Faptul ca web-ul a devenit mai dinamic, mai social si totodata mai personal nu-l poate contesta nimeni. Insa lucrurile nu par sa se opreasca aici, pentru ca publicarea interfetelor de programare ale serviciilor deschide posibilitatea unor combinatii surprinzatoare.
Nu cu multa vreme in urma semnalam aparitia unui nou termen care a starnit o oarecare voga: web 3.0. Comentatorii au speculat mult pe marginea lui, fara sa reuseasca sa-l defineasca. In esenta, ar fi vorba de o etapa urmatoare de evolutie in care accentul va cadea mai mult pe semantica, pe utilizare mai usoara, pe o raspandire mai larga. Versiunea minimalista vedea urmatorul web ca un fel de continuare fireasca a ceea ce se numeste astazi web 2.0 – adica o platforma de servicii cu un pronuntat caracter social, in care contributia comunitatii utilizatorilor furnizeaza o importanta valoare adaugata. Versiunea maximala – enuntata de Dan Gillmor – vede web-ul viitorului ca un urias sistem de operare.
Desi considerata oarecum fantezista, viziunea web-ului ca sistem de operare tinde sa capete consistenta mult mai repede decat ne asteptam, iar analogiile incep sa iasa la iveala. Pana la urma, un sistem de operare consta intr-un set de servicii de nivel jos (adica apropiate de hardware) prin care se abstractizeaza detaliile mult prea tehnice ale masinariei. De exemplu, a muta un fisier dintr-un director intr-altul este o operatie banala pentru utilizatorul unui computer (un simplu drag-and-drop), insa in spatele ei se petrec o multitudine de operatii, incepand cu identificarea fisierului pe baza pozitiei mouse-ului si terminand cu pozitionarea capetelor de scriere si inscrierea unor informatii pe disc. Serviciile sistemului de operare sunt accesibile programatorilor printr-o interfata de programare numita API, ce stabileste o conventie prin care serviciul poate fi folosit: parametrii ce trebuie furnizati, formatul in care este furnizat rezultatul etc.
Incetul cu incetul, web-ul incepe sa se comporte la fel. La inceput au fost cativa hackeri care au dibuit interfetele de acces la cateva servicii web si au inceput sa combine informatiile obtinute intr-o forma noua. Desi revoltati intr-o prima faza, proprietarii serviciilor au constatat ca, in esenta, hackerii nu faceau decat sa le furnizeze idei ingenioase, facand practic o munca de R&D (cercetare-dezvoltare) in mod gratuit. De pilda, un programator a creat un program care prelua anunturile imobiliare din Craiglist (un celebru serviciu de mica publicitate online) si le plasa pe o harta preluata la randul ei de la Google, furnizand astfel un serviciu mult mai util. Se pare ca Google a fost prima companie care s-a hotarat sa publice API-urile serviciilor sale, dar a fost curand urmata de numeroase altele, iar creativitatea programatorilor se dovedeste nelimitata in combinarea serviciilor diverse si prezentarea lor intr-o noua forma, rezultatul fiind numit mashup – termen preluat de la cantaretii de hip-hop care denumeau astfel un mixaj format din mai multe cantece.
Posibilitatile sunt atat de largi, iar entuziasmul programatorilor atat de mare, incat comentatorii vorbesc deja despre mashup-mania si aseamana fenomenul cu cel din anii de inceput al calculatoarelor personale. Deocamdata, e vorba mai mult de experimente si inca modelul de afacere bazat pe aceste combinatii de servicii este difuz, pentru ca sunt inca putine situri web dispuse sa-si puna la dispozitie serviciile fara sa intrevada sansa unor beneficii. Insa pe masura ce traficul acestor servicii combinate creste, tot mai multe companii sunt dispuse sa incheie intelegeri, fie bazate pe publicitate, fie pe accesul la noi piete.
O categorie populara de servicii mashup o reprezinta deja comparatoarele de preturi, care exploreaza diverse magazine online pentru a gasi varianta cea mai avantajoasa. O alta categorie o reprezinta agregatoarele de informatii pe tematici specifice. De pilda, MovieReviewr.com se bazeaza pe servicii ca Del.icio.us si Trynt pentru a aduna dinamic referinte la recenziile unui film, impreuna cu accesul direct la 16 motoare de cautare.
Posibilitatea de a plasa o localitate pe o harta (de regula furnizata de Google Maps) si de aduna poze din Flickr, carti de la Amazon, prezentari din Wikipedia, articole din bloguri, starea vremii, lista hotelurilor si programul spectacolelor pentru acea localitate este acum doar o chestiune de combinatorica, mai ales ca a aparut deja o gama tot mai larga de instrumente software specializate.
In esenta, e vorba de a exploata creativ elemente deja clasice ale web 2.0, precum folksonomia (etichetarea publica a continutului), fluxurile RSS, servicii de social bookmarking si multe altele. Insa posibilitatile de combinare tind sa dea o noua fata web-ului pe care credeam ca-l stim.