Pentru prima data dupa un deceniu de operatiuni pe piata romaneasca, imbuteliatorul Coca-Cola a numit la conducerea operatiunilor de la Bucuresti un roman – Claudiu Dragan. Intre timp, el a lucrat in strainatate pentru gigantul mondial al bauturilor racoritoare.
AIG Life, filiala a celei mai mari firme de asigurari din lume, AIG, a decis ca vrea ca un roman – Teodor Alexandrescu – sa-si asume responsabilitatea afacerilor de pe piata locala, dupa mai multi ani in care expatii erau cei ce conduceau operatiunile. Astfel de exemple sunt tot mai multe in ultimul timp in business-ul romanesc. Multinationalele incep sa numeasca in managementul de top tot mai multi romani. Unii dintre ei si-au facut ucenicia aici, in jungla tranzitiei, altii au plecat la studii in strainatate, apoi au lucrat un timp afara, iar acum se intorc acasa. De ce se intorc cand au o viata linistita in Occident, acolo unde lucrurile sunt asezate, fara batai de cap, unde nu trebuie sa duci cate o batalie in fiecare zi?
Pentru bani si pozitie. Salariile directorilor executivi la companiile de top, dar nu numai aici, au crescut mult, depasind chiar si nivelul pozitiilor similare din tarile din regiune. Pe neasteptate, Romania a devenit o piata scumpa la varf, dupa cum spun vanatorii de capete. Multi castiga acum mai mult aici decat ar fi castigat afara dupa ani buni de experienta. La acest lucru se adauga functia. Intr-o companie stabila din Occident, un roman nu poate urca in ierarhie repede. Are multi ani de muncit si de stat la coada la departamentul de resurse umane, iar handicapul nationalitatii atarna greu in CV. In schimb, aici intra direct in top management si este cineva. Spre exemplu, Codrut Pascu a lasat Londra pentru a prelua biroul de la Bucuresti al firmei de consultanta Roland Berger.
In ultimul timp, astfel de cazuri s-au inmultit. Acum un deceniu, primii investitori straini care au intrat pe piata nu au avut de unde alege pe partea de management. Romania nu a fost pregatita pentru o asemenea schimbare. Poate ca avea oameni buni pe partea tehnica, dar nu avea manageri, nu avea oameni de marketing, de vanzari sau directori financiari care sa nu fie doar contabili. Asa ca aparitia expatilor a fost un lucru natural. Era normal ca investitorii straini sa aiba incredere in oamenii lor. Unii dintre ei au adus valoare adaugata, au lasat ceva in urma, in schimb altii s-au adaptat foarte repede obiceiurilor capitaliste locale, reusind sa devina milionari in dolari intr-o tara saraca, asa cum nu ar fi reusit niciodata intr-o tara bogata. Dupa zece ani, romanii au capatat experienta si vor sa demonstreze ca pot fi la fel de valorosi ca expatii. Experienta acumulata ca numarul trei sau numarul patru in ierarhia unei multinationale isi spune cuvantul, iar daca se adauga si un MBA, CV-ul este chiar impresionant.
S-a format clasa de directori romani pe mana carora pot fi lasate afacerile. Cineva spunea ca dupa un an de la achizitia Romcim, grupul francez Lafarge a pus problema managementului. Nu strain, ci romanesc. Ce romani vor conduce afacerile de la Bucuresti dupa cativa ani, cand expatii vor pleca? Si s-au pus pe recrutat. Asta se intampla in 1998-1999.
Pe de alta parte, si oamenii de afaceri romani au obosit. Au tot acumulat si si-au extins afacerile, dar vine o vreme cand altcineva trebuie sa se ocupe de managementul zilnic. Spre exemplu, Ion Tiriac a angajat un tip, roman, de la firma de consultanta Roland Berger in functia de director executiv al grupului.
Altii au mers pe mana unor expati care au dezvoltat pe piata locala afacerile companiilor internationale. Si ii platesc bine. Asistam acum la prima schimbare de generatie a managementului executiv. Cei care s-au luptat cu tranzitia au imbatranit si este nevoie de sange proaspat. Pacat ca politica ramane in urma.