie şoferilor care trec prin faţa curţii. Deşi terenul este arid, iar relieful e făcut preponderent din piatră, iordanienii au găsit metode prin care să întreprindă activităţi agricole, chiar dacă la o scară mai redusă decât în alte părţi ale lumii. În locurile unde nici aceşti comercianţi ambulanţi nu animă călătoria cu maşina, totul este pustiu. Deşertul se întinde cât vezi cu ochii şi doar din loc în loc se întrezăresc în depărtare corturi ale nomazilor, oameni rupţi de lume pentru care roşeaţa nisipului şi a pietrelor este singura certitudine.

    Până la Marea Moartă însă, se poate face un popas la râul Iordan, care, pe o distanţă de 180 de kilometri, este graniţa naturală dintre Iordania şi Israel. În locul considerat cel în care a avut loc botezul lui Hristos de către Ioan Botezătorul, există o limită care ilustrează exact separaţia dintre cele două state. Locul poartă numele Betania (Bethany). Iordania este şi ţara cu un deşert asemănător reliefului de pe planeta Marte, Wadi Rum, unde s-au filmat numeroase filme de-a lungul timpului, printre care şi „Marţianul” (2015). Deşertul este cunoscut şi pentru că acolo se pot face zboruri cu balonul cu aer cald sau sand ski, o activitate similară schiului, însă pe nisip. Roşu, la fel ca restul ţării.

  • Cum se făceau biscuţii Eugenia în anii ’40! Ce conţinea reţeta originală

    Chiar dacă „eugeniile” se produceau la nivel industrial, ele erau fabricate din ingrediente naturale, iar termenul de valabilitate era de şapte zile. Pe ambalaj se preciza că au în compozitie doar unt, cacao, zahăr, rom şi ouă.  

    Prima Doamna a Republicii Socialiste România de atunci, Elena Ceauşescu, se declara o iubitoare de eugenii, pasiune culinara împartăşita şi de copiii ei.
     
    Tot procesul de fabricaţie era unul manual, iar crema era întinsă de muncitoare cu o spatulă, apoi biscuiţii erau lipiţi şi împachetaţi în ambalajul celebru. Muncitoarele puteau gusta din desert doar în pauzele de masă, după ce-şi terminau treaba.
     
    Reţeta originală:
     
    Ingrediente pentru biscuiţi: 300 gr faină, 4 linguri smântână, 100 gr migdale macinate, 1 ceaşcă zahar pudra, coaja de la o lamâie, 300 gr unt, 300 gr zahar, 1 praf de sare, 1 plic zahar vanilat şi 8 galbenuşuri.
     
    Ingredientele pentru crema de ciocolată: 100 gr unt, 100 gr zahăr, 3 linguri cacao, 1 ou, 4 linguri de lapte şi o fiolă de esenţă de rom, scrie one.ro
  • Poftă bună la bradul de Crăciun

     Aceştia propun şi o altă întrebuinţare a bradului de Crăciun, care poate fi nu numai împodobit, ci şi mâncat, cel puţin parţial, scrie The Guardian. Atât René Redzepi, proprietar al restaurantului Noma, cât şi John Williams, de la Ritz London, propun folosirea acelor de brad, în special de duglas, pentru aromatizarea zahărului care se pune pe plăcinte, precum şi în diverse feluri de mâncare de legume, fripturi sau sosuri pentru salate.

    Aroma cea mai puternică o au acele de la brazii care nu au fost tăiaţi, ceea ce ar putea constitui un motiv în plus pentru alegerea unui pom de Crăciun care poate fi replantat ulterior. 

  • Lovitură ŞOC în România: Una dintre cele mai mari fabrici A INCHIS porţile şi a lăsat pe drumuri SUTE de oameni. ”A devenit prea scump să producem în România”

    Fabricile de textile Alison Hayes şi de zahăr Lemarco Cristal au tras obloanele şi au renunţat la peste 500 de oameni. 
     
    În mai puţin de doi ani, cei mai mari angajatori din localitatea Urziceni, judeţul Ialomiţa, au tras obloanele, lăsând fără loc de muncă peste 500 de oameni. Este vorba de fabrica de textile Alison Hayes şi de fabrica de zahăr Lemarco Cristal.
     
    „În Urziceni singurele investiţii noi sunt farmaciile şi supermarketurile“, spun localnicii.
     
    Cele două închideri vin să completeze o listă mult mai lungă care s-a conturat pe parcursul ultimului deceniu, listă ce cuprinde nume precum ROFEP – producător de magneţi şi perii colectoare pentru maşini, fabrica de cărămidă Soceram sau unitatea de producţie de ulei a francezilor de la Sofiproteol (Expur).
     
    Într-o perioadă în care marile combinate abia îşi mai trag sufletul, iar multe din micile oraşe din România. 
     
  • O nouă insolvenţă zguduie din temelii piaţa. Una dintre cele mai mari companii româneşti a intrat în INSOLVENŢĂ

    Insolvenţa vine pe fondul unei scăderi a businessului în ultimul an (-11%) şi pe fondul adâncirii pierderilor (de trei ori mai mari în 2017 versus 2016, până la aproape 45 mil. lei). Compania este unul dintre cei mai importanţi producători de zahăr din România şi unul dintre cei mai mari angajatori din Urziceni, un oraş de nici 15.000 de locuitori aflat la 60 de kilometri de Capitală.

    Businessul este deţinut indirect de magnatul american George Gellert, proprietarul Atlanta Group, cel mai mare importator de produse alimentare din Statele Unite (50%) şi de trei antreprenori locali – Neculai Maratas, Mircea Rădină şi Cristian Penciulescu.

    Cititi mai multe pe www.zf.ro