BusinessMagazin

Tag: web

  • Hollywood versus internet

    Nu demult am publicat în această pagină un text în care încercam să explic ce se află în spatele proiectelor de lege americane care încearcă să stopeze piratarea materialelor aflate sub protecţia drepturilor de autor (“Se întâmplă în Statele Unite” – 21 noiembrie 2011). Am admirat atunci talentul de inventatori de acronime sugestive al senatorilor americani, care şi-au numit proiectul “Preventing Real Online Threats to Economic Creativity and Theft of Intellectual Property”, abreviat PROTECT IP.

    Se pare însă că n-au fost mulţumiţi de rezultat, pentru că după o revizuire a căpătat un nume nou (“Enforcing and Protecting American Rights Against Sites Intent on Theft and Exploitation”) şi o abreviere încă şi mai interesantă, transcrisă de obicei “e-Parasite”, care sugerează că străini ticăloşi (mai cu seamă europenii cei leneşi, în viziunea americană) se înfruptă din sudoarea celor ce trudesc la Hollywood şi le provoacă astfel pierderi pe care le evaluează la nu mai puţin de 135 de miliarde de dolari. În aceeaşi direcţie merge şi varianta Camerei Reprezentanţilor, cunoscută sub numele SOPA (“Stop Online Piracy Act”).

    Străinii cei răi (împotriva cărora sunt îndreptate tunurile legislativului american) s-au mulţumit să înjure printre dinţi America cea nu foarte cultă, care nu le apreciază eforturile de a gusta creativitatea poporului hollywoodian. Însă iniţiativa răscoalei a aparţinut tot americanilor, care au constatat cu surprindere că o legislaţie împotriva străinilor va afecta mult mai mult marile companii americane de internet şi IT. Aşa că o mulţime de companii sau organizaţii de peste ocean (printre care Google, Mozilla, Craiglist, Wired) au protestat pe siturile lor web. Elevii americani nu şi-au făcut temele, pentru că pe 18 ianuarie Wikipedia a fost în grevă, afişând doar o pagină neagră care trimitea la un protest cu privire la SOPA. În aceeaşi zi, Google a adunat 4,5 milioane de semnături pentru o petiţie adresată legislativului american, iar vreo 300.000 de cetăţeni şi-au luat reprezentanţii la întrebări (prin e-mail sau telefonic) cu privire la proiectele de lege.

    Câteva mari companii americane au trimis o scrisoare ambelor camere ale legislativului, explicându-le viciile proiectelor şi specificând că dacă internetul ar fi un sector economic, contribuţia sa la PIB ar fi de circa 4 procente, fără a socoti contribuţia internetului la productivitatea altor sectoare. Nu se ştie cât au înţeles destinatarii, dar este cert că mulţi dintre cei care iniţial susţineau proiectele şi-au reconsiderat poziţiile. Casa Albă fiind de la început împotriva legislaţiei propuse, voturile în plen au fost amânate, spre dezamăgirea prietenilor din Beverly Hills şi împrejurimi.

    Care e de fapt problema? Am încercat să citesc SOPA şi mărturisesc că n-am înţeles mai nimic din întortocheatul limbaj juridic folosit. Aşa că am căutat explicaţii mai uşor de înţeles ca să mă lămuresc şi am aflat astfel câteva lucruri interesante. În mare, situaţia e următoarea: numeroase situri web străine stochează şi distribuie materiale protejate de drepturi de autor care aparţin unor persoane sau organizaţii americane. Cum aceste situri nu sunt sub jurisdicţie americană, SOPA încearcă să instituie nişte reguli prin care să le poată totuşi contracara. Ideea principală este că practic toate aceste situri se folosesc de o serie de servicii ale unor firme americane. De exemplu, sunt indexate de motoare de căutare precum Google sau Bing, au contracte de publicitate cu companii americane, folosesc sisteme de plăţi americane şi figurează în sistemele DNS ale furnizorilor americani de servicii internet.

    În principiu, mecanismul ar fi ca de îndată ce un deţinător de copyright constată sau suspectează un site străin că-i încalcă drepturile, poate cere unei instanţe americane să emită ordin de blocare a respectivului site, care obligă companiile americane să nu-i mai furnizeze niciun serviciu: motoarele de căutare să nu-l mai indexeze, companiile de publicitate să-şi înceteze colaborarea, sistemele de plăţi să nu-i mai transfere bani etc. Partea proastă este că oricare site web (chiar şi american) care “permite sau facilitează” accesul la un astfel de site are parte de acelaşi tratament. Chiar şi o referinţă poate fi considerată “facilitare”.

    Totul merge fără proces şi sentinţă, iar cel acuzat sau suspectat nu are, practic, posibilitatea să se apere. Evident, toate serviciile web care admit contribuţii de la public (de la YouTube până la Facebook) sunt vulnerabile. De aici şi până la cenzură mai e doar un pas. Mic pentru om, dar catastrofal pentru omenire.

  • Cea mai mare schimbare din lumea internetului: Posibilitati infinite pentru adresele de web

    ICANN va incepe sa primeasca cereri de aprobare de anul viitor,
    mai precis din 12 ianuarie, estimandu-se ca orasele si corporatiile
    vor fi printre primele care vor cere un domeniu cu numele lor,
    informeaza BBC News Online.

    “ICANN a deschis sistemul de adrese de internet posibilitatilor
    infinite ale imaginatiei umane. Nimeni nu poate sa prezica unde ne
    vor duce aceste decizii istorice”, a declarat Rod Beckstrom,
    presedinte si CEO al ICANN.

    Vor fi create sute de noi adrese care se vor termina cu sufixe
    precum “.google”, “.coke” sau “.BBC”.In prezent, exista 22 de nume
    de domenii generice de top, precum si circa 250 de domenii asociate
    unor tari, precum “.ro”, “.it”, “.fr”.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Presa pe tablete

    Sa recapitulam putin. In octombrie 2001, Apple a lansat un
    player pentru muzica digitala numit iPod. In aprilie 2003 a lansat
    un magazin online numit iTunes Store, care a inceput sa vanda
    muzica posesorilor de iPod prin intermediul programului iTunes,
    care rula doar pe gama Mac. Astfel se naste un asa-numit
    “ecosistem” controlat de Apple. Apoi iPod-ul a devenit capabil sa
    afiseze si poze digitale (2005), iar in octombrie 2005 apare primul
    iPod care poate prezenta video digital.

    Tot cam de-atunci iTunes Store incepe se vanda seriale si filme,
    iar programul iTunes este portat si pe Windows, ceea ce mareste
    numarul clientilor, dar pastreaza intregul control in mana celor de
    la Apple, care devin cei mai mari distribuitori de muzica online.
    Aceasta strategie a schimbat semnificativ industria muzicala.In
    ianuarie 2007 este lansat iPhone, urmat dupa cateva luni de iPod
    Touch, iar Apple le echipeaza cu sistemul de operare iOS (derivat
    din MacOS X). Ecosistemul creste, iar iTunes Store incepe sa vanda
    si aplicatii pentru iOS. Este publicat un sistem de dezvoltare si
    baza de aplicatii creste enorm, Apple rezervandu-si rolul de
    distribuitor si incasand 30% din vanzarile aplicatiilor de la
    terti.

    Dupa cum toata lumea stie, in ianuarie 2010 a fost lansat iPad.
    Fiind echipata tot cu iOS, tableta a beneficiat din prima clipa de
    miile de aplicatii pentru iPhone si iPod Touch. Carcotasii l-au
    confundat cu un soi de laptop fara tastatura si au scapat din
    vedere faptul ca iPad este un “game changer” poate chiar mai
    important decat iPhone. Poate ca afirmatia va pare hazardata, insa
    ma bazez pe faptul ca iPad influenteaza mai multe industrii decat
    iPhone. De pilda, industria jocurilor, industria filmului (impreuna
    cu televiziunea) si industria cartii. Desigur, jocuri, filme,
    seriale si carti sunt suportate si de iPhone…, dar nu se compara
    cu experienta de pe iPad.

    Insa industria care va suferi cea mai mare transformare in urma
    aparitiei acestei “jucarii” este cu siguranta presa. De fapt,
    tabletele reprezinta portita de salvare din criza pe care aceasta
    industrie o traverseaza de la aparitia web-ului incoace. Nu-i de
    mirare ca numeroase ziare si reviste s-au napustit pe noua
    platforma, iar News Corp. a lansat chiar un ziar (numit Daily) care
    apare exclusiv pe iPad.
    Merita sa vedem putin cum se cupleaza presa cu iPad-ul.

    O publicatie creeaza o aplicatie pentru iOS (sau apeleaza la una
    existenta, cum este Flipboard) care sa prezinte continutul intr-o
    maniera cat mai apropiata de experienta lecturii pe hartie: macheta
    proprie, organizarea pe pagini si posibilitatea de “a rasfoi”
    paginile – acest aspect pare minor, dar este esential: rasfoind,
    vei vedea si paginile de reclama. Aceasta aplicatie este
    distribuita gratuit (prin App Store, parte din iTunes Store), insa
    pentru fiecare noua editie cititorul va plati ceva (de exemplu,
    Daily costa 99 de centi).

    Cui? Lui Apple, prin iTunes Store, care-si va retine cei 30% si
    restul il va vira publicatiei. Foarte simplu si extrem de
    atractiv… pentru micile edituri. In cazul acestora este foarte
    convenabil ca Apple sa se ocupe de distributie si de toata partea
    de back office. Insa pentru marile publicatii, importante sunt
    abonamentele, asa ca au adoptat urmatoarea politica: aplicatiile
    proprii ofera posibilitatea de abonare conectandu-se la propria
    pagina web si platind direct ziarului sau revistei vizate.
    Aplicatia va primi datele astfel incat sa nu-i taxeze pe abonati pe
    perioada contractata. Avantajul major este ca astfel se pot si
    colecta informatii despre abonati, extrem de pretioase pentru
    marketing. Surpriza este ca Apple este ocolit prin aceasta
    schema.

    Dar surpriza nu tine mult. Apple si-a creat propriul serviciu de
    abonamente si a schimbat regulile: aplicatiile care permit plati in
    afara “ecosistemului” vor fi interzise. Cei care le-au introdus au
    la dispozitie cinci luni sa se conformeze, dupa care Apple va
    incasa banii de abonamente, isi va retine cei 30% si va avea datele
    abonatilor. Se intelege ca toti marii clienti s-au infuriat la
    culme, dar vor inghiti galusca, pentru ca cititorii deja s-au
    obisnuit – si deocamdata nu prea au alternative.

    Cel mai tare ii doare pierderea accesului liber la datele
    abonatilor, deoarece marile publicatii cheltuiesc 150-200 de dolari
    pentru un nou abonat tocmai pentru a avea datele cu care sa
    convinga advertiserii.
    Deocamdata, Apple are toti asii, plus banii: venituri catre 100 de
    miliarde de dolari pe an, in vreme ce toata presa scrisa americana
    la un loc are doar 60 de miliarde. Ramane sa vedem cum va reactiona
    Google.

  • Cu internetul la (noua) piata

    Pentru oamenii de pretutindeni care interactioneaza pe web (adica,
    daca e sa ne luam dupa statistici, peste 70% din locuitorii tarilor
    dezvoltate, iar daca ne referim la România, circa o treime din
    populatie), vechile reguli de marketing nu mai functioneaza.
    Astazi, aproape toate tipurile de organizatii comunica direct cu
    cumparatorii lor. Inainte de internet, organizatiile puteau atrage
    atentia asupra produselor lor fie platind pentru reclame
    costisitoare, fie incercând sa faca sa se scrie in presa de ele.
    Internetul a schimbat regulile, permitand relatii direct cu
    consumatorii.

    Meerman Scott propune cateva reguli de baza pentru companii:

    – Marketing inseamna mai mult decât publicitate.

    – PR nu e doar relatia cu publicul larg.

    – Esti ceea ce publici.

    – Oamenii nu doresc propaganda, ci sa participe la discutii pe
    bloguri.

    – In loc sa se bazeze pe tehnici de intrerupere ca sa transmita
    un mesaj cu sens unic, marketingul incearca sa ofere informatie,
    continut, exact atunci când publicul are nevoie de el.

    – Oamenii care se ocupa de vânzari trebuie sa-si reorienteze
    gandirea dinspre marketingul conceput pentru piete mari si un
    public foarte numeros, spre o strategie care sa tinteasca online
    segmentele de public slab deservite.

    – PR-ul nu inseamna ca seful dumneavoastra sa-si vada compania
    prezentata la televizor, ci pe web.

    – Internetul a facut ca relatiile publice sa fie din nou
    publice, dupa ce, ani la rând, PR-ul s-a concentrat exclusiv asupra
    mijloacelor de comunicare in masa.

    – Companiile trebuie sa-i indrume pe cumparatori cu ajutorul
    unui continut online extraordinar. Blogurile, podcasturile,
    e-book-urile le permit organizatiilor sa comunice direct cu
    clientii, intr-un mod pe care acestia il agreeaza.

    – Pe web, liniile de demarcatie intre marketing si PR s-au
    sters.

    Probabil ca apologia lui Scott ar fi fost perfecta si ar fi
    evitat izul paradoxului, daca aceasta carte n-ar fi aparut
    niciodata pe suport de hârtie, ci ar fi ramas strecurata doar
    printre undele internetului.

    David Meerman Scott, “Noile reguli de marketing si PR”, Editura
    Publica, Bucuresti, 2010

  • Starea web-ului, in viziunea creatorului sau

    Aniversarea de 20 de ani a web-ului s-a sarbatorit prima data in
    martie 2009. Atunci se implineau doua decenii de cand Tim
    Berners-Lee a propus conducerii CERN introducerea unui sistem de
    tip hipertext care sa permita cercetatorilor sa comunice si sa
    partajeze informatii intr-un mod eficient si totodata comod. Se
    poate presupune ca Tim avea deja in minte conceptele, asa ca are
    sens sa vorbim despre aniversarea ideii web-ului. Eu tind sa cred
    ca web-ul s-a nascut abia in 1993, cand CERN a cedat domeniului
    public intregul proiect, pentru ca mi-e greu sa-mi imaginez ce s-ar
    fi ales de aceasta idee minunata fara deschiderea catre inovatie pe
    care accesul neingradit la tehnologiile pe care se sustine o ofera
    tuturor. Cert este insa ca in decembrie 1990 a aparut primul site
    web si primul browser, astfel incat a putut fi vizualizata prima
    pagina HTML. Faptul ca toate acestea se gaseau doar pe computerul
    autorului are mai putina relevanta.

    Dar argumentul forte pentru aniversarea din decembrie 2010 este
    faptul ca Sir Berners-Lee o sustine si o marcheaza printr-un amplu
    articol publicat in revista Scientific American sub titlul “Long
    Live the Web: A Call for Continued Open Standards and Neutrality”.
    Se vede chiar din titlu ca inventatorul web-ului (si totodata
    directorul World Wide Web Consortium) nu se limiteaza la cateva
    fraze protocolare potrivite pentru un moment festiv, ci foloseste
    prilejul pentru a atrage atentia asupra catorva tendinte pe care le
    considera amenintari serioase la adresa viitorului web-ului.

    In opinia lui Berners-Lee, atentatul la principiul
    universalitatii este principalul pericol ce planeaza asupra
    web-ului, pentru ca utilizarea unor standarde care nu sunt deschise
    conduce automat la crearea unor insule informationale care risca sa
    fragmenteze web-ul si sa limiteze libertatea celor ce-l utilizeaza.
    Exemplul elocvent este Apple, care nu foloseste identificatori
    standard (URL) pentru referinte la piese muzicale sau filme: in loc
    de “http:” adresele sunt prefixate cu “itunes:” iar accesul la
    astfel de adrese este posibil doar cu programul iTunes. Rezultatul
    este ca nu poti sa faci o referinta la un cantec dintr-o pagina web
    standard. E o lume inchisa, care converge catre un singur magazin
    virtual si nu spre o piata libera si competitionala. Tim atrage
    atentia asupra unui aspect mai putin evident: nu doar utilizatorii
    sunt inchisi in acest serviciu, ci si Apple. In vreme ce web-ul se
    dezvolta prin contributii din partea a mii de companii si
    laboratoare de cercetare, Apple isi limiteaza sansele de evolutie
    la propria echipa.

    Tot inspre fragmentarea web-ului conduce si raspandirea
    “aplicatiilor” (in special pentru smartphones si tablete) care
    ofera acces specializat catre anumite resurse, cum ar fi anumite
    reviste sau ziare. Si in acest caz, avantajele (de pilda
    posibilitati mai comode de consultare, prezentare mai fancy etc.)
    vin la pachet cu dezavantajele care decurg dintr-o lume inchisa –
    de exemplu, nu poti sa trimiti prin e-mail sau Twitter o referinta
    la o anumita pagina. Tim este de parere ca este preferabil ca
    furnizorul de continut sa dezvolte o aplicatie web care sa fie
    accesibila din browsere diverse (inclusiv cele care echipeaza
    telefoanele inteligente), varianta cu avantajul de a beneficia de
    inerenta dezvoltare a unor noi tehnologii. De exemplu, HTML5 nu mai
    este doar un simplu limbaj de marcare, ci o veritabila platforma
    computationala care va face aplicatiile web mult mai utile si
    atractive, astfel incat vor putea concura cu aplicatiile
    specializate pentru anumite sisteme. Ideea centrala este ca
    standardele deschise sunt cele care sustin inovatia, iar cei ce
    prefera standarde proprietare vor fi pusi in situatia de a le
    sustine doar cu propriile forte.

    Desigur, articolul mai puncteaza si alte aspecte importante, cum
    ar fi separarea nivelului internet de cel al web-ului (acesta din
    urma este o aplicatie care foloseste serviciile internetului pentru
    transmisia datelor, asa cum un televizor foloseste retea de
    electricitate pentru alimentare), chestiunea neutralitatii retelei
    (pe care, evident, Tim o sustine), precum si problemele legate de
    protectia datelor personale. In ansamblu, asa arata starea web-ului
    in 2010.

    Sigur ca se poate obiecta: Tim este un “ortodox”, in vreme ce
    afacerile nu sunt. Insa tot el incheie cu exemplul “datelor
    conectate” care au permis companiilor farmaceutice sa se apropie de
    un leac impotriva bolii Alzheimer. Poate ne va ajuta sa nu uitam
    principiile care fac web-ul sa se dezvolte zi de zi.

  • Google – cel mai folosit cuvant in deceniul trecut

    “Ambele cuvinte sunt produse ale erei informatiei, in care,
    fiecare persoana poate sa isi satisfaca curiozitatea si sa trimita
    informatii prin intermediul internetului”, a spus Grant Barrett,
    director executiv al societatii New Words Comitee. “De asemenea,
    consider cuvantul “:blog”, unul onorabil pentru deceniul trecut,
    dar mai multa lume prefera sa stea pe Google, decat pe blog-uri”, a
    mai completat acesta.

  • Exista internet dincolo de Google?

    Arthur Bond, un avocat care locuieste in New York, a vrut sa-si cumpere un bilet dus-intors catre Londra si a tastat pe Google “care este cel mai ieftin bilet pentru cursa de la New York la Londra miercurea viitoare”, insa la cautare nu s-au afisat raspunsurile pe care le astepta. Prin urmare, Bond a cautat o agentie de turism si si-a procurat un bilet, in modul cel mai traditional.

    Pentru intrebari de genul celei puse de Bond, raspunsurile se gasesc pe internet, dar motoarele inca nu stiu cum sa le caute. La ora actuala, dincolo de cele 1.000 de miliarde de site-uri pe care Google le indexeaza, exista date stocate in arhive de informatii financiare, medicale, ale institutiilor de stat, cataloage de cumparaturi, ale unor biblioteci, muzee sau case de licitatii – un numar enorm de materiale invizibile pentru motoarele de cautare, pentru ca se afla in baze de date in teorie accesibile pe internet, dar care nu sunt destinate indexarii online, iar unele din ele restrang accesul doar la membri sau abonati.

    Sintagma “deep web”, desemnand partea invizibila a internetului, a fost lansata de BrightPlanet, o companie de tehnologii de cautare online care estima in 2001 ca informatia neindexata de pe internet era de 400-500 de ori mai multa decat cea din internetul “cunoscut” si – fapt cu atat mai interesant cu cat pe atunci nu aveam de-a face cu explozia blogurilor si a agregatoarelor – ca ponderea continutului de calitate si relevant pentru cautarile de specialitate este de 1.000-2.000 mai mare in “adancul internetului” decat in stratul de suprafata.

    BrightPlanet estima tot in 2001 ca 95% din “deep web” ar putea fi sondat prin intermediul unor cautari mult mai rafinate, acolo unde accesul la acest continut nu e restrictionat pentru marele public. Intre timp, intr-adevar, companiile ce opereaza motoare de cautare au dezvoltat tehnologii gratie carora pot ajunge la fisiere .pdf, .doc, .pps, .xls si alte formate preferate de institutiile sau de firmele detinatoare de baze de date. Calitatea cautarilor are insa sanse de imbunatatire, spera Anand Rajaraman, cofondator al Kosmix, un start-up unde a investit Jeff Bezos, directorul executiv al Amazon.com. Compania lui Rajaraman a dezvoltat un soft care asociaza cautarile cu bazele de date presupuse a detine informatii relevante pentru cautarile respective, apoi furnizeaza un raspuns complex pe baza aditionarii mai multor surse. “Majoritatea motoarelor de cautare incearca sa-i ajute pe oameni sa gaseasca acul in carul cu fan; noi incercam sa-i ajutam sa exploreze carul cu fan”, a declarat Rajaraman, citat de New York Times.

    Motoarele de cautare se bazeaza pe programe cunoscute sub numele de “crawlers” sau “spiders”, care aduna informatii urmarind hiperlinkurile care compun marea retea. Daca acest mod de abordare functioneaza bine pentru paginile de la suprafata, acestor programe le este dificil sa ajunga la paginile fara linkuri fixe, cu continut asa-numit dinamic (care apar ca rezultate ale investigarii bazelor de date pe baza completarii unor formulare online) ori la continutul intermediat de scripturi Java ori Ajax. Pentru a extrage date relevante de aici, motoarele de cautare trebuie sa stie ce baze de date au probabilitatea cea mai mare sa fie relevante pentru o anumita cautare.

    “E cea mai interesanta problema de integrare a datelor care se poate imagina”, a declarat Alon Halevy, fost profesor la Universitatea din Washington, in prezent conducator al unei echipe a Google ce se ocupa de aceasta problema. Strategia Google presupune crearea unui program care sa ghiceasca pur si simplu continutul fiecarei baze de date pe care o intalneste pe web, orientandu-se dupa indiciile semantice de pe pagini (formulare online). O idee asemanatoare au avut, acum opt ani, cativa cercetatori de la Universitatea California, cu incercarea de a crea un program care sa genereze termeni si sintagme de cautare adecvate pentru formularele online, astfel incat sa poata scoate la lumina cat mai mult din continutul bazei de date (de pilda, termeni cu care se poate cauta in PubMed, arhiva Bibliotecii Nationale de Medicina a SUA).

    Cititi in continure in ce directie se va dezvolta internetul.

  • Femei influente in Web 2.0

    1. Leah Culver
    Ce a facut: Ca fondator al retelei sociale Pownce, Leah Culver (25 de ani) a facut posibil schimbul rapid si usor de fisiere media de mari dimensiuni. Acum proiecte ca TwitPic, site-ul de photo sharing al Twitter, sau Facebook copiaza practic ideea de la baza Pownce.
    Ce ne invata: Nu esti niciodata prea tanar pentru a-ti fonda propria companie. Cu atat mai mult cand esti programator, iar costurile cu realizarea propriului site se reduc din start. “Ca programator, calea catre propria companie e usoara – faci un site si transmiti oamenilor din jur entuziasmul tau”, spune Culver, care a construit Pownce de la zero folosind limbajul de programare Python si fonduri de la familie si prieteni.

    2. Rashmi Sinha
    Ce a facut: Sinha a format SlideShare, primul site care permite utilizarea online a slide-urilor, dincolo de limita prezentarilor de afaceri sau educationale, in acelasi fel in care are loc sharingul filmelor. “Ca si in cazul filmelor, unde antreprenorii si-au dat seama ca schimbul nesimultan pe internet ar putea functiona, am realizat ca e timpul sa trecem de la prezentarile fata in fata la cele virtuale. Publicul poate sa comenteze, sa adauge la favorite, sa descarce sau sa construiasca pe baza acestor slide-uri”, explica Sinha.
    Ce ne invata: Daca esti orientat catre tehnologie, Web 2.0 e locul cel mai bun unde sa incepi. “Sunt mai multe usi de intrare in Web 2.0 decat in birourile multinationalelor IT”, mai spune Sinha.

    3. Marissa Mayer
    Ce a facut: In cei zece ani la Google, Mayer, actualul Vicepresident Search Products & User Experience, a stat la baza multora dintre numeroasele servicii interactive oferite de companie, inclusiv Gmail, Orkut, pe care Mayer a gandit-o ca prima retea sociala nematrimoniala, si iGoogle, interfata care permite personalizarea paginii de Google.
    Ce ne invata: Daca alegi sa lucrezi intr-o corporatie, nu cauta doar un rol care sa ti se potriveasca. Gaseste o companie care te va ajuta sa cresti. “Google a investit cu adevarat in mine si aici ma simt ca acasa.”

    4. Dina Kaplan
    Ce a facut: Kaplan este cofondatoarea si directorul de operatiuni al blip.tv, o platforma prin care producatorii pot distribui show-uri originale pe internet. Folosind modelul lui Kaplan, producatorii nu mai au nevoie de compania de cercetare de piata Nielsen ca sa stie reactia audientei, pentru ca vizitatorii blip.tv pot comenta, alege ca favorite sau da mai departe materialele.
    Ce ne invata: Dina Kaplan, fost asistent de productie la MTV News, apoi reporter NBC, crede ca primul lucru pe care trebuie sa il faci ca tu sau firma ta sa fie remarcata, este sa asculti. “Am invatat asta cand am lansat blip.tv. Nu am avut niciun utilizator in prima luna.” De aceea, spune COO-ul Blip.tv, “pune intrebari, ridica probleme, afla ce lipseste. Asa iti gasesti nisa sau golul din piata pe care sa-l umpli”.

    5. Elisa Camahort Page, Jory Des Jardins, Lisa Stone
    Ce au facut: Cu cinci ani in urma, blogurile erau considerate un hobby. Prin urmare, si ideea unei interactiuni era limitata. Apoi, trei femei au venit si au schimbat radical perceptia asupra blogging-ului. Elisa Camahort Page, Jory Des Jardins si Lisa Stone au pus bazele BlogHer, initial o conferinta menita sa creeze o comunitate offline de bloggerite. Acum, BlogHer este o comunitate cu norma intreaga, prin care femeile se aduna online, indiferent de subiect.
    Ce ne invata: Cel mai bun catalizator pentru compania sau brandul tau e comunicarea. “Asa ca incepe sa scrii, sa comentezi, sa participi chiar acum. Indiferent daca firma ta participa sau nu la media sociale, competitorii si consu­matorii sigur o fac.”

  • Dincolo de web 2.0

    YouTube, Second Life, MySpace, Facebook sau Slide sunt cateva dintre putinele exemple de povesti de succes din lumea internetului dupa crahul dotcom de la inceputul anilor 2000. Modelul denumit web 2.0, bazat pe interactiunea in spatiul virtual a utilizatorilor care isi publica propriile articole, poze sau filme, a generat zeci de mii de afaceri online, dar nu multe dintre ele au reusit.

    Desi companiile online de astazi sunt cele care au format fenomenul web 2.0 si au contribuit la schimbarea comportamentului oamenilor in ce priveste internetul, castigurile multora dintre ele au ramas sub nivelul asteptarilor. In cazul retelelor sociale, simbolul prin excelenta al epocii actuale a internetului, nu multe companii se pot lauda cu venituri de genul celor inregistrate de MySpace, reteaua sociala a News Corp., care a avut anul trecut o cifra de afaceri de aproape un miliard de dolari (630 de milioane de euro).

    Reteaua LiveJournal, infiintata in 1999 de un pusti de 19 ani, Brad Fitzpatrick, ca un mod de a tine legatura cu prietenii lui, a ajuns acum la 15 milioane si jumatate de utilizatori si a trecut prin mai multe tranzactii de vanzare, nici una dintre companiile care au deti¬nut-o nereusind sa faca insa profit de pe urma ei. In martie, noul proprietar, firma SUP, a decis sa nu mai permita crearea de conturi noi gratuite fara publicitate afisata pe site-uri, ceea ce a provocat protestele unei parti dintre utilizatori, obisnuiti cu vechea cultura anti-publicitate a LiveJournal.

    Internetul 2.0 poate sustine foarte usor infiintarea unei companii noi, mai ales ca in prima faza o astfel de afacere nu necesita un capital de pornire prea mare, insa problemele apar abia mai tarziu. “Cu cat este mai usor sa intri pe o anumita piata, cu atat vor fi mai multe posibilitati de esec. Antreprenorii nu sunt in general pregatiti sa intampine greutatile, tocmai fiindca potentialul pare nelimitat”, explica Nina Saberi, partener in cadrul Castile

    Ventures. Sa luam ca exemplu piata widget-urilor, mici aplicatii software dedicate blogurilor si retelelor sociale, mai exact ferestre care pot fi plasate intr-o pagina de internet si care actualizeaza permanent diverse informatii disponibile online, cum ar fi prognoza meteo pentru diverse orase, ora exacta pe glob, liste cu ultimele melodii ascultate de proprietarul site-ului sau chiar continutul unor bloguri intregi. Aceste aplicatii au devenit populare aproape peste noapte, motivand reteaua sociala Facebook sa permita oricarei companii producatoare de soft sau programator independent sa creeze widgeturi pentru platforma ei.

    Multi antreprenori au privit widget-urile ca o oportunitate de afaceri, crezand ca pentru a castiga din acest segment este suficient sa creeze aplicatii interesante. N-a fost asa. Piata widget-urilor nu a luat insa amploare, producatorii americani de astfel de aplicatii software inregistrand anul trecut venituri de numai 25 mil. euro, potrivit calculelor lui Will Price, directorul executiv al Widgetbox, un catalog online de widget-uri. “Nu pot spune cu convingere ca exista companii producatoare de widget-uri care au gasit un model de business sustenabil”, este de parere Mitchell Kertzman, partener in cadrul fondului de investitii Hummer Winblad.

    Singurul exemplu care a spart tiparele si s-a diferentiat pe piata widget-urilor este Slide, compania lui Max Levchin, unul dintre fondatorii afacerii PayPal, care a fost vanduta catre eBay in 2002 pentru mai mult de un miliard de euro. Levchin recunoaste cu modestie ca doar doua-trei companii au reusit sa genereze venituri care se apropie de 10 milioane de dolari (aproximativ 6,3 mld. euro) sau il depasesc. Cat despre celelalte companii, “exista cazuri cand antreprenorii au reusit sa castige suficient cat sa renunte la slujba pe care o aveau inainte si sa sustina cheltuielile noii afaceri, dar majoritatea au ramas la stadiul de afaceri mici”, spune Howard Hartenbaum, partener in cadrul fondului de investitii August Capital.

    Problema celor mai multe dintre companiile web 2.0 este faptul ca nu au descoperit un model de business viabil, prin care sa se diferentieze si sa ajunga profitabile. “Castigatorii erei web 2.0 par sa fi fost deja desemnati, iar utilizatorii incep sa creada ca aceste companii au un avantaj covarsitor asupra pietei”, sustine Mike Maples, care a investit in site-ul de microblogging Twitter si in agregatorul de informatii Digg. In aceste conditii, spune Maples, competitorii incearca sa castige utilizatori lasand aspectul veniturilor in plan secund, strategie care, desi a ajutat o parte din companiile care au depasit crahul dotcom din anii 2000, i-a afectat pe foarte multi din cei ce au crezut ca banii vor veni automat odata cu traficul.

    Perspectivele actuale ale pietei online nu au afectat insa investitiile si achizitiile de companii web 2.0 care par, in ochii fondurilor de investitii, sa aiba potential de crestere. “Multe companii au fost evaluate la sume fantastice pe baza acestor finantari, desi veniturile lor anuale sunt departe de aceasta valoare”, observa Mitchell Kertzman de la Hummer Winblad. Investitiile vor continua sa creasca anual cu aproximativ 43% in urmatorii cinci ani, estimeaza un studiu realizat de compania de cercetare de piata Forrester Research, ceea ce inseamna ca in 2013, investitiile realizate la nivel mondial in companii web 2.0 ar ajunge la aproape 5 miliarde de dolari (3,1 miliarde de euro). Pe termen scurt insa, investitiile in companii online din SUA in primul trimestru al acestui an au fost de 1,3 miliarde de dolari (0,82 miliarde de euro), in scadere fata de 1,4 miliarde in ultimele trei luni din 2007, conform companiei de cercetare de piata PricewaterhouseCoopers.

  • Caut casa de schimb

    Daca sunteti o banca autorizata, investitor pe piata Forex sau aveti de platit/incasat o suma de bani la cursul valutar al zilei, site-urile specializate pe publicarea cursului valutar va ofera deja informatii suficiente.

    Daca vreti sa schimbati efectiv o suma de bani dintr-o valuta in alta acestea sunt aproape inutile, fiecare birou de schimb al bancilor sau caselor de schimb valutar avand propria politica, influentata, e drept, de cursul afisat de Banca Nationala.

    Ce casa de schimb valutar ofera cele mai bune conditii pentru tranzactia pe care vreti sa o realizati? Un raspuns interesant il ofera pe internet site-ul kmbio.ro, o microaplicatie web lansata recent de Projaektiv.

    Octavian Druta, CEO al firmei Projaektiv, spune ca serviciul se adreseaza "celor care vor sa afle rapid informatii despre cursul valutar pentru luarea unei decizii avantajoase" si ofera exemplul unei persoane care trebuie sa schimbe 100 de euro. Aceasta persoana are nevoie sa afle ce casa de schimb ofera in acelasi timp un curs avantajos dar si o localizare optima fata de locatia acesteia. Functia de localizare este inca in dezvoltare si va fi adresata celor care intra pe kmbio atat de pe telefonul mobil cat si de pe un PC.

    In prezent site-ul se afla in perioada de testare beta si ofera cursurile a doar cinci banci comerciale din Romania, considerate ca "oferind de regula cele mai avantajoase cursuri". Kmbio afiseaza cursurile de schimb doar pentru cele mai uzuale valute, respectiv euro si dolar.

    Toata aceasta limitare la doar cateva informatii a fost facuta pentru a pastra simplitatea serviciului. Din doar doua click-uri se ajunge la informatiile dorite: unul pentru a selecta valuta cautata si urmatorul pentru a comanda afisarea rezultatelor.

    In ceea ce priveste partea de monetizare, proprietarul a afirmat ca serviciul va ramane in continuare gratuit pentru utilizatorii obisnuiti, microplanul de afaceri urmand sa includa servicii publicitare si subscriptii platite pentru oficiile de schimb valutar care doresc sa se inscrie in sistem.