Tag: VIAŢA TA E UN BUSINESS

  • Business Magazin. Cine este Mihai Faur, senior vice president şi CIO UiPath. Cum a ajuns de la un salariu de 100 de dolari la Danubiana la New York unde a semnat documentele de listare a UiPath la bursa de la New York?

    Pasionat de matematică, Mihai Faur a terminat Cibernetica la ASE şi a intrat apoi în zona financiar-contabilă, migrând repede spre consultanţă. Momentul decisiv al carierei sale a fost însă întâlnirea cu Daniel Dines, în 2015, pe vremea când UiPath avea zece oameni şi sediul într-un apartament.  De la funcţia de director financiar până la coordonarea listării la NY şi poziţia actuală de CIO, Mihai Faur a trecut prin toate etapele de dezvoltare a companiei, prin toate momentele ei dificile şi cele de succes. 

    Text: Roxana Roşu, interviu: Cristian Hostiuc 


     Care a fost cea mai bună decizie din carieră?

    E clară. De a mă întâlni cu Daniel şi de a merge la UiPath.

    Ai avut şansa de a semna, în calitate de director financiar, actele de listare a UIPath pe Wall Street. La ce te-ai gândit când erai acolo, pe podium, şi a sunat clopoţelul? 

    M-am gândit la cât de departe a ajuns compania şi cât de mult am făcut noi pentru România. 

    Mi-am dat seama că urma să avem un impact mare. Ştiam că, având numele pe lista de stocks, pe lista de companii publice, acest lucru vine cu ceva bun şi pentru România. 

    În 1999 ai terminat Facultatea de Cibernetică din cadrul ASE. Cum a fost traiectoria ta? 

    Cred că viaţa doar îţi deschide anumite uşi şi depinde doar de tine să ai un „gut feeling”, să simţi că aia este uşa pe care trebuie să mergi şi, mai departe, să depui efort în ceea ce faci. Cred că trebuie să ai parte şi de noroc.

    Citiţi continuarea pe www.businessmagazin.ro

     

  • Ioana Necula, fondatoarea Genesis College: În situaţii de criză, scoţi din tine, ca antreprenor, tot ce e mai bun. Dacă iubeşti ceea ce faci şi ai viziune, cred că poţi să ieşi din orice situaţie

    Ioana Necula, absolventă de ASE, este unul dintre cei mai vechi antreprenori ai pieţei locale. În urmă cu 25 de ani, a fondat International Leasing Group, prima companie de leasing independentă din România, trecând apoi prin criza anilor 2008-2009 şi printr-un proces dur de restructurare, din care a învăţat lecţia supravieţuirii. În anul 2000 a pornit pe un nou drum, punând bazele Genesis College, şcoală în care învaţă acum 500 de elevi.

    Text: Roxana Roşu, interviu: Cristian Hostiuc 


    Eşti antreprenoare de 30 de ani. Care a fost prima ta afacere? 

    Primul business a fost prima companie de leasing independentă din România, care a trecut printr-un proces de restructurare în criza financiară din 2008-2009, când am învăţat foarte multe lucruri. Am pornit acel business când eram în anul III de facultate, în 1995, iar cinci ani mai târziu, în 2000, am pornit şcoala. Deci ele au fost destul de apropiate ca moment al naşterii şi m-au preocupat în tot acest timp. Nu am avut alte businessuri, am mai avut participaţii. Am învăţat foarte mult din businessurile astea. Mi-au plăcut, le-am iubit, iar International Leasing s-a transformat într-o companie de succes care a făcut mai departe finanţări şi a schimbat procese de restructurare şi a finanţat companii şi a salvat companii de la moarte. Şi în scurt timp va pleca în mâinile altor acţionari. Deci voi rămâne doar cu şcoala. 

    International Leasing a fost prima şi, până la urmă, cea mai mare companie independentă de leasing. Înainte de criza financiară din 2008, ai primit oferte să vinzi compania? 

    Da, am primit oferte. Pentru momentul de atunci, ofertele cred că erau undeva în jurul a 15 milioane. Şi nu a fost aşa cum multă lume a crezut, că nu ne-am înţeles la preţ. Din păcate, investitorul s-a retras din fondul de investiţii care ne ofertase. Drept urmare, deal-ul a picat natural, odată cu criza.

    Dar înainte de criză ai mai avut alte oferte care nu s-au finalizat? 

    Da. Nu ştiu dacă îmi doream să o vând sau mai degrabă îmi doream să o dezvolt. Pentru că niciodată n-am privit aceste parteneriate ca pe un end road. Întotdeauna mi-a plăcut să cresc, să aduc valoare, să dezvolt. Asta m-a şi atras în antreprenoriat. Mai mult decât banii, valoarea financiară, exitul. Acum lucrurile se întâmplă un pic altfel. Poate că şi vârsta spune ceva. 

    Care a fost cel mai complicat moment din cariera ta de antreprenor? 

    Mă întorc un pic către şcoală. Lăsând la o parte etapa de restructurare financiară, care a fost, într-adevăr, un moment foarte complicat şi pe care l-am încheiat cu mare succes. Cred că un moment foarte dificil a fost acela în care ne-am dorit să ne extindem, pentru că aveam din ce în ce mai mulţi elevi. Şi, evident, nu ştiam că vine pandemia, aşa că am luat această decizie. Însă n-am făcut, poate, cele mai bune evaluări la momentul respectiv. Poate că ne-am grăbit puţin în dorinţa noastră de dezvoltare, pentru că aşa sunt antreprenori sau eu m-am grăbit puţin.

    Prin urmare am avut o perioadă destul de dificilă, în care a trebuit să acoperim nişte costuri destul de mari. Cred că perioadele acestea sunt cheie pentru antreprenorii în România, cum treci peste un cash-flow negativ. Pentru că, de obicei, în România nu prea te ajută nimeni când ai cash-flow negativ. 

    Ai fost vreodată într-o depresie, burnout? 

    Nu, nu am fost niciodată în burnout. Dimpotrivă, am în continuare prea multă energie şi încerc să o mai temperez. Şi copiii mei spun: „Mamă, tu nu oboseşti niciodată”.  Deşi, sinceră să fiu, îmi doresc ca la un moment dat să ies la pensie. Dar nu-mi imaginez cum o să fiu eu la pensie. 

    Poate că perioadele dificile pe care le-am avut, şi vorbesc şi de criza financiară 2008-2009, cât şi de următoarele etape dificile în business, pe mine m-au provocat şi m-au făcut să găsesc soluţii mai interesante. E foarte adevărat că în situaţii de criză scoţi din tine, ca antreprenor, tot ce e mai bun. Acum, acesta nu e un îndemn să ne aruncăm cu toţi în criză, dar dacă, într-adevăr, iubeşti ceea ce faci şi ai viziune, crezi în businessul pe care îl creşti, cred că poţi să ieşi din orice situaţie. 

    Care a fost cea mai proastă decizie pe care ai luat-o? 

    Să fac o mutare sau o extindere fără o analiză foarte profundă, mânată mai degrabă de dorinţa de a ne dezvolta mai repede. Mi s-a părut întotdeauna că noi, în mediul antreprenorial românesc, ne dezvoltăm prea încet şi nu reuşim să fim la nivelul pieţelor externe. Sunt multe exemple de şcoli internaţionale care, după criză financiară, s-au dezvoltat extraordinar de repede. Şi asta mă frământa. Mi-aş fi dorit să facem această dezvoltare ceva mai repede. Doar că n-am luat în considerare nişte elemente practice. Cum a fost, de exemplu, anularea PUZ-ului şi alte situaţii cu care te loveşti în realitatea de zi cu zi. Cred că a fost o decizie proastă atunci să extind. Dar am reuşit să redresez situaţia. 


    Care a fost cea mai bună decizie în business pe care ai luat-o?

    Gândindu-mă tot la şcoală, cea mai bună decizie a fost că am avut curajul de a închiria un sediu extraordinar, de 10.000 mp, în Petrom City, adică Petrom Tower, care se va transforma în foarte scurt timp în Genesis Tower. Este prima conversie de clădire office în şcoală. Este un proiect de care sunt foarte mândră, un proiect în care la început am crezut doar eu şi care astăzi are foarte mulţi adepţi.


    De ce eşti singuratică în business? 

    Nu sunt singură. Antreprenorul pleacă întotdeauna de la o idee, de la o viziune. Şi e greu să-ţi găseşti parteneri în stadiile acelea incipiente. România este o piaţă antreprenorială tânără. Capitalismul a apărut de vreo 30 de ani aici. E greu să te asociezi când nu ai suficiente cunoştinţe despre ce înseamnă cu adevărat provocările unei afaceri. 

    Când a fost primul tău salariu?

    Cred că 1.000 de lei, dar nu ştiu exact. Pentru că îmi era suficient la momentul respectiv. Nu erau puţini, cam 300 de dolari în 1996. Era un salariu bun. 

    Cum ai dormit când ai luat primul credit de un milion de dolari? 

    Am avut credite de mult mai mult. Am învăţat cu timpul să dorm. Şi când am luat credite şi când am acumulat credite. Sunt multe nopţi nedormite ca antreprenor. Nu le mai socotesc, că n-are rost. Şi acum mi se întâmplă să mă trezesc noaptea, nu neapărat de griji, cât de planuri, de gândurile pe care vreau să le pun în practică şi de toate lucrurile care se învârt în mintea unui proprietar de business în România. Dar cu siguranţă pot să spun că şi satisfacţiile sunt pe măsura nopţilor nedormite.

    Ce-ai făcut cu primul milion de dolari? 

    L-am investit în şcoală şi multe alte milioane s-au dus acolo, dar nu regret niciun cent. 

    Care este o afacere pe care ai avut-o în faţa ochilor, pe care ai fi putut s-o faci, ai fi avut şi banii necesari şi ai pierdut-o? 

    Nu m-am întâlnit cu o astfel de situaţie, pentru că am fost foarte concentrată pe afacerile mele. Să le dezvolt, să le duc într-un stadiu nou de dezvoltare, să ies în afara graniţelor ţării, dacă era posibil. Rar m-am uitat la alte activităţi din perspectiva celui care ar fi cumpărat businessuri. Poate în viitor, cine ştie, o să vedem ce urmează.

    Ca să fii un antreprenor de succes, ce defecte trebuie să ai?

    În primul rând, încăpăţânare. Chiar dacă îi poate deranja pe cei din jurul tău, pentru a duce mai departe proiectele în care crezi. Apoi adaptabilitate. Trebuie să ai puterea de a şti când să fii ferm şi când să fii diplomat. E un lucru pe care l-am învăţat în timp, pe care l-am exersat pe propria piele. Optimism. Mie mereu mi se spune că sunt o optimistă incurabilă. Dar eu cred că optimiştii adună în jurul lor inovaţie. Provoci oamenii să vină cu idei şi nu au o teamă pe care poate în alte situaţii şi-o manifestă şi care, din păcate, vine din sistemul de educaţie prin care am trecut. Există o teamă de eşec. Mie nu-mi place cuvântul acesta, eşec. Nu-mi place că apare în educaţia românească, în şcoală şi mi-aş dori ca ai noştri copii să înveţe să treacă prin eşec.


    Care este salariul cel mai mare pe care l-ai oferit tu cuiva? 

    Nişte mii de euro. 

    Şi cel mai mare bonus? 

    Dublul salariului.


    Când te-ai confruntat  prima dată cu perspectiva unui faliment? 

    Până în 2008 nu m-am confruntat cu această perspectivă pentru că piaţa era într-o continuă creştere. Nu prea ştiam ce înseamnă bankruptcy. N-aveam nici cadrul legislativ. A fost un duş foarte rece, dar eu am considerat că este momentul în care pot să învăţ ceva ce s-ar putea să nu mai întâlnesc toată viaţa mea. Sper să nu mai întâlnesc, evident. Sunt mândră de ce am reuşit să fac în perioada respectivă şi cum am reuşit să redresez o companie.

    Ce ţi-ai spune ţie la 20 de ani? Ce să nu faci? 

    Să nu mă grăbesc. Să fiu atentă la oamenii care mă înconjoară. Pentru că am trăit nişte vremuri dificile, în care mediul de business din România a evoluat, s-a îmbunătăţit foarte mult. Acum avem antreprenori de foarte mare calitate. Dar acum 20 de ani era foarte greu să identifici oamenii de calitate şi nu ştiai niciodată în ce context sau situaţie te poţi afla. Să nu îmi mai fie teamă să arăt cât de multe lucruri ştiu. Eram foarte tânără şi mi se părea nepoliticos să arăt cât de multe lucruri ştiu în comparaţie cu alte persoane, poate mai în vârstă, cu care trebuia să lucrez în anumite situaţii, proiecte, colaborări. Dar Ioana de atunci nu cred că ar asculta foarte multe sugestii.

    Ce sfat bun ai primit, direct sau indirect? 

    Am primit nişte sfaturi foarte bune de la părinţii mei. Nu foarte multe, pentru că erau foarte ocupaţi. Tatăl meu mi-a spus după Revoluţie, şi am repetat de multe ori şi copiilor mei, un lucru simplu: ai grijă cu cine te însoţeşti, cu ce oameni colaborezi. Mi-a prins foarte bine acel sfat. Pentru că, România de după 1989 a avut oportunităţi imense şi tentaţii foarte multe şi era foarte greu să stai vertical în valorile tale morale de foarte multe ori. Lucrurile s-au schimbat mult. Cineva care nu a trăit perioada aceea nu poate să-şi imagineze, dar e de datoria noastră să spunem ce vremuri economice am trăit. 

    Iar mama mi-a spus să nu mă dau bătută, legat de proiectul cu şcoala, care de multe ori mi-a dat bătăi de cap. Pentru că îmi va duce foarte multe satisfacţii.  

    Ce sfat ai da unei Ioane de 20 de ani, care vrea să fie antreprenoare?

    E bine să nu-i fie teamă de eşec. Deşi Ioana la 20 de ani nu prea avea teamă de eşec. Nu prea ştia ce înseamnă. Dar că totodată e nevoie şi de foarte multă analiză. De foarte multă precauţie atunci când facem analiză. Şi să se bazeze pe cifre, nu doar pe intuiţie, cum am făcut de multe ori. Să nu-i fie teamă de deciziile dificile pe care trebuie să le ia. Pentru că, într-adevăr, acestea de multe ori m-au provocat. Au fost decizii dure, dificile, pe care a trebuit să le iau. Şi, mai degrabă, din cauza acestor decizii, nu am dormit noaptea, decât din perspectiva milioanelor.


    „Viaţa ta e un business”, 18 martie 2025. Invitat: Ioana Necula, CEO, Genesys College


    Dacă ar fi să pierzi totul acum, de ce te-ai apucat din nou? 

    De consultanţă în educaţie. Cred că e un lucru extraordinar de frumos. Şi România are o perspectivă de dezvoltare foarte mare. Vorbim de schimbări de curriculum, de manuale, despre cum vorbeşti cu copiii în ziua de azi, cu Gen Z. Sunt foarte multe subiecte interesante, care au legătură cu viaţa de business. Educaţia e şi de acasă, şi de la şcoală. Dar procesul de educaţie a unui tânăr este atât de important încât poate schimba o naţiune.

    Care este cea mai importantă lecţie de business pe care ai învăţat-o?

    Să nu te dai bătut. Mi-ar plăcea să predau asta la şcoală. Dar cuvintele sună prea simplu faţă de ceea ce mi-aş dori să fac. Chiar o să particip la un MBA la ASE, pe partea de educaţie. Atunci când lucrezi cu tinerii, cu copiii, trebuie să te gândeşti în ce lume vor lucra aceşti copii, iar noi nu ne putem imagina nici măcar ce se întâmplă mâine. Şi trebuie să ne punem problema cum îi învăţăm să fie adaptabili, să nu se dea bătuţi, să fie creativi, să nu se sperie de eşec şi de lucrurile care nu ies bine. De aceea am şi pornit şcoala, pentru că este o legătură foarte mare între societate, între viaţa economică şi ce se învaţă în şcoală.


    Dacă ar fi să scrii tu povestea ta, care ar fi titlul? 

    După ce au apărut în ultimii ani, tot felul de apariţii editoriale, cărţi biografice de mai slabă calitate, circula o glumă: Dacă nu mai vrei să citeşti, apucă-te şi scrie-ţi cartea. Dar nu m-am gândit niciodată. Ar trebui să aibă legătură cu mine. Deşi nu cred că o să scriu această carte vreodată, s-ar potrivi „Antreprenorul veşnic optimist”


    Care sunt trei antreprenori pe care îi admiri?

    O admir foarte mult pe Speranţa Munteanu (n.red. – cofondatoare a Veridio Return), care a devenit antreprenor între timp şi care mi-a fost şi mentor în multe procese. Pe Ionuţ Leahu (n.red. – Clinicile Dentare Dr. Leahu), pe care îl cunosc şi care îmi place foarte mult. Şi pe Marius şi Dan Ştefan (n.red. – fondatorii Autonom), pe care îi ştiu de când au început, cărora le-am dat maşini în leasing, când erau chiar la începutul afacerii, şi pe care, într-adevăr, îi admir foarte mult pentru tot ce au făcut şi cum reuşesc să se implice. 

    Dacă ar fi să îţi iei un job la o companie, într-o industrie, la un brand, pe care îl admiri, care ar fi acesta? 

    Nu m-am gândit niciodată la asta, dar cred că la McKinsey. Îmi place foarte mult legătura aceasta între date şi interpretarea lor şi aplicarea lor în business, şi cred că mi-ar fi fost de mare ajutor dacă aş fi ales întâi să fac puţin acest pas. Dar am fost prea antreprenor. Am aplicat la P&G, în Belgia, am trecut prin foarte multe teste şi la final le-am spus că eu am deja o companie şi că am vrut doar să văd cum e procesul de recrutare. Cred că s-au supărat pe mine. Dar acum, cu mintea de acum, m-aş duce un pic în partea de consultanţă, poate Big Four, dar îmi place mai mult modelul McKinsey. 

    Ce şcoală ai fi vrut să faci şi nu ai avut posibilitatea să o faci? 

    Am făcut şi fac în continuare multe cursuri. Mi-a plăcut întotdeauna să învăţ. Eu eu am fost foarte bucuroasă la ASE şi la Facultatea de Relaţii Economice Internaţionale. În anii aceia, de început, era extraordinar. După aceea am făcut MBA la Bruxelles. Dar cred că mi-aş fi dorit mai multe cursuri cu legătură practică. Noi nu aveam. Mi-aş fi dorit să fac şcoli de tehnologie, de psihologie, pentru că lucrul ăsta m-ar fi ajutat să înţeleg mult mai repede oamenii. Mi-ar fi plăcut în industria alimentară. Cred că e un domeniu foarte interesant, cu multă aplicabilitate şi cu multă dezvoltare în viitor, cu multă inovaţie. Întotdeauna m-au atras domeniile în care creativitatea şi inovaţia sunt valorificate.

    Dacă ai fi avut şansa să fi investit în bitcoin, când s-a lăsat, crezi că i-ai fi ţinut până astăzi? Sau în momentul în care au crescut de cinci ori, ai fi vândut-o? 

    Eu chiar am investit în bitcoin. În pandemie le-am spus şi colegilor, duceţi-vă acasă şi cumpăraţi bitcoin. Dar i-am vândut destul de repede. A fost un exerciţiu, pentru că niciodată nu am avut timpul necesar să fac analize. Nici pe bursă nu prea am investit, din păcate, deşi mi-ar fi plăcut. Dar în bitcoin am investit, dar pe foarte scurt timp, cred că maximum un an, când a fost o creştere într-adevăr foarte mare, dar n-au fost nişte sume extraordinare.


    Tu te-ai angaja pe tine aşa cum erai la 20 de ani? 

    Da, cred că da. Pentru că mi-a plăcut foarte mult să lucrez. Mi-au plăcut foarte mult afacerile. Îmi plăceau foarte mult cifrele şi îmi doream foarte mult să fac legătura între poveşti şi cifre. Lucrul acesta poate că astăzi se numeşte cibernetică sau IT, dar atunci nu exista aşa ceva. După facultate, am făcut nişte cursuri în străinătate pentru că îmi doream să înţeleg mai bine ce înseamnă legătura dintre business, oameni şi cifre.


    Dar ai fi avut curajul să fi investit un milion de euro în bitcoin?

    Nu, nu. Şi dacă aş fi avut nişte zeci de milioane  n-aş fi investit un milion în bitcoin.  Pentru că nu mi-a plăcut modelul şi am făcut destul de multă analiză financiară cât să am temerile destul de ridicate faţă de acest tip de tranzacţii şi de modalitatea în care fluctuează. Iese cineva, nu dăm nume, şi spune ceva, a căzut bitcoinul. Nu are legătură, aşa cum e la bursă, cu situaţiile financiare ale unei companii, cu politica de comunicare. Sunt şi acolo tot felul de lucruri care pot influenţa, dar e un pic altfel.

    Ce companie din România sau internaţională ai vrea să conduci?  

    Cred că mi-ar plăcea, poate pentru că este foarte apropiat de domeniul educaţional şi de multe ori se fac aceste comparaţii, o companie cum sunt Regina Maria sau Medlife. Şi adesea, când mă duc şi apelez la serviciile lor, mă uit cu mare atenţie la tot felul de lucruri care au legătură cu modul în care văd şi eu în viitor dezvoltarea şcolii. Sunt nişte domenii destul de apropiate, sunt B2C (business to consumer), cu nevoi esenţiale – de sănătate şi de educaţie, care sunt absolut esenţiale în viaţa oamenilor. 

    Ce carte ai citit şi ai vrea să recomanzi cuiva? 

    Ultima carte a domnului profesor Adrian Cioroianu, „Noul război mondial al vechilor orgolii”. O recomand tuturor, chiar şi copiilor de liceu. Are un dar, domnul profesor Cioroianu, deşi istoric, nu e o carte grea. Şi m-a pus pe gânduri despre cum îi învăţăm noi pe copii să se adapteze la lumea viitorului. Pentru că războaiele nu mai sunt despre arme. Sunt informaţionale, sunt psihologice, sunt legate de tehnologie. Copiii noştri trebuie să înveţe istoria, apropo de toate dezbaterile legate de planurile-cadru de la liceu, într-o manieră absolut critică. Să-şi dezvolte această capacitate de analiză critică.

    Dacă ar fi să alegi între a avea un business pe numele tău sau să fi vândut compania şi să fi intrat în criză cu bani, ce ai face?

    Cred că am şi ales. Pentru că în perioada aceea de criză puteam să aleg să fac în aşa fel încât să închid businessurile şi poate că aş fi rămas şi cu nişte bani. Dar eu am ales să protejez şcoala, să o dezvolt. Poate că de aceea sunt şi atât de puternic legată emoţional de ea şi atât de ambiţioasă în planurile mele şi probabil obositoare câteodată pentru cei din jurul meu. Am preferat să nu îmi acoper nevoile financiare, dar să păstrez şcoala, să muncesc mai mult şi am reuşit să redresez situaţia. 

    Deci ai vrea ca nepoţii tăi să spună la un moment dat: „Uite, bunica mea a făcut această şcoală şi îi poartă numele.”

    Nu ştiu dacă neapărat să îmi poarte numele. Încă nu mă văd în această situaţie. Poate că va fi o decizie. Chiar nu m-am gândit niciodată. Nu cred că suntem acolo. Mi se pare că o şcoală care poartă numele cuiva trebuie să fie ceva mult mai mult decât este Genesis astăzi. Dar, şi dacă se va numi Genesis în viitor şi nepoţii mei vor spune că bunica a fondat această şcoală, pentru mine ar fi suficient. 


  • Miha Faur senior vice president şi CIO, UiPath: Viaţa îţi deschide anumite uşi şi depinde doar de tine să ai un „gut feeling”, să simţi că aia este uşa pe care trebuie să mergi

    Pasionat de matematică, Mihai Faur a terminat Cibernetica la ASE şi a intrat apoi în zona financiar-contabilă, migrând repede spre consultanţă. Momentul decisiv al carierei sale a fost însă întâlnirea cu Daniel Dines, în 2015, pe vremea când UiPath avea zece oameni şi sediul într-un apartament.  De la funcţia de director financiar până la coordonarea listării la NY şi poziţia actuală de CIO, Mihai Faur a trecut prin toate etapele de dezvoltare a companiei, prin toate momentele ei dificile şi cele de succes. 

    Text: Roxana Roşu, interviu: Cristian Hostiuc 


     Care a fost cea mai bună decizie din carieră?

    E clară. De a mă întâlni cu Daniel şi de a merge la UiPath.

    Ai avut şansa de a semna, în calitate de director financiar, actele de listare a UIPath pe Wall Street. La ce te-ai gândit când erai acolo, pe podium, şi a sunat clopoţelul? 

    M-am gândit la cât de departe a ajuns compania şi cât de mult am făcut noi pentru România. 

    Mi-am dat seama că urma să avem un impact mare. Ştiam că, având numele pe lista de stocks, pe lista de companii publice, acest lucru vine cu ceva bun şi pentru România. 

    În 1999 ai terminat Facultatea de Cibernetică din cadrul ASE. Cum a fost traiectoria ta? 

    Cred că viaţa doar îţi deschide anumite uşi şi depinde doar de tine să ai un „gut feeling”, să simţi că aia este uşa pe care trebuie să mergi şi, mai departe, să depui efort în ceea ce faci. Cred că trebuie să ai parte şi de noroc.

    Când ai venit la UiPath în 2016, aveai deja o carieră. Ai fost chief financial officer la Wolters Kluwer Romania. Ce te-a determinat să renunţi la ceva sigur şi să mergi la UiPath, care avea sediul într-un apartament? 

    Eu am mai mult spirit de antreprenor decât genul de om care să întreţină ceva. Nu sunt tipul de corporat-ist care vine la serviciu la 9 şi pleacă la 5, apoi îşi vede mai departe de viaţa lui. În toate joburile pe care le-am avut, după ce am construit, am ajuns la un nivel, cumva m-am satisfăcut de acea muncă, m-am hrănit cu ea şi nu mai era suficientă pentru mine. Mi-am dorit întotdeauna o schimbare. Iar când l-am întâlnit pe Daniel, nu am realizat că voi ajunge unde sunt acum sau că UiPath va ajunge unde este acum. A fost un „gut feeling”. Şi „gut feelingul” a fost în principal pentru Daniel, pentru persoana lui, şi mai puţin legat de companie.

    Dar tu înţelegeai atunci unde te duci şi că pleci de pe o poziţie foarte bună?

    Am plecat la un salariu mai mic, de fapt. Ca director financiar, aveam nişte beneficii, aveam maşină, salariul era destul de decent. Am plecat pe un salariu mai mic la UiPath, fără maşină şi fără alte bene-ficii. Mi-a plăcut foarte mult de Daniel, am avut o chimie extraordinară cu el şi am înţeles atunci ce înseamnă o companie de tehnologie. Nu erau atât de multe în 2015. Auzeai de Bitdefender ca fiind o companie românească de succes. Şi îmi doream să intru în acest domeniu. În companiile de tehnologie întâlneşti oameni foarte inteligenţi, care te pot stimula intelectual, te pot provoca, poţi să fii mai bun.  

    Tu ai terminat Cibernetica. Ai fost un om al cifrelor, mai degrabă decât un programator. Nu ţi-a fost greu să înţelegi limba lor şi, până la urmă, ei să accepte un intrus care-i controla?

    Eu am venit la UiPath ca CFO. O să vă povestesc ceva amuzant. Compania, fiind de automatizare de procese, şi în general procesele de back office, în prima zi sau a doua zi m-am întâlnit cu un coleg, Mihai Moise, care este acum senior VP pe software engineering, în România. Facem cunoştinţă şi el îmi zice: „şi, tu ce eşti?” Şi eu zic că sunt CFO. Şi el zice: „deci un fel de contabil. O să vă automatizăm”. A avut gura aurită cumva, astăzi chiar vorbim de automatizare în zona proceselor financiare, contabile. Ne-am înţeles foarte bine, pentru că ne înţelegeam foarte bine rolurile. Eu eram acolo ca să-l ajut pe Daniel să ridicăm bani, să putem să scalăm compania, să putem să construim o companie care să suporte toate operaţiunile care au urmat ulterior, tot ce înseamnă sales şi marketing. 

    După ce te-ai terminat facultatea, ce ai făcut? 

    După facultate, în primul an, nu am ştiut ce vreau să fac. M-a angajat tatăl meu la Uzina de Anvelope Danubiana, unde lucra el. Salariul era 100 de dolari. La departamentul de contabilitate. Şi am fost sur-prins să văd, neştiind cum vor evolua lucrurile, cum se făcea contabilitatea. Efectiv aveau nişte foi mari, cu conturile de debit şi conturile de credit şi trebuia să pui în mijloc tranzacţiile contabile. Mi-am dorit apoi să ajung în zona de consultanţă, la 24-25 de ani, şi am început să aplic la firmele din Big 5. Care apoi au devenit Big 4. Am fost respins, am continuat să aplic. 

    Cine te-a respins? 

    Cooper Lybranth. Când făceau merger cu Pricewaterhouse. Am fost foarte dezamăgit pentru că aplicasem insistent la ei şi s-a întâmplat după anumite etape de recrutare, care erau destul de lungi. Am aplicat la Arthur Andersen şi EY, şi ambele mi-au făcut o ofertă. Mi-a plăcut mai mult la Arthur Andersen, mi s-au părut oameni mai pe genul meu, antreprenori.

    Care a fost cea mai proastă decizie din cariera pe care ai luat-o?  

    Nu ştiu dacă a fost o decizie proastă, poate o indecizie, de a pleca mai repede dintr-o anumită compa-nie. Şi alte decizii în care nu am ştiut cum să ne negociez poate pachetul salarial, poate beneficiile mele, poate timpul meu. Nu am ştiut să mă negociez pe mine. Nici acum nu cred că ştiu să mă negociez pe mine atât de bine. Dacă îţi ştii valoarea şi ştii că poţi să contribui la acea companie, trebuie să-ţi nego-ciezi bine pachetul salarial din prima. Cred că noi, românii, avem cumva un simţ al penibilului şi ni se pare că nu ar trebui să cerem, pentru că nu merităm. Cred că trebuie să fim puţin mai duri. 

    Te-ai gândit vreodată să pleci de la UiPath? Păi la urmă fondatorii care au fost alături de Daniel la în-ceput au plecat rând pe rând. Tu, care nu ai fost fondator, ai rămas. 

    Nu m-am gândit. Dar nici nu mă gândesc că voi rămâne pentru totdeauna la UiPath.  Am avut diverse oportunităţi de a merge în altă parte, dar există o legătură puternică cu UiPath pe care nu aş putea să o rup aşa uşor. În plus îmi şi place ceea ce fac şi faptul că am avut mai multe roluri. Daniel mi-a zis în 2019 că eu o să fiu primul CFO român care duce o companie românească la bursa americană. Nu am fost Fi-nancial Officer, am fost Funding Officer, mâna dreapta a CFO-ului şi am semnat documentele. Am fost Global Controller pentru o perioadă, apoi Chief Information Officer.

    Care a fost momentul de răscruce în care te-ai gândit că nu veţi izbândi? 

    În 2019. După mai mulţi ani de creşteri spectaculoase, eşti cumva euforic şi bineînţeles angajezi mulţi oameni de vânzări. În 2019 a fost un moment de cotitură pentru că, deşi angajasem rapid oameni, nu am reuşit să livrăm cifrele aşa cum ne doream noi şi ne îndreptam oarecum spre un dezastru. Apoi a venit pandemia, care a adus o chestie pozitivă pentru UiPath. Toate companiile s-au restructurat, iar automa-tizarea le permitea reducerea de costuri. Şi atunci am crescut. 

    Tu te-ai fi angajat pe tine la UiPath? 

    Probabil că da.

    De ce? Nu erai nici inginer de sistem, nici programator. Ştiai matematică, contabilitate, finanţe.

    Cred că pentru atitudine m-aş fi angajat. Întotdeauna când angajez oameni aş vrea să văd atitudine. Ea este pe primul loc. Aptitudinea este pe locul doi. Dacă există atitudine, ambiţie, dorinţă de a învăţa şi ca-pacitatea de a învăţa, poţi să creşti, poţi să evoluezi, poţi să ajungi unde trebuie. Dacă ai aptitudine şi nu ai atitudinea să investeşti resursele tale, chiar şi timpul tău personal, pe care îl rupi de la familie, nu ai succes. Eu cred în mentorship. Mă îndrept foarte mult spre tineri, încerc să-i ghidez în carieră, să-i învăţ lucruri din experienţa mea.

    Care ar fi un salariu OK de intrare într-un job? Echivalentul celor 100 de dolari pe care i-ai primit la Danubiana după ce ai terminat facultatea. 

    Un salariu de intrare acum, pe o zonă financiară, ar trebui să fie cel puţin 1.000-1.500 de euro în mână. Cineva care termină facultatea, care începe să înveţe lucrurile de jos. Eu cred că nu poţi deveni lider pâ-nă nu înveţi tot ce fac oamenii tăi. Eu am făcut inclusiv note contabile în primii ani la UiPath, pentru că nu aveam oameni. Am făcut plăţi, copii după contract, am arhivat. Am făcut toată munca de jos, pe care nu credeam că o să o fac când m-am angajat la UiPath, dar lucrul acesta m-a format cumva să-mi dau sea-ma cât de greu e. Zicea cineva că e o muncă de chinez bătrân. Trebuie să faci şi acea muncă. Şi ca să poţi să pui apoi valoare pe efortul pe care tinerii îl pun în acea muncă. Bineînţeles, acum automatizăm mult. Un tânăr poate să avanseze şi să înveţe mai repede anumite lucruri. Modul în care avansezi în car-ieră este diferit faţă de acum 10 ani-20 ani. 

    Care sunt defectele pe care trebuie să le ai ca să fii un antreprenor de succes sau un vizionar cum este Daniel Dines? 

    Nu ştiu dacă sunt defecte. Trebuie să fii nebun. Nu poţi să faci ce-a făcut Daniel, nu poţi să faci ce-am făcut noi, dacă nu intri în zona aia puţin. Nu zic că nu este o nebunie bună, doar zic în sensul în care să împingi lucrurile până la extrem, când uneori pare că este nebunie ce faci. Trebuie întotdeauna să testezi. Cu cât testezi mai repede, şi asta nu e un defect, asta poate e o calitate, cu cât testezi mai repede anumite lucruri, cu atât îţi dai seama unde greşeşti şi te poţi corecta. Un defect ar fi să nu as-culţi. Eu zic că un antreprenor de succes ar trebui să îşi ţină urechile deschise pentru cei care au ceva de spus. O idee, la un anumit moment, poate să schimbe toată filosofia producţiei, toată viziunea pro-dusului. În cazul lui Daniel, cineva din India i-a spus ce să facă cu acele elemente de user interface pe care produsul lui le colecta, să le pună într-un proces care să fie automatizat, care să salveze timp oa-menilor care făceau acele procese repetitive. Daniel ştie să asculte.  

    Crezi că ai putea să construieşti o companie aşa cum a construit-o Daniel?

    E aproape imposibil. Poate nu imposibil, dar greu de făcut. Pentru că Daniel şi toţi programatorii fac pro-duse pentru ei, produsele pe care ei vor să le facă, fără să se gândească dacă produsul respectiv are cu adevărat o piaţă.

    Să te apuci să faci un produs ca să adresezi o nişă, cred că poţi să o faci. Eu, de exemplu, m-aş îndrepta pe zona financiară, pentru că o cunosc foarte bine şi ştiu ce lipsuri ar fi acolo. 

    Dar ar fi foarte greu să faci o companie ca UiPath. Pentru că UiPath are nişte ingrediente care sunt dinco-lo de ce putem noi să facem cu forţele noastre. Momentul în care Daniel a venit cu produsul pe piaţă, oamenii pe care i-a angajat.

    În 2019, când am decis să devenim o companie publică, nu ştiam că va veni pandemia şi războiul din Ucraina. Am intrat pe bursă exact între cele două evenimente. Există noroc, există o chestie pe care o putem numi destin, care a ajutat. Alea nu le putem controla.

    Care crezi că sunt calităţile tale, ce a văzut Daniel în tine? 

    Ambiţie, inteligenţă, efort depus, sacrificiu, jerfă, o minte asemănătoare. 

    Merită la final, când tragi o linie acum, în 2025, după aproape nouă ani? Merită tot acest efort, fizic, uman, intelectual, financiar?

    Depinde în ce perspectivă le pui. Dacă le pui în perspectiva infinitului şi a nemuririi sufletului, probabil că nu contează. Sunt tot nişte lucruri materiale, finite, care se termină, inclusiv banii, gloria, trupul. Mie mi-a plăcut să muncesc. Mi-a plăcut să muncesc cu Daniel. Mi-a plăcut să muncesc cu oamenii de acolo. Mie mi-a plăcut foarte mult munca şi am transformat cumva munca într-un loc ca acasă. Am venit la ser-viciu ca acasă. 

    Care a fost cea mai tensionată întâlnire pe care aţi avut-o voi cu investitorii? 

    Cea mai tensionată a fost în 2019, când a trebuit să explicăm că am angajat mulţi oameni de vânzări, dar totuşi nu reuşim să aducem vânzările la nivelul dorit. Atunci a trebuit să dăm explicaţii. A fost destul de dificil şi am simţit că nu nu am reuşit să explic mai bine numerele în acel moment şi mi-a fost destul de greu.

    Crezi că era posibil atunci să ţi se ceară demisia? 

    Da, foarte posibil. De ce nu? 

    Şi erai pregătit să îţi dai demisia?

    Nu, nu sunt niciodată pregătit să-mi dau demisia. De ce aş fi pregătit? Cred că aş fi acceptat demisia doar dacă venea de la Daniel. El să mi-o ceară. Dar am depăşit acel moment şi în momentul IPO-ului, faptul că am ajutat compania să se listeze la bursă, împreună cu alţi oameni, că am dus acest proiect până la capăt, a dovedit că sunt un om care livrează în mod continuu.

    Dacă ar fi să dai puţin timp înapoi, ce şcoală ai vrea să faci acum? 

    Cred că contează mai mult şcoala profesională, când intri în muncă şi contează ce îţi doreşti tu să faci. Şcoala doar te formează puţin. Te poate chiar şi deforma pe anumite locuri. Şcoala trebuie să îţi dea nişte instrumente generale. Dacă mintea ta este o minte pe procese, pe matematică, o să-ţi fie uşor în zona IT, o să-ţi fie uşor în zona engineering. Dacă mintea ta nu este structurată în zona aia, o să-ţi fie greu şi o să te lupţi. Depinde foarte mult ce îţi doreşti. Eu nu mi-am dorit să fiu CFO neapărat, dar mi-am dorit să construiesc ceva.  

    Ce au investitorii americani şi nu au investitorii români? 

    Investitorii americani au knowledge privind modul în care o companie poate scala produsul.

    Au o foarte bună înţelegere a pieţei din America şi e foarte uşor pentru ei să extrapoleze o chestie care se întâmplă în România, pe un plan regional sau pe un plan european, dacă acel lucru poate fi scalat în America. Dacă poate fi scalat în America, vor investi. Investitorii din România n-au aceeaşi experienţă de a investi. Nu au aceleaşi deal-uri. Pentru că nu există.

    Care a fost cel mai bun sfat pe care crezi că l-ai primit în toată cariera ta de până acum? 

    Să mă întâlnesc cu Daniel Dines. Prima întâlnire pe care am avut-o cu UiPath a fost cu unul dintre inves-titori, cu partenerul de la Early Bird Digital East Fund, Dan Lupu. Am avut o discuţie, în 2015, i-a plăcut de mine şi viceversa şi mi-a zis că trebuie să vorbesc cu Daniel Dines.

    În cât timp ai luat decizia să vii la UiPath? 

    Destul de rapid. Discuţia cu Daniel a fost o discuţie foarte informală. El a zis: „îmi place să am lângă mine pe cineva cu care pot să beau o bere în afara orelor de program”. Orele de program nu se terminau. Puteai să bei bere şi la birou, după 5-6. Cred că mediul ăsta informal potenţează foarte mult creativi-tatea. Se făceau un fel de „all hands meeting” unde putea să spună oricine orice. Dar fără să fii defensiv. Chestia principală a lui Daniel a fost „nu mai fiţi defensivi. Noi, românii, suntem cam defensivi”.

    Ai fost vreodată în burnout? 

    Da, am fost în burnout. Dar nu îţi dai seama că eşti în burnout. Când lucrezi, lucrezi, lucrezi şi vezi că construieşti şi ştii că mai e puţin până să ajungi la capătul tunelului, te împingi mult de tot. Stresul este principal factor. Te întrebi dacă se întâmplă ceva, dacă datele pe care le-am auditat conţin o eroare. A fost un stres care mie mi-a generat burnout. L-am ţinut în mine foarte mult timp şi m-a impactat după IPO,  la vreo 4-5 luni, când am luat COVID.

    Ce carte ai citit în ultimul timp şi ţi s-a părut interesantă?  

    Citesc despre „a fi şi a avea”, de un filozof creştin francez, Gabriel Marcel, care vorbeşte despre faptul că a fi conştient de faptul că existăm şi că ne avem pe noi este mai puternic decât modul acela cogito ego sum, adică gândesc, deci sunt.  Îmi place foarte mult filosofia lui „a fi” versus „a avea”. Pentru că „a avea” vine cu o anumită tristeţe, pentru că toate aceste lucruri le vom pierde, toate ataşamentele de care trebuie să ne rupem şi să devenim mai mult „a fi” şi mai puţin „a avea”. De ce să ţii de un loc? Sau de o persoană? Am angajat foarte mulţi oameni la UiPath şi cu schimbarea rolurilor a trebuit să mă desprind de anumiţi oameni de care mă ataşasem. Şi mi-am dat seama că ataşamentul era greşit. 

    Dacă ar fi să alegi între a sponsoriza o clasă de la Cibernetică, să aibă numele tău versus să fii CEO-ul UiPath, ce alegi? 

    Prima, normal. M-am şi gândit la lucrul acesta şi poate că o să şi materializez cândva. Nu ştiu dacă să sponsorizez doar ca să fie numele meu acolo, dar o bursă pentru nişte studenţi, ca să aibă şansa pe care am avut-o eu.

    Dacă ar fi să scrii cartea carierei tale, ce titlu i-ai da?

    Papini avea o carte care se numea „Un om sfârşit”. N-aş numi-o „Un om sfârşit”, dar aş spune „Un om fericit” poate, pentru că din punct de vedere profesional nu am ce să reproşez lui Dumnezeu. Sunt foarte fericit. Chiar dacă mâine m-ar da cineva afară, nu ar putea să şteargă toată experienţa din urmă şi nu ar putea să şteargă tot ce am făcut.   

    Care a fost primul tău salariu după terminarea facultăţii? Şi care era visul tău atunci? 

    În şcoală am făcut mate-fizică şi mi-a plăcut mult matematica. 

    În 1993, m-am gândit că pot să dau la Politehnică, toată lumea se ducea acolo. Dar eu nu vedeam niciun viitor cu Politehnica, poate doar pe zona de Automatică şi Calculatoare. Şi atunci m-am gândit 

    la ASE, iar la Cibernetică se dădea la examen matematică şi fizică. Aşa că am dat acolo. Dar nu m-am gândit niciodată că o să ajung om de finanţe sau contabil sau CFO. 

    La tine cât a contribuit şansa,  norocul vs. knowledge-ul? 

    Şansa poate să fie 1 dintre 100. Nu îţi trebuie foarte multe şanse. Trebuie una, iar restul de 99% e efort. 

    Dar, bineînţeles, când zic şansă, mă refer la momentul potrivit, să întâlneşti o companie ca UiPath, să întâlneşti un om ca Daniel (n.red. Daniel Dines – fondatorul UiPath) şi să fie exact la timpul care trebuie.

    Ce ai făcut cu primul milion de dolari? 

    Am plătit casa în care stăteam şi am început să fac investiţii. În general, în venture capital sunt limited partner, în diferite fonduri de investiţii şi, cumva, prin aceste investiţii dau înapoi companiilor de tehnol-ogie. Dincolo de bani, încă sunt ataşat de startup-uri de tehnologie.

    Care a fost pierderea cea mai mare pe care ai avut-o într-o investiţie?

    N-am tras o linie să văd unde am pierdut, dar probabil că voi pierde 30% în toate investiţiile pe care le-am făcut. Fie că am investit în real estate şi nu am mers pro-iectul, fie că am investit în companii de tehnologie care au rămas blocate la un anumit nivel, fie că prin venture capital nu voi reuşi să atrag acel return, acel profit pe care mi l-aş fi dorit şi pe care poate l-aş fi luat dacă aş fi investit în nişte indici bursieri compoziţi, ca S&P 500. Deci pierderi pot fi peste tot.

  • Adrian Dinu, CEO, Creasoft: În criza din 2009, ţi-era frică să răspunzi la telefon, pentru că erau două feluri de mesaje de la clienţi – ori reziliez, ori scade preţul la jumătate

    Adrian Dinu este fondator şi CEO al grupului Creasoft, producător de sisteme de control acces, wireless şi pontaj electronic. Absolvent al Facultăţii de Cibernetică şi Informatică Economică de la ASE, el şi-a început cariera în banking, la BCR şi Banca Ion Ţiriac, trecând apoi în zona de antreprenoriat, cu SAS Grup şi Creasoft. 

    TEXT: Roxana Roşu, INTERVIU: Cristian Hostiuc


    Cu ochii tăi de acum, întorcându-ne în urmă, în 1993, după ce ai terminat ASE, tu te-ai fi angajat pe tine? 

    Da, m-aş fi angajat. Eu şi la momentul respectiv, pentru că aveam nevoie de bani, trăgeam tare, lucram 14 ore pe zi, eram foarte bun pe anumite domenii – IT, contabilitate. Am avut o oportunitatea să fac bani din contabilitate. Existau atunci pe piaţă modificări legislative importante şi cei care aveau experienţă s-au trezit dintr-odată puşi în faţa unor noutăţi absolute pe plan comercial, pe plan financiar, pe plan legislativ. 

    După terminarea facultăţii, ai intrat la Banca Ion Ţiriac, care tocmai se lansase pe piaţă. Îţi mai aminteşti care a fost primul tău salariu? 

    Nu, dar ţin minte că era extrem de mic. Eu lucram deja la BCR, din timpul facultăţii. Cu doi ani înainte avusesem de luat o decizie, între BCR şi fostul Bankcoop. La Bankcoop era un job pe zona de IT, la BCR pe zona financiară şi tata m-a sfătuit să merg la BCR. Mi-a zis că el nu văzuse niciodată un IT-ist care să ajungă mai mult de şef de serviciu de calcul. Aşa am început la BCR. Iar de acolo m-am mutat la Banca Ion Ţiriac, unde cred că eram vreo 200 de oameni când m-am angajat eu.  

    Ai stat opt ani la Ţiriac. De ce n-ai vrut apoi, după 2001, când ai plecat de la Ion Ţiriac, să rămâi bancher? 

    Au fost doi factori. O dată, mă avansaseră în centrala Băncii Ion Ţiriac, dar la o divizie de recuperări creanţe, unde nu-mi plăcea ce fac. În plus, nu-mi plăcea faptul că începuseră conceptele de birouri open space. Efectiv nu puteam să mă concentrez cu 200 de oameni în jurul meu care vorbeau. Şi, de foarte multă vreme, mă curta un grup de firme, Castrum. Patronul de acolo, care era un tip extrem de energic din Negreşti Oaş, simţea că are nevoie de un adjunct. Şi tot îmi propunea să ies din bancă, să vin la el. A fost şi o oportunitate, pentru că aveam un cumnat care lucra la Microsoft, în Seattle, foarte pasionat de hardware. Când a venit în vacanţă, mi-a adus vreo trei jucărele, printre care un prototip de GPS primitiv de maşină. Mi s-a părut foarte interesantă ideea cu GPS-ul, dar n-aveam bani, n-aveam relaţii pentru a face eu. Şi atunci i-am propus patronului de la Castrum să facem împreună o firmă, care să dezvolte GPS-uri de maşini. 

    Deci cu ajutorul lui, ai putut să înaintezi. Totuşi ai stat numai doi ani la acest grup, foarte puternic pe vremea aceea în România, la începutul anilor 2000. De ce numai doi ani? 

    Pentru că după ce am dat drumul la afacerea cu GPS-uri nu mai aveam cum să mă ocup de firmele din Castrum. Deja era o afacere în care trebuia să petrec foarte mult timp şi nu mai puteam să mă ocup şi de grup, care avea firme foarte diverse, şi pe confecţii, şi pe auto, şi pe închirieri, şi pe construcţii. Nu aveam cum să dezvolt businessul cu GPS-uri şi să fac şi partea cealaltă.  

    Ulterior ai devenit antreprenor, dar ce ai învăţat din experienţa de la bancă? 

    Am avut norocul să lucrez într-o perioadă în care aveai voie să creezi. Am lucrat o perioadă lungă pe divizia de credite, şi mai ales credite în valută. Am avansat rapid în carieră, datorită faptului că banca se extindea. A fost o oportunitate pentru că aveam nişte noţiuni extrem de bune de contabilitate. Şi în momentul când ştii foarte bine să citeşti o balanţă, să vezi evoluţia, să vezi exact componenţa cheltuieli-venituri, este foarte uşor să faci analiză de business. În bancă am învăţat foarte multe despre business-urile altora. Am văzut companii care au crescut, am văzut companii care au murit şi am avut ocazia să învăţ cum poţi să pierzi, dar nu pe pielea mea, ci pe pielea altora. A fost o oportunitate extraordinară să poţi să înveţi cum fac unii bani sau cum pierd alţii bani. Şi atunci ştii până unde te arunci, să ai un grad de prudenţă, când nu poţi să rişti chiar totul.

    De ce ai intrat în zona de resurse umane? 

    Prin 2017 mi s-a părut o oportunitate interesantă. Iniţial a fost pentru SAS Grup,  când eram administrator. Aveam angajaţi care veneau mereu cu 20 de minute mai târziu sau stăteau foarte mult în pauzele de ţigară. Şi am decis să introducem un sistem de control de acces. Şi am constatat că nu exista nicio soluţie profesională care să extragă rapid un raport, la ce oră a venit angajatul, când a plecat, cât a stat la ţigară. Nu prea existau soluţii româneşti pe piaţă. Marele avantaj al meu a fost că SAS Grup avea atunci o divizie de cercetare-dezvoltare cu ingineri electronişti, iar noi dezvoltam dispozitive GPS. Diferenţa între un dispozitiv de pontaj portabil şi un dispozitiv GPS este că citeşti alte date. La un GPS citeşti coordonatele geografice şi calculatorul de bord. La un sistem de pontaj citeşti ID-ul cardurilor.

    Ideea a fost să faci acest business din „supravegherea angajaţilor”.

    Iniţial supravegherea angajaţilor, după care, având un număr destul de mare de clienţi, am început să-i întreb şi toată lumea spunea că e ceva foarte util. Aşa că am continuat să dezvolt. După care a venit oportunitatea de a vinde SAS Grup (n.red, – către AROBS, în 2018) şi am vândut. Dar am convenit cu cumpărătorul ca zona aceasta să îmi rămână mie. Şi am continuat să o dezvolt. 

    Ce defecte trebuie să ai ca să ai succes ca antreprenor?

    Trebuie să fii destul de rău câteodată. Mai ales cu oamenii pe care îi ştii de ceva timp şi care dintr-odată au o cădere. Depinde dacă ai atât de mult profit încât îţi poţi permite să-l ţii pe omul acela, dar să-l scoţi din zona în care îţi produce pierderi. La partea umană e marea problemă, să ai puterea să te uiţi în ochii unuia care ştii că are soţia bolnavă de cancer şi el a fost alături de tine în ultimii zece ani, dar acum e în degringoladă totală, şi să-i zici că mai are trei luni să-şi revină după care ne despărţim. Din păcate, câteodată se mai întâmplă şi lucrurile astea. Eu le explic şi oamenilor noştri că noi nu suntem un ONG, nu suntem o societate de binefacere, suntem o companie care trebuie să facă profit.

    Eu pot să am înţelegere faţă de o situaţie trei luni, şase luni, dar nu pot să te las la nesfârşit, fie să nu faci nimic, fie să faci mai mult rău prin acţiunile tale. Cred că ăsta e unul dintre defectele pe care trebuie să le ai, să nu fii foarte empatic cu oamenii şi câteodată nici cu firme concurente sau partenere. La un moment dat, dacă se termină un parteneriat, e posibil să devii brusc concurentul fostului tău partener. Şi e un moment neplăcut. 

    Ai fost în situaţia în care să nu ai bani ca să plăteşti salariile? Ce ai făcut? 

    Da. M-am împrumutat. Pentru un antreprenor, un şut în fund poate să fie pasul înainte. Pentru că în momentul în care ai avut un buget şi ai rămas fără bani, trebuie să schimbi ceva radical. Nu ai ce pierde. Oricum pierzi. Ţin minte şi acum, după vreo 2-3 ani la SAS, abia începuserăm să avem şi noi clienţi şi ziceam că sunt aproape de break-even. Şi un client îmi spune că intrase UTI pe piaţă. Efectiv mi-a dat una în moalele capului. Eu produceam un dispozitiv GPS şi toate componentele mă costau 550 de euro. Şi îl vindeam cu 650 de euro. Şi UTI a venit pe piaţă cu un aparat cu 450 de euro. Şi atunci am zis, cum să mă lupt? E sub preţul meu de cost.

    Dar după ce trece momentul ăla de panică totală, încerci să găseşti alte variante. M-am apucat să caut şi am găsit un alt furnizor de componente care mi-a permis să ies la un cost final de 250 euro. Dacă nu apărea UTI, nu aş fi descoperit. Şi am putut să vând aparatul cu 350 de euro şi am început să creştem, pentru că preţul nu mai era prohibitiv.  

    Altă variantă, folosită şi de mine, este să aduni lângă tine nişte asociaţi. Am avut un asociat pasiv, care a venit doar cu finanţarea. A luat 15%, dar pe moment au fost bani bineveniţi. Te ajută să vezi luminiţa. 

    A mai fost panica din 2008, când toată piaţa a fost bulversată. În 2009 ţi-era frică să citeşti mailul dimineaţa, să răspunzi la telefon, pentru că de obicei aveai două feluri de mesaje de la clienţi. Fie „reziliez”, fie „scade la jumătate ca să mai rămân la tine”.

    Şi a fost o luptă foarte grea să încerci să convingi clienţii că economiile pe care le făceau având soluţia noastră erau mai importante decât costurile către mine. A trebuit să acceptăm un compromis, să reducem temporar tarifele, am redus perioadele de plată. Din fericire n-a ţinut decât un an. Dar mi s-a părut cel mai rău an. Anul în care toţi oamenii aveau moralul la pământ.

    Care au fost cele mai proaste decizii luate în business?

    Nu cred că am luat decizii prea proaste. Poate când am încercat să deschidem la SAS Grup o companie în Germania. Ştiam că avem un produs bun şi am crezut că automat o să avem şi succes. Nu am cunoscut destul de bine piaţa. Şi ne-am bazat pe un român plecat acolo de 30 de ani, care era oarecum în zona noastră de business, dar care din păcate s-a dovedit că ştia să facă doar rapoarte. Rezultate concrete nimic. La momentul respectiv mi s-a recomandat ca în Germania să iau un sediu mic, dar impozant. Că nu se poate altfel. Că trebuie să ai o secretară şi măcar un om la vânzări, pe lângă şef. Dacă aduni salariile din Germania pentru trei oameni, îţi dă vreo 12.000 de euro pe lună. Pui şi chiria încă 3.000 euro, ajungi la 15.000 euro. Fără alte costuri. Şi într-un an se fac 180.000 şi în doi ani se fac 350.000 de euro. Am pierdut banii ăştia. 

    La un moment dat am cunoscut şi eu, în sfârşit, greii din business, din zona München. Acolo nu e ca în România. Acolo oamenii nu fac business cu românii, decât foarte greu. Şi nu la nivelul ăsta, pe zona de software, de IT. Mi-a explicat la un moment dat un director de la Bosch, pe zona Bavariei. Mi-a dat o comparaţie amuzantă. Mi-a zis: „Dacă ar veni la tine în România unul din Nigeria să-ţi propună să îţi vindă software, tu ai avea încredere să cumperi de la el?” Am zis că nu, că nu prea am auzit de soft din Nigeria. „Exact aşa şi noi, când am auzit de tine din România, aceeaşi încredere o avea în produsul tău. Trebuia să-ţi iei un şef din zona asta”. Şi mi-a explicat că au un club la care dai 20.000 de euro pe an ca să fii membru. Şi i-am zis, OK, finanţez un om să meargă acolo, în club, că acolo se fac afacerile. Şi el mi-a răspuns: „Îmi pare rău, dar uite, pe cartea mea de vizită, ce scrie în faţa numelui meu?” Scria „von”. „Asta este diferenţa. Niciodată n-o să-l primim pe omul tău în clubul nostru. Trebuia să începi prin a lua un «von», să-l pui în fruntea companiei, să aibă bugetul pentru a suporta aceste costuri şi abia după ai fi putut avea succes”. Deci, oricum, suma pe care trebuia să o investesc era foarte mare şi n-am mai fost dispus să continuu să încerc să pun o sumă atât de mare într-un von local.  

    Şi cea mai bună decizie pe care ai luat-o în business? Care a avut un rezultat palpabil. 

    De exemplu, soluţia aceasta, care acum e o soluţie mare de resurse umane, şi care iniţial era doar pontaj electronic. Ideea a venit de fapt de la proiectul de diplomă al fiului meu, care a făcut informatică economică, şi m-a rugat să-l ajut cu nişte idei, să facem o soluţie pentru industria hotelieră, o yală inteligentă, prin care cei care închiriază în regim de Airbnb să poată să dea un cod clientului. Prototipul a fost mai mult aşa, ca o jucărie, să-l ajut pe fiul să facă proiectul de diplomă. După care am încercat să intru un pic pe piaţa hotelieră, dacă tot aveam produsul. Dar am văzut că nu era nevoie de produs, iar pensiunile mici şi Airbnburile nu erau dispuse să plătească o licenţă lunară. Eu întotdeauna am mers pe zona asta de business, care îţi aduce un venit recurent. Dar am constatat că puteam refolosi acelaşi produs, mă refer la hardware, cu mici adaptări. Şi am avut şi revelaţia cu control access-ul, care poate să-ţi dea un pontaj foarte corect. 

    Dacă ar fi să dai timpul înapoi, cu toate cunoştinţele şi toate evenimentele pe care le-ai văzut, ce business ai fi vrut să faci? 

    Imobiliare. Aşa am şi făcut primii bani. Lucram în bancă şi am constatat că atât banca mea, cât şi multe alte bănci vindeau apartamente şi terenuri la executare silită, unde preţul de obicei era la jumătate. Acum nu mai e aşa, acum de multe ori e mai scump decât e preţul de piaţă. Şi luam apartamente în stare jalnică, dar în poziţii foarte bune, central, de la tot soiul de dezaxaţi. Rupeau uşile, spărgeau pereţii,  geamurile. Le renovam. În trei luni puteai să scoţi un profit de 15.000 de euro per apartament. Zona de imobiliare aducea imens de mulţi bani. 

    Care a fost salariul cel mai mare pe care l-ai plătit tu vreodată? 

    Plătim şi acum cam 9.000 şi ceva de euro brut pe lună unui IT-ist senior. 

    În acest moment, cu toate cunoştinţele pe care le ai, ce i-ai spune unui Adrian Dinu de 20 de ani? 

    La 20 de ani nu i-aş spune mare lucru, dar pe la 23 de ani, când a căpătat un pic de experienţă de viaţă, i-aş spune că, dacă are o idee bună, să încerce să găsească nişte parteneri. La 23 de ani n-ai niciun pic de experienţă de business. Să găsească nişte parteneri şi să-şi urmeze ideea. Pentru că dacă este într-adevăr o idee bună, va genera şi bani. Dar trebuie să fie pragmatic. 

    Ai fost vreodată în burnout? 

    Nu. Mă rog, când a venit UTI şi mi-a dat în cap, a fost un burnout, dar mai mult un şoc de câteva ore. Era atât de mare impactul, încât am crezut că s-a terminat, că toţi banii băgaţi, toată munca mea şi anii pierduţi s-au dus naibii. E un moment de depresie într-adevăr puternic. A fost o jumătate de zi în care am refuzat să mai gândesc. 

    Care a fost cea mai mare datorie pe care ai avut-o pe companie? 

    Lucrând în bancă fix pe creditare, am urât să iau credite, pentru că astea sunt foarte periculoase. În general, orice credit am luat, a fost mai mult ca o rezervă strategică. Şi acum am nişte linii de credit, dar n-am tras niciun leu din ele. Nu îmi place să mă îndatorez mai mult de 100.000 de euro.

    Nu poţi să dormi cu datoria? 

    Pot să dorm cu ea, dar aş prefera să nu dorm cu ea.

    În ce industrie te-ai duce în acest moment? 

    M-aş duce pe bio-IT, biotehnologie, pe zona asta medicală. Acesta cred că va fi de viitorul. Am văzut că oamenii dau oricâţi bani ca să fie sănătoşi sau să fie mai frumoşi sau să nu moară. Oricât.

    Tu când ai dat la facultate şi ai intrat la ASE, în 1988, care era visul tău?

    Să joc fotbal, să cunosc fete frumoase la ASE. Voiam doar să mă distrez, să ies cu prietenii.

    Şi după 35 de ani, unde ai ajuns astăzi? Este mai mult sau mai puţin faţă de visul tău?

    După ce am terminat facultatea, m-am căsătorit. Şi un merit mare în schimbarea mea de la stilul flower power a fost soţia mea, care a zis că trebuie să facem cumva să ne meargă bine. Dacă avem copil, să avem cu ce să îl creştem. Şi cumva m-a scos din comoditatea mea. Şi mi-am propus atunci ca la 35 de ani să ajung să nu mai trebuiască să muncesc. Şi am obţinut asta. Eu la 35 de ani puteam să mă opresc.

    Dar la 35 de ani câţi bani aveai? 

    Nu-i vorba numai de bani. Aveam nişte active imobiliare, pe multe dintre ele le mai am şi acum. Numai din chirii mi-aş permite să trăiesc decent. La momentul acela o chirie de 3.000 de euro era o sumă imensă, când salariile erau 300-400 de euro. Astăzi o chirie de 3.000 de euro nu mai înseamnă mare lucru. Şi dacă am reuşit să strâng câteva proprietăţi imobiliare, mi-au dat un soi de asigurare că am de unde să continuu să bag bani în firmă şi am şi din ce să trăiesc. 

    De ce crezi că Ion Ţiriac a avut succes? 

    În primul rând, a avut bani. În al doilea rând, a avut relaţii şi a prins o oportunitate extraordinară. Atunci nu existau bănci private. BCR era de fapt, iniţial, partea comercială din Banca Naţională. Şi au schimbat numele în BCR la un moment dat. Totul era extrem de rigid, extrem de birocratic, exact ca la orice companie de stat. Dacă te duceai ca antreprenor să discuţi un business, să te dezvolţi, să ceri o dobândă mai bună, nu aveai nicio şansă. Ion Ţiriac a profitat de această gaură de pe piaţă şi a atras imens de mulţi clienţi, care au depus banii la el şi banii au produs.  

    Dacă ar fi să poveşteşti viaţă ta profesională într-o carte, care ar fi titlul? 

    Un şut în fund e întotdeauna un pas înainte, dacă ai moralul ridicat. 

    Care este cel mai important om din agenda ta telefonică? Dincolo de familie.

    Am câţiva parteneri care sunt foarte importanţi pentru mine. Parteneri pe care mă bazez, să dezvoltăm în viitor. Vreau să dezvolt soluţia asta, să ies din graniţele României.

    Ce calităţi crezi că ar trebui să aibă un antreprenor? Tu ai lucrat şi în calitate de angajat, şi în acelaşi timp ai şi businessul tău. 

    Păi, în primul rând, trebuie să ai moralul foarte bun. Pe lângă să ai moralul foarte bun, trebuie să ai şi un pic de noroc. Dacă ai cele două calităţi de mai sus şi ai o idee bună şi nu ţi-ai frică să încerci să te duci cu ea mai departe, trebuie să nu-ţi fie frică să-ţi faci parteneri.

    Asta a fost modelul tău de business? 

    Modelul a fost să merg pe parteneriate cât pot, până când ajung să fiu destul de cunoscut pe piaţă.

    Care este cea mai mare investiţie pe care ai avut-o în faţa ochilor, ai fi putut să o realizezi, ai fi avut banii necesari şi ai ratat-o?

    Cred că tot pe domeniul imobiliar. În momentul când am vândut SAS şi aveam ceva mai mulţi bani, a fost o oportunitate să cumpăr un bloc care ieşea la executare silită. Un bloc situat central. Mi-a fost frică, nu ştiam dacă a fost consolidat cum trebuie.  Dar şi acum îmi pare rău pentru că puteam să iau o mică diferenţă pe credit şi să investesc. Tot blocul era 1,2 milioane. Am preferat să investesc în dezvoltarea produselor noastre şi le-am mai cumpărat copiilor câte un apartament.

     

    Adrian Dinu, CEO, Creasoft, discută cu Fini, la Viaţa ta e un business, despre defectele pe care trebuie să le aibă un antreprenor pentru a avea succes: Trebuie să fii destul de rău câteodată, să nu fii foarte empatic

  • Viaţa ta e un business. Eugen Anicescu, director general, AON România: Industria asigurărilor poate că nu are cel mai atrăgător nume, dar este extrem de provocatoare, volatilă şi este în prima linie a digitalizării

    Eugen Anicescu este director general al AON România, filiala locală a unuia dintre cele mai mari grupuri de asigurări şi management al riscului din lume. De la terminarea ASE, în 1999, a rămas mereu fidel domeniului asigurărilor, trecând printre altele pe la Generali, COFACE şi acum AON. Totuşi, el nu elimină varianta unei viitoare intrări în antreprenoriat. 

    Text: Roxana Roşu, interviu: Cristian Hostiuc 


    Ai terminat ASE şi până acum ai schimbat doar patru companii. Şi ai stat doar în industria de asigurare şi reasigurare. Ai regrete că ai rămas într-o singură industrie? 

    Nu, nu-mi pare rău. Industria asigurărilor poate că nu are cel mai atrăgător nume şi chiar observăm că tinerii nu mai vin atât de uşor, nu cred că au venit vreodată uşor, dar parcă vin chiar mai greu în ultimii ani. Dar este una extrem de provocatoare, volatilă, aduce multe elemente de noutate. Este în prima linie a digitalizării. Deci nu aş spune că îmi pare rău, dar am uneori nostalgia lucrurilor tangibile. Pentru că atunci când lucrezi în industrie, din mâna ta iese ceva, când lucrezi în construcţii la fel. Şi am uneori nostalgia că lucrez cu lucruri intangibile. Altfel nu am regrete absolut deloc.

    A meritat din punct de vedere financiar? Merită pentru cei care vin din spate? 

    În continuare industria financiară, şi aici se încadrează şi industria de asigurări, este undeva în topul veniturilor. Nu aş spune că alegerea industriei asigurări ar fi mult mai lucrativă financiar decât alte industrii, dar este un domeniu care remunerează bine atunci când devii un expert, atunci când devii valoros. Iar când eşti un expert bun în România, eşti un expert bun în industria de asigurări europeană. Sunt mulţi oameni care au plecat din România şi ocupă poziţii de frunte în industria europeană de asigurări. Este o catapultă bună dacă eşti dispus să investeşti în tine şi să creşti. Eu  am ajuns cumva întâmplător în domeniul asigurărilor. Am terminat ASE în 1999, am mers în armată, m-am întors în Bucureşti, am luat ziarul. Mă uitam ce era disponibil şi mergeam la poştă, de unde trimiteam faxuri. Astăzi lucrurile astea par anacronice. Am ajuns la interviu la o companie de asigurări foarte mică, se numea Croma şi era deţinută de Mircea Lucescu. Am prins un job extrem de interesant, pe reasigurări. Am învăţat din bibliografii, din discuţii cu reasigurători şi asta mi-a dat de la început foarte mult curaj. Poate că dacă aş fi nimerit într-o companie foarte mare, în care m-aş fi pierdut, aş fi luat-o pe un drum, poate că nu aş fi avut curaj apoi toată cariera să intru în orice provocare care mi-a apărut.

    În 2001 ai plecat la Generali. A fost o recrutare directă sau ţi-ai depus un CV?

    A fost o recomandare din partea unui coleg. Am stat acolo şase ani. Am evoluat, am avut şansa să lucrez cu partenerii internaţionali, să intru în anumite proiecte pe zona de risc financiar. A fost o şcoală foarte bună. 

    Te-ai gândit vreodată că poate ar fi mai bine să fii antreprenor? 

    Pe măsură ce m-am dezvoltat profesional, poate. Cred că puţini corporatişti nu au fantazat cu gândul acesta – ce ar fi dacă mi-aş folosi expertiza pe care am dobândit-o pentru a deveni antreprenor? Dar e greu să-ţi faci un business în reasigurări în România. Nu aveam ceva vandabil pentru piaţa din România.

    N-ai avut curajul, n-ai avut o idee sau în momentul în care intri într-o multinaţională devii burghez? 

    E o combinaţie de mai multe lucruri. Cred că termenul „burghezie” exprimă destul de bine ce se întâmplă în momentul în care ajungi la un anumit nivel profesional. A fost confort, dar a fost şi şansa de a avea un job extrem de interesant la COFACE, de a evolua în permanenţă.

    Când îţi este bine, când simţi că evoluezi, atunci gândul antreprenoriatului poate că nu persistă mult. 

    O bună parte sau cea mai mare parte din cariera ai petrecut-o la COFACE. Ce-ai învăţat acolo? 

    Enorm. Cum spuneam, am stat 25 de ani în asigurări. Însă cred că perioada de 15 ani din COFACE a fost realmente o perioadă deosebită. Este o companie la confluenţa dintre asigurări, consultanţă, financiar, bancar. Asta îţi dă şansa nu doar să faci asigurări, ci să stai de vorbă în fiecare zi cu antreprenori, cu companii. E o poziţie privilegiată şi mi-a permis să înţeleg ce se întâmplă în mediul economic. În cei 15 ani am trecut acolo prin nişte crize. Criza subprime, criza datoriilor suverane, pandemie. Companiile au devenit mai reziliente, au învăţat să facă lucrurile diferit, să-şi gestioneze resursele financiare, să lucreze cu oameni, să-şi păstreze oamenii în echipă, să investească. 

    În momentul în care ai trecut de la COFACE la AON, a fost o ofertă financiară şi o poziţie de nerefuzat? 

    N-aş spune că a fost vorba despre asta. A fost vorba despre 15 ani într-un singur loc. Şi despre nevoia mea personală de a schimba. Eu cred că dacă faci lucrurile cum trebuie, la un moment dat devii inutil într-o organizaţie. Organizaţia poate să meargă mai departe şi fără tine. Poate chiar e mai bine să aibă ceva prospeţime. După 15 ani, simţeam nevoia unei schimbări. Mă apropiam de 50 de ani şi am avut gândul acesta, dacă nu acum, atunci când?  

    Ce defecte trebuie să ai în calitate de CEO, ca să fii un CEO de succes? 

    Aş spune că orice CEO este o sumă de calităţi şi defecte. Un defect pe care cred că trebuie să îl ai este să fii suficient de încăpăţânat. Încăpăţânarea este, în principiu, un defect. Dar ca să fii perseverent, să treci prin situaţii, să fii omul care tragi o organizaţie, care oferă energie, trebuie să ai şi un gen de încăpăţânare. Însă cred că defectul trebuie să fie cuplat cu o calitate. De exemplu, poţi să fii încăpăţânat, dar trebuie să fii capabil să-i asculţi pe alţii, trebuie să fii capabil să acorzi încredere şi trebuie să ai gândire critică.  

    Care sunt calităţile pe care crezi că le ai şi care te-au adus în această poziţie? 

    Cred că sunt un om echilibrat şi asta îmi permite să iau nişte decizii corecte. Cred că sunt suficient de ambiţios, caut mereu oportunităţile. Cred că sunt orientat către strategie. Cred că am suficient curaj. Pentru că am descoperit, şi cred că o ştiu şi antreprenorii, o ştiu şi oamenii din multinaţionale, orice succes este rezultatul unui proces de trial-and-error. Uneori reuşeşti, uneori nu reuşeşti, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să încerci. Mi-a plăcut mult ce spunea unul dintre CEO cu care am lucrat de-a lungul timpului: greşiţi rapid, greşiţi mic şi mergeţi mai departe. Adică încercaţi, nu vă limitaţi, dar nu te arunca cu capul în zid ca să faci greşeli critice. Dar dacă nu încerci, nu ai cum să reuşeşti.

    Te-ai întâlnit cu foarte mulţi antreprenori români.  Ce-ai învăţat de la ei?

    Au fost într-adevăr multe întâlniri şi multe surprize, şi aş spune multe surprize plăcute. Uneori omul te impresionează prin anumite calităţi, într-o întâlnire poate de o jumătate de oră, o oră, şi înţelegi de ce are succes. Vezi o gândire sănătoasă. Am văzut businessuri care erau la limită şi oamenii au reuşit să salveze situaţia. După cum am văzut şi situaţii în care nu au reuşit. Şi ceea ce am văzut atunci când au reuşit a fost o perseverenţă, dar nu încăpăţânare, ci abilitatea de a găsi soluţii. 

    De ce eşuează unele businessuri româneşti?  

    Aş spune că cele mai multe au eşuat din cauza deciziilor greşite. Şi nu o decizie greşită, ci poate un lanţ de decizii greşite. De exemplu investesc pe termen lung, cu fonduri pe termen scurt. Asta este o greşeală clasică.

    Ai fost vreodată în burnout profesional?

    Nu. Nu mi s-a întâmplat. Pentru că am reuşit în permanenţă să echilibrez şi întotdeauna m-am bazat pe cei din jurul meu. Viziunea mea ca manager, ca lider, este să avem rezultate într-o atmosferă bună. Întotdeauna mi-a plăcut să fac lucrurile în mod consecvent. Adică muncim în fiecare zi, muncim toţi din echipă. Şi când se întâmplă ceva, rezultatele vin şi presiunea este distribuită.

    Ai avut oferte pe care le-ai refuzat de job? 

    Da. Au fost situaţii. Nu foarte multe. Pentru că cred că am o rată inegalabilă. Cred că sunt undeva la patru joburi cu patru interviuri. În general nu mi-am dorit să fac schimbări. Şi când mi-am dorit să fac schimbarea, am fost un norocos.

    Ai refuzat vreodată o carieră internaţională? Sau ai fi vrut să ai o carieră internaţională şi nu ai avut această şansă? 

    Am avut oportunitatea să fac la un moment dat pasul către internaţional. Am avut o perioadă şi responsabilitate regională, adică am fost responsabil şi de Bulgaria, şi asta m-a ajutat să văd puţin ce înseamnă cariera internaţională fără să fie nevoie să mă expatriez. Dar în momentul în care am avut ocazia unei cariere internaţionale, nu am mai considerat că este necesar. Eram destul de confortabil cu mine şi foarte confortabil cu familia pe care o am aici.

    Decizia asta de expatriere nu este doar a ta, este a familiei, este şi a soţiei, şi a copiilor, şi a familiei extinse. Mie mi-a plăcut ce aveam aici. Iar acum dacă mă uit la ce înseamnă azi România, cred că a devenit o variantă extrem de ofertantă pentru cei care sunt aici şi cred că lucrurile astea încep să fie înţelese şi în exterior. 

    Care e cea mai bună decizie pe care ai luat-o în carieră? 

    Cred că a fost o decizie extrem de bună să mă duc la COFACE. 

    Dacă ar fi să dai timpul înapoi? Cu toate lucrurile pe care le-ai văzut, le ştii că s-au întâmplat. Ai fi vrut să fii mai degrabă un antreprenor? Ai fi vrut să fii un executiv? Să fi schimbat industria? 

    Cred că dacă era să fiu un antreprenor care pleacă de la zero, ceea ce înseamnă mult efort, ar fi trebuit să o fac mai devreme. Şi cred că şi România a oferit nişte oportunităţi foarte bune. Cred că mi-ar plăcut să fi luat decizia de antreprenoriat într-unul din momentele acelea în care fantazam. Şi ştiind ce ştiu astăzi, cred că ar fi fost o decizie bună. Dar nu regret.

    Altfel, cred că după o anumită vârstă, când ai tipul meu de background, sunt mulţi oameni care tranzitează către consultanţă. Asta rămâne o chestie deschisă, până la urmă. Vârsta de pensionare este înaintată în România. 

    Ce şcoală ai fi vrut să faci şi nu ai făcut? 

    Poate că au fost momente în care cochetam cu ideea unui MBA. Şi acum poate mai cochetez cu ideea unui MBA. Realitatea este că modul meu de învăţat este unul practic, din business. Mi-a plăcut ideea de calificare la locul de muncă. Am avut şansa să învăţ şi probabil că am simţit că este suficient. Dar cred că un MBA rămâne o idee extrem de bună, pentru că, dacă îl faci când trebuie şi apoi îl foloseşti cum trebuie, este o şansă mare pentru cariera cuiva. Deci aş recomanda oricui să se gândească la subiectul acesta.    

    Care a fost primul tău salariu la Croma? 

    2.500.000 de lei. Cred că era la timpul respectiv însemna cam 120 de dolari. 

    În momentul în care ai luat acest salariu, te-ai gândit vreodată cum vei evolua de-a lungul anilor? 

    Nu sunt un om cu planuri pe termen lung. Îmi place să fiu surprins. Aveam atunci un gând, când o să ajung la 400 de dolari, ce bine o să fie! Mi se părea mie că ar fi un nivel salarial bun.

    Dacă ar fi să scrii o carte despre cariera ta şi să fie o „moştenire” sau sfaturile tale către copilul tău, ce titlu ai pune?

    Teamplayer.


    „Viaţa ta e un business”, 17 februarie 2025. Invitat: Eugen Anicescu


  • Viaţa ta e un business. Drumul unui bancher de la corporaţie la antreprenoriat

    Bogdan Speteanu este unul dintre ei mai cunoscuţi bancheri din România, cu experienţă de 22 de ani în servicii financiare, dintre care 19 ani în grupul BCR. După o carieră în zona corporatistă, în 2023 părăseşte sectorul bancar şi merge pe cont propriu, lansând alături de trei parteneri Moov Leasing, companie de leasing operaţional evaluată anul trecut la 50 milioane euro. 

    Interviu: Cristian Hostiuc 

    Viaţa ta e un business


    Dacă ar fi să aleg din nou, probabil că tot ca bancher aş începe. Acum 20-30 de ani, era un job aspiraţional. Acum nu mai este. Dacă ne uităm la tinerii de astăzi, sunt foarte puţini care îşi doresc să devină bancheri. Sunt multe alte profesii astăzi care au o prioritate. Dar e un job foarte frumos”, a povestit Bogdan Speteanu la emisiunea „Viaţa ta e business” de la Aleph Business. Cu background în zona de audit, el a deţinut mai multe roluri de management de-a lungul carierei, coordonând printre altele procesul de integrare a BCR după preluarea de către austriecii de la Erste, dar şi managementul BCR Leasing, timp de nouă ani. A absolvit ASE în 2001 şi are un EMBA Asebuss Bucureşti, precum şi numer-oase cursuri de perfecţionare profesională.

    Atractivitatea sectorului bancar a fost cu siguranţă zdruncinată la criza din 2008-2009, când imaginea bancherilor în faţa clienţilor a avut mult de suferit, iar apetitul tinerilor de a lucra în bancă s-a temperat. „Atunci au fost foarte multe credite neperformante şi mulţi clienţi au simţit, cel puţin în perspectiva lor, că banca îţi ia umbrela când plouă afară. Şi cred că şi acele bailouturi făcute de guvernare n-au ajutat prea mult. Pentru că, evident, populaţia a zis că oricum bancherii au salarii mari şi acei bani vin tot de la contribuabili.”  

    Pentru Bogdan Speteanu, călătoria prin sectorul bancar a început imediat după terminarea facultăţii, în 2001, la Raiffeisen Bank, cu o scurtă oprire în asigurări, unde făcuse un internship. Îşi aminteşte şi acum că primul salariu era de aproape 900 de lei, sumă care i se părea foarte mare la acele vremuri tânărului absolvent. „Mai ales că fiind şi tânăr, evident, nu aveam foarte multe obligaţii familiale acasă.” Peste ani, el a ajuns să refuze o ofertă financiară de 20.000 de dolari, în principal pentru că ar fi implicat plecarea din ţară, pe alt continent, dar şi pentru că a considerat mereu că e de lucru şi în România şi nu trebuie să caute în altă parte. În plus, şi latura emoţională a avut un cuvânt de spus, „noi ca naţie fiind foarte ataşaţi de familie, prieteni şi aşa mai departe”.

    După trei ani la Raiffeisen Bank, fostul bancher se mută la BCR, pe zona de audit. Trecerea nu a fost neapărat lină, de la o organizaţie privată la una care era încă apropiată de stat la acel moment, şi la doar trei săptămâni după angajare şi-a scris demisia. „Am avut parte de un şef cu experienţă, de la care am învăţat multe, Nicolae Dănilă, preşedintele BCR, care mi-a spus că lucrurile se vor schimba, că mă susţine. Dânsul m-a şi angajat, când eram foarte tânăr.” 

    În timp, a învăţat să nu acţioneze din impuls atunci când ia decizii legate de carieră şi, deşi au mai fost momente în care a vrut să renunţe, lucrurile s-au reaşezat cumva în final. A ajutat probabil şi sfatul primit la un moment dat şi care l-a călăuzit apoi mereu în carieră: întotdeauna nu este doar despre obiectiv, ci şi despre drum, cum ajungi la ce ţi-ai propus. 

    Privind retrospectiv, ar putea părea că drumul spre antreprenoriat a durat destul de mult, dar Bogdan Speteanu nu vede lucrurile aşa, căci şi în viaţa corporatistă el tot un fel de antreprenor se simţea. „Nu am stat pe aceeaşi funcţie foarte mult. Şi întotdeauna m-am ocupat de proiecte foarte interesante, pro-iecte la care, pe lângă că aveam bugete şi echipă, aveam şi destul de multă autonomie.” 

    În final, acest switch spre antreprenoriat nu a fost o decizie dificilă când s-a întâmplat. N-a fost un plan prestabilit, ci a simţit că are sens, după peste 20 de ani de banking. Şi, analizând prin prisma experienţei acumulate acum de ambele părţi ale mediului de afaceri, recomandă tinerilor care se gândesc la un afacere proprie să îşi facă mai întâi ucenicia într-o corporaţie sau o firmă mai mică. „Recomand cu tărie să câştige experienţă înainte de a începe businessul propriu. Nu înseamnă că nu poţi avea şansa la reuşită chiar dacă începi exact din şcoală. Dar experienţa e greu să o înveţi din cărţi. De fapt, e imposibil, ştim cu toţii.” În cazul lui, experienţa căpătată în bancă în cei 20 de ani nu ar fi putut să o deprinde în ni-cio şcoală, din nicio carte sau MBA. 

    Deşi toată cariera sa de până acum s-a legat într-un fel sau altul de zona financiară, Bogdan Speteanu se declară fascinat în particular de industria IT şi de antreprenorii români care au făcut businessuri de suc-ces în acest domeniu. „Am fost întotdeauna fascinat de stilul lor de a gândi şi de a pune în practică afacerile, care cumva e diferit faţă de modul tradiţional pe care eu îl ştiam ca şi bancher.” În plus, se gâ-ndeşte uneori cum ar fi fost să investeacă în Apple, de exemplu acum 20 de ani, fiind clar că industria de tehnologie, în ultimii cel puţin zece, dacă nu 20 de ani a bifat cele mai mari victorii. 

    În schimb, un avantaj al muncii în bancă a fost că a avut acces la înţelegerea unor businessuri extrem de variate, unele de succes, altele cu probleme, fiecare din ele fiind lecţii utile pentru mai târziu. „Toate aceste poveşti de succes, pe care le vezi din acea postură de bancher, îţi dau de gândit. Şi nu numai poveştile de succes, dar de multe ori şi greşelile pe care le fac. Pentru că uneori ţi se pare că ai fi putut face mai bine sau ai fi ştiut mai bine. Dar evident că până nu te loveşti tu cu capul, e greu să-ţi dai seama exact de toate aspectele.”

    Chiar dacă încrederea în sine este în general o calitate de dorit, Bogdan Speteanu o pune în lista lui de defecte, prin prisma problemelor pe care i le-a creat de-a lungul anilor: „De multe ori să nu-mi ascult in-terlocutorul, am impresia că ştiu tot”, spune el. Pe locul doi este tendinţa de a fi un om foarte direct, lu-cru care poate deranja uneori, plus că „e bine să ştii să-ţi vinzi povestea, să împachetezi ideea, să o vinzi”. Ceea ce din nou, spune el, nu e punctul lui forte. Şi, nu în ultimul rând, răbdarea. „Mi s-a întâmplat de câteva ori să regret că am pierdut persoane valoroase, pentru că deja aveam o impresie formată şi s-a dovedit că era greşită”, povesteşte Bogdan Speteanu.

    Cumva, lista de defecte este legată şi de ceea ce crede el că ar fi cea mai proastă decizie pe care a luat-o vreodată şi anume faptul că nu a ascultat şi a pierdut nişte colaboratori valoroşi. I-ar angaja acum, dacă ar putea? „Fără nicio rezervă.” 

    Chiar dacă nu mai activează în domeniul bancar, Bogdan Speteanu se întoarce cu gândul la această parte a carierei lui atunci când vine vorba de povestea lui profesională, al cărei titlu ar fi „Ce greşeli să nu faci ca bancher”. Nu neapărat cum să devii un bancher de succes, ci mai degrabă cum să nu repeţi anu-mite greşeli, pe care ai tendinţa să le uiţi, rezumă antreprenorul.   


    Dialog Cristian Hostiuc – Bogdan Speteanu

    În locul lui Erste, ai fi cumpărat BCR în 2005, pentru 5 miliarde de euro? 

    Întotdeauna retrospectiv e mult mai uşor să răspunzi. După ce Erste a cumpărat BCR pe aceşti bani, la foarte scurt timp, la doar trei ani, a venit criza. Dar, la acel moment, în zona noastră, BCR era singura bancă independentă, cea mai mare, într-o ţară cu potenţial. Şi atunci, fără doar şi poate, a fost decizia corectă. 

    Câţi bani ai investit tu în Moov Leasing? 

    Aproximativ 800.000 de euro. 

    Eşti pregătit să-i pierzi pe toţi? 

    Absolut. Altfel, nu făceam acest pas. Pregătit în sensul de asumat. Trebuie să fii foarte focusat, adică încăpăţânat, în a crede în o idee. Tocmai de aceea am făcut acest pas. Cred că e important, când faci un astfel de pas, să cântăreşti cât se poate, mai ales că deja la un moment în viaţă, nu e doar despre tine, este şi despre viitorul familiei, copii şi aşa mai departe. Niciun business nu vine fără risc.

    Dacă cineva ar veni şi ar oferi un preţ pe Moov Leasing care, cel puţin pentru tine, ar însemna dublarea banilor, ai vinde? 

    Nu. Poate părea lipsă de modestie, dar acel preţ l-am avut, mai mult decât dublarea banilor în acest moment. Şi am spus nu. Pentru că e mult prea devreme. Mai avem multe de făcut, putem dezvolta destul de mult. Cred că primul pas va fi piaţa de capital.

    Care sunt principale calităţi ale antreprenorilor români?  

    Curajul, în primul rând. Există un risc, de a superanaliza, de multe ori. Şi atunci, dacă intri în această spi-rală de a încerca să acoperi toate scenariile, nu mai iei niciodată nicio decizie şi nici nu faci pasul. Şi încăpăţânarea, pentru că mulţi antreprenori, care n-au reuşit de prima oară, după o lună, două, trei s-au ridicat şi au continuat.

    Care este întrebarea pe care ţi-o pui şi la care nu ai un răspuns? 

    Întrebarea la care poate că nu am un răspuns acum este dacă şi când noi, ca ţară, ne vom atinge po-tenţialul. Întotdeauna discutăm de potenţial, ce putem face, dar de cele mai multe ori vorbim doar la viitor. Chiar dacă ne îndreptăm într-o direcţie pozitivă, ritmul nu este cel pe care îl aşteptăm cu toţii.

  • Cine este românca ce a deschis un nou tip de şcoală în România? A făcut acest lucru după o carieră de 25 de ani, în care a trecut de la inginerie la corporaţie şi, acum, la antreprenoriat.

    Carmen Micu, fondatoarea ENVISIA Business School Board, prima şcoală de afaceri pentru membrii consiliilor de administraţie, are o experienţă de peste 25 de ani în management, marketing şi comunicare, ocupând poziţii locale, regionale şi globale în companii precum Beiersdorf AG Hamburg, Wella AG şi Omnicom Media Group.  joburile pe care le-a deţinut de-a lungul timpului au acoperit domenii variate, de la FMCG la companii farmaceutice, media şi publicitate.

    În plus, Carmen Micu deţine două diplome de master şi este alumna aWharton Business School, Kellogg School of Management din cadrul Universităţii Northwestern, IESE Business School, ASEBUSS, Universitatea Washington. 

    Cu background în inginerie, drumul ei a urmat doar pentru scurt timp traiectoria fixată în facultate, virând destul de repede spre mediul privat şi marketing, la Wella şi apoi Beiersdorf, unde a ajuns brand manager regional la Viena. După câţiva ani în care a coordonat echipe globale, Carmen Micu se desprinde de mediul corporatist şi, în 2004, revine în ţară ca director de marketing la Prodal, o companie antreprenorială locală. După o trecere rapidă prin pharma, la Ozone Laboratories, în 2007 ajunge pentru prima data în poziţia de CEO şi Board member, la Omnicom Media Group. În discuţia purtată la emisiunea „Viaţa ta este un business” de la Aleph Business, ea încearcă să explice ce a învăţat din tot drumul parcurs ca executiv, dar nu numai, şi care este secretul unui manager de succes, dar şi regretele lui. „Dacă ar fi să dau timpul înapoi, la începutul carierei mele, nu aş schimba nimic, doar viteza cu care am făcut lucrurile. Cred că în cariera mea profesională, în care m-am reinventat de patru ori, cea mai bună decizie pe care am luat-o a fost aceea de a construi ENVISIA. Este o comunitate de profesionişti care vor să aibă impact şi să schimbe ceea ce se numeşte astăzi România.” 

    La fel ca majoritatea tinerilor care au intrat în piaţa muncii în anii ’90, Carmen Micu visa la o carieră în corporaţie, într-un timp în care primele multinaţionale începeau încet să testeze oportunităţile din România. Primul job, obţinut în 1992 prin concurs, a fost însă la Institutul de Studii şi Proiectări Energetice, domeniu pe care se pregătise în facultate.  Destul de repede, a decis însă să schimbe macazul, confruntată cu „patriarhatul excesiv dintr-un institut care aparţinea statului şi care avea un anumit tip de cultură organizaţională”. Asta nu înseamnă că nu i-ar plăcea şi acum să facă parte din echipa care să construiască reactoarele 3 şi 4 de la Cernavodă, ca inginer. „Ca om de afaceri ar fi mai provocator, având în vedere componenta de mediu şi cea politică.” 

    Renunţarea la traseul profesional de inginer a însemnat şi acceptarea faptului că pornea din nou de la zero, cu un job de asistentă într-o firmă privată, unde avea diverse îndatoriri – de la contabilitate primară până la zona de relaţionare. Probabil că marea şansă a carierei ei a fost angajarea la Wella, ca asistentă a directorului general din România. „Am avut această oportunitate, să am o relaţie foarte bună cu şeful meu, care m-a trimis să fac un masterat în Business Administration. Am intrat în companie cu un salariu de 400 de mărci germane, iar în urma acestui masterat, în 5 ani şi jumătate, am ajuns director de marketing, cu un salariu de 1.500 de dolari, în 1997”. Un an mai târziu s-a mutat la Beiersdorf, pe o poziţie similară. 

    Dar cum decizi acest moment? Când pleci, când rămâi? Aştepţi să fii găsită sau cauţi singură? „Pentru mine, criteriul este simplu. În momentul în care simt că nu mai aduc valoare, că nu mai contribui cu nimic la construcţia respectivă, eu plec.” De-a lungul întregii cariere, povesteşte antreprenoarea, a avut mereu o strategie simplă: performează în ceea ce faci şi apoi cere mai mult de la superiori. Nu a aşteptat niciodată ca alţii să îi recunoască meritele şi să îi ofere mai mult, ci a cerut singură. „Iar performanţa m-a dus la recomandări ulterioare. Am fost aleasă de către şefii şi mentorii mei să fac parte din echipele lor regionale sau la nivel global. În Beiersdorf, de exemplu, şeful meu de la Viena, dr. Schmit, director general pe regiune, m-a luat în echipa lui, iar după doi ani mi-a propus să preiau adminstrarea unei divizii de business de 400 milioane dolari. A fost pentru mine oportunitate enormă, am acceptat provocarea”. 

    O lecţie pe care a învăţat-o rapid în multinaţionale a fost că jobul nu este doar despre livrarea de rezultate, ci şi despre „playing politics”, despre cum relaţionezi cu echipa. „Mentorul meu de la Viena şi-a dorit foarte mult să reuşesc. Mi-a spus că trebuie să intri pe uşă zâmbind, să ieşi pe uşă zâmbind. Nu contează ce ţi se întâmplă ţie în interior. Mi-am ajustat repede comportamentul. E un tip de maturitate emoţională pe care trebuie să o dezvolţi”. Acuzată uneori că ar fi prea îndrăzneaţă, prea doritoare să mişte lucrurile, Carmen Micu spune că nu vede aceste „acuzaţii” ca pe nişte defecte. „Eu cred că dacă vrei să faci ceva în viaţă, trebuie să încerci să mişti lucrurile”. În final, chiar nevoia constantă de a „face politică” în poziţiile de management din corporaţii, faptul că nu mai simţea impactul real al deciziilor ei, au îndemnat-o la un moment dat să treacă în zona antreprenorială. A contat şi disponibilitatea permanentă de a accepta noi provocări, de a învăţa lucruri noi, chiar şi după ce adunase deja mulţi ani de experienţă, o atitudine pe care o caută şi la tinerii pe care îi angajeză acum. 

    Astfel, după câţiva ani petrecuţi la Viena, în poziţii de decizie la nivel regional şi global, Carmen Micu ia o nouă decizie radicală în cariera ei şi, în 2004, revine în ţară. Schimbarea a fost cu atât mai mare cu cât a trecut de la un mediu corporatist la unul antreprenorial, o provocare personală şi o şansă de a acumula experienţă şi pe alte zone de business. „M-am întors din motive personale. Am dorit să întemeiez o familie, să am un copil. Eram deja căsătorită şi relaţia de weekend pe care aveam nu permitea construcţia acestei familii”, povesteşte Carmen Micu. În final, provocatoare s-a dovedit nu relaţia cu antreprenorul, ci nivelul de profesionalizare a echipei în acel moment, comparativ cu ce era deja uzual în corporaţiile internaţionale. „După ce ai o expunere la un anumit nivel, ai anumite instrumente, ai partneri care lucrează pe un anumit nivel de livrare, e greu să te întorci în România, care era atunci cu 20 de ani în urmă sau poate mai mult, şi în care nu aveai instrumentele necesare şi nici infrastructura profesională”. 

    Privind în urmă, din perspectiva actuală de fondator al propriei afaceri, Carmen Micu spune că nu ar schimba în parcursul ei profesional trecerea prin zona corporatistă, unde a învăţat disciplina profesională. Lecţiile de afaceri din trecut o ajută acum să crească propriul business, de a avea mereu planul A, dar şi B, plus cel de exit. „În corporaţie există un sistem care funcţionează. Tu poţi să pleci mâine, vine altcineva şi sistemul are proceduri care duc treaba mai departe. Dar în antreprenoriat, fiecare om sfinţeşte locul, fiecare contribuie. Dacă pleci mâine, eu îţi voi simţi lipsa. Antreprenoriatul, în ultimii 12 ani, a schimbat mult în mine, în modul în care abordez eu relaţia cu ceilalţi.” Planul ei pentru ENVISIA? Doar să devină cea mai mare comunitate de profesionişti din Europa Centrală şi de Est. „Lucrez la asta, suntem acum peste 500 de oameni, dintre care 140 sunt deja certificaţi şi acreditaţi la nivel global”.   

     

    Dialog Cristian Hostiuc – Carmen Micu

     

    Dacă ar fi să scrii propria ta carte, ce titlu ai pune? 

    Aşa da, aşa nu. Am învăţat care sunt limitele mele. Ai momente în care eşti conştient că dacă pui pixul jos şi semnezi ceva, de pixul tău depinde viaţa unor oameni, a unor familii şi în egală măsură reputaţia ta profesională şi uneori este singurul lucru pe care îl ai.

    Care a fost cea mai bună decizie pe care ai luat-o şi cea mai proastă?

    Cea mai bună decizie a fost să plec afară, să câştig această experienţă internaţională. A doua a fost să construiesc echipa de la ENVISIA. Cea mai proastă decizie a fost să nu-mi asum plecarea dintr-o anumită entitate la un moment dat. Am constatat o deficienţă etică şi am aşteptat 6 luni să văd dacă se corectează. Trebuia să plec mult mai devreme. 

    Ce defect trebuie să aibă un CEO ca să aibă succes? 

    Să aibă răbdare ca şi cei din jur să ajungă la înţelegerea şi la viziunea pe care o are. În opinia mea e un defect să ai răbdare. Mie îmi place ca lucrurile să fie făcute. Dacă stai prea mult să îi aştepţi pe toţi, nu se mai întâmpla.

    Care a fost cel mai mare salariu pe care l-ai avut? 

    Un sfert de milion de euro pe vremea când eram în corporaţie. Ca şi membru într-un consiliu de administraţie, dar aveam şi o poziţie executivă într-un grup de companii de media şi publicitate. Cu aceşti bani am construit ENVISIA şi am investit în câteva programe de educaţie personală.

    Care a fost cel mai bun sfat pe care l-ai primit?

    Întotdeauna să aduc în echipă oameni mult mai buni decât mine, mai performanţi şi care să ştie să facă ce nu ştiu eu. Astăzi fac acelaşi lucru. Succesul meu profesional a constat, de fapt, în echipele extraordinar de bune pe care le-am avut.   

    Care sunt cele mai mari greşeli pe care le fac antreprenorii români? 

    Nu sunt deschişi şi la altă opinie decât a lor. Şi vorbesc din experienţă proprie. Cad şi eu în acest păcat, dar pe mine mă ajută să-mi aduc aminte că în multinaţională ai colaboratori, oameni care ştiu mai bine ca tine.

  • Andreea Comşa, Managing Director, Premier Estate Management: „Puteam ca de-a lungul carierei să fac mult mai mulţi bani decât am făcut în realitate. Mi-a păsat mai mult de imagine şi de reputaţie decât de a face doar nişte bani”

    După 15 ani de experienţă în real estate-ul românesc, Andreea Comşa, fondatorul Premier Estate Management, crede că ar fi putut să ajungă la succes în oricare dintre pieţele imobiliare ale lumii. Andreea şi-a început cariera chiar înainte de criza economică, în 2007 şi a debutat cu un comision cu care puţini tineri de 22 de ani, vârsta pe care o avea ea la acea vreme, se pot lăuda: peste 120.000 de euro. Au urmat multe suişuri şi coborâşuri aduse de diversele etape din economie însă, dincolo  de acestea,  cel mai mare impas pe care a fost nevoită să îl depăşească a ţinut de percepţia oamenilor. Cum a reuşit „o blondă” să aibă succes în imobiliare a povestit în cea mai recentă ediţie a emisiunii Viaţa ta e un business de pe Aleph Business.

    Interviu: Cristian Hostiuc                 Editare text: Ioana Matei

     

    Dacă vine o Andreea la tine, aflată la început de carieră, ce i-ai spune?

    Să înceapă o carieră de broker imobiliar. În 2007 încă nu era criză, era chiar apogeul boomului imobiliar şi am avut şi eu norocul începătorului, un noroc care cred că până în momentul de faţă al carierei mele încă reprezintă cel mai mare comision adunat aşa dintr-o dată, în urma unei tranzacţii (peste 120.000 de euro n.red.). Cred că atunci când eşti la început şi eşti foarte tânăr − aveam 21 de ani − ai energie şi nu te gândeşti atât de mult la riscuri sau la ce se va întâmpla dacă lucrurile nu vor funcţiona. În principiu, dacă cineva îţi spune „Du-te să muţi acel munte, te duci să muţi acel munte”. Adică eu asta făceam. Am avut o ambiţie şi o determinare absolut fantastice. La 21 de ani vrei să faci lucruri, vrei să demonstrezi. Lucrurile depind de momentul în care te afli în viaţă, de câtă determinare şi voinţă ai. Pentru că dacă ai determinare şi voinţă nu contează atât de mult momentul în care începi. Contează să nu renunţi. Despre asta e vorba. Istoric.

    Tu de ce ai vrut să te faci broker imobiliar?

    A fost o întâmplare. Eu sunt din Sibiu. Venisem la Bucureşti la SNSPA. Ţin minte că am dat admitere din filosofie. Era singura materie care se dădea la admitere. Pe vremea aceea voiam să fac Relaţii Publice. De fapt, eu pentru asta am venit la Bucureşti şi de asta am vrut să merg la SNSPA. În anul II de facultate am început să lucrez la primul job, o companie de producţie publicitară, ca asistent manager. O prietenă mi-a spus însă că intrase RE/MAX în România şi m-a întrebat dacă nu vreau să vin în echipa REMAX, unde căutau oameni tineri şi energici.  În afară de faptul că citeam de la ZF la suplimentul acela de imobiliare încă de pe pe vremuri, altceva nu ştiu. „O să te învăţăm. Noi facem traininguri, vino”, am zis OK, n-aveam nimic de pierdut. Până la urmă, mi se părea un domeniu interesant încă din prima secundă, iar ce mi s-a părut foarte interesant a fost că îţi deschide universul pentru a cunoaşte foarte mulţi oameni. Acum, după 15 ani, ne cam cunoaştem −  suntem tot cam aceiaşi oameni în domeniu. La 21 de ani, să ajungi într-un mediu care îţi dă ocazia să interacţionezi şi cu oameni din alt domeniu, din România, şi cu investitori internaţionali, îţi deschidea foarte mult universul. Am învăţat enorm în acei ani de atunci şi am avut şi noroc, până să vină criza, să fac un comision foarte mare. Deci nu mi-am propus să fiu broker imobiliar, dar odată ce am intrat în acest domeniu, nu mi-aş fi putut închipui că mai pot să lucrez sau să fac altceva vreodată. Am rămas loială acestui domeniu.

    Ce ştii tu şi nu ştiu alţii din piaţă despre această industrie, care e principala calitate pe care tu crezi că o ai ca broker imobiliar?

    Perseverenţa? De fapt, nimeni nu ştie mai multe decât ştiu alţii. Este vorba doar de momentul, momentele dificile, oarecum ale carierei, nefiind un job care îţi dă o oarecare predictibilitate în ceea ce priveşte veniturile. Sigur că poate fi ceva interesant să vii şi să poţi să faci comisioane mari, dar eu am avut noroc. Într-adevăr, atunci nu ştiam prea multe când am lucrat la acea primă tranzacţie, erau nişte parametri pe care îi învăţam deodată cu tranzacţia. Eu chiar am avut noroc, dar nu toată lumea are acelaşi noroc. Şi atunci trebuie să înţelegi că primele tranzacţii s-ar putea să nu se întâmple şi să nu renunţi. Este un job care presupune multă perseverenţă şi multă lume crede că e suficient doar să fii talentat, să fii un vânzător talentat, dar mai mult de atât, trebuie să fii foarte organizat şi să ai o disciplină a muncii pe care o faci, pentru că acesta este un job unde nu vine nimeni să îţi spună neapărat la ce oră trebuie să vii şi la ce oră trebuie să pleci. Tu eşti responsabil de ce faci. Această libertate, dacă o gestionez într-un mod disciplinat, poţi să ai succes; cred că disciplina este mai importantă şi perseverenţa, amândouă la un loc. Chiar mai importante decât doar talentul de vânzător.

    Care este cea mai mare tranzacţie pe care ai ratat-o?

    Sunt multe. Sunt terenuri unde nu am ratat oarecum, dar unde lucrurile n-au mers înainte. S-a răzgândit una dintre părţi sau chiar şi acum aveam un proiect pe masă care s-a oprit din motive tehnice. Proprietarul trebuia să îndeplinească nişte condiţii pe care n-a vrut să le mai îndeplinească şi a renunţat. Genul acesta de tranzacţii ne trec aşa, prin faţa ochilor,  în meseria noastră, foarte des şi învăţăm cu toţii, mai ales pe măsură ce trece timpul, că nu trebuie să te ataşezi atât de mult de rezultat, pentru că vei fi foarte dezamăgit, dar pe de altă parte, să faci tot ce ţine de tine, astfel încât la final, dacă ceva nu se întâmplă, să ştii că ai făcut tot. Ce vreau să spun este că şi atunci când o tranzacţie nu se întâmplă, îţi deschide oportunităţile pentru alte tranzacţii, pentru că poate proprietarul respectiv nu semnează cu cine ţi-ai dorit tu, dar rămâi în contact cu el şi la un alt moment o să-ţi dea o altă proprietate. La fel şi cumpărătorul. Poate nu a cumpărat ce ai dat tu, dar simplul fapt că ai fost profesionist ţine cont de tine şi altădată când te duci la el, ai uşa deschisă, deci niciun efort investit nu rămâne în van.

    Tu când ai venit de la Sibiu la Bucureşti la SNSPA, care a fost visul tău?

    Pe parcursul facultăţii mi-am dat seama că îmi place foarte mult să studiez geopolitica. Şi de asta am făcut şi un master la Universitatea Naţională de Apărare, un master de 2 ani pe securitate şi apărare. Ce am studiat eu în afară de liceu, unde am fost la matematică-fizică, nu prea avea legătură deloc cu domeniul în sine. Din păcate, la noi nu există şcoli, oricum, care să te pregătească pentru acest domeniu. Iar până când am absolvit eu şi masteratul, deja aveam atâţia ani de experienţă în domeniu încât nu mai era neapărat nevoie de o şcoală specializată, dar ar fi bine să apară. A apărut acum un curs de la BREC (Bucharest Real Estate Club), care este probabil cel mai profesionist în momentul de faţă, astfel încât cineva care intră în această meserie să poată să înveţe mai uşor anumite concepte şi să se familiarizeze cu industria mai repede decât doar din experienţă.

    Care a fost cea mai proastă decizie pe care ai luat-o în carieră?

    Eu sunt aşa, pe fond, un antreprenor. Eu nu sunt un manager foarte bun, deşi am oameni în echipă de 10 ani, dar probabil că ei devin prieteni în atâţia ani, le cunoşti familiile, le cunoşti copiii şi nu mai poţi să iei anumite decizii obiective la momentul la care trebuie acestea luate. Şi probabil că anumite decizii legate de echipă sau de gestionare efectivă, de managementul businessului, probabil că anumite lucruri puteam să le fac mai bine, pentru că, dacă ai anumite calităţi de antreprenor nu înseamnă neapărat că eşti un manager foarte bun, dar atunci când creşti cu echipa ta şi când se dezvoltă şi echipa, pe oricine ai aduce în echipă să fie manager nu va avea legitimitate în faţa echipei şi mai mult, se demotivează. Prin urmare, tot eu trebuie să rămân şi manager, şi antreprenor.

    Şi de ce n-ai vrut să fii dezvoltator, că totuşi ai avut prima dată experienţa de broker, ţi-ai dat seama cum se fac dezvoltările?

    Multă lume mă întreabă asta şi probabil că ar fi o decizie mai puţin bună. De-a lungul anilor, probabil că nu am avut un apetit foarte mare pentru risc şi nici măcar unele lucruri nu erau atât de riscante, dar pur şi simplu mintea mea a funcţionat doar pe dezvoltarea echipei. Să luăm proiecte în portofoliu, să luăm cât mai multe proiecte, să fim, printre cei mai mari, printre cei mai buni. Eu separat de aceste obiective, nu m-am gândit foarte mult. Pentru că nu poţi să faci două lucruri foarte bine, două lucruri relativ diferite. Orice lucru pe care îl faci solicită multă atenţie, mult timp şi este suficient să nu te mai concentrezi o perioadă că businessul nu doar că nu se menţine în timp, poate să o ia în jos. Şi probabil că am fost atât de ataşată de ce am crescut în anii aceştia încât nu am luat în considerare şi această dezvoltare, dar, într-adevăr e o întrebare foarte bună.

    Ce calităţi au dezvoltatorii şi nu le ai tu?

    Dincolo de această aversiune sau apetit de risc, sunt diverşi dezvoltatori. Sunt dezvoltatori care poate sunt mai puţini educaţi şi au îndrăzneală, nu le pasă neapărat care este rezultatul şi pur şi simplu fac lucruri şi ajută şi piaţa şi mă rog, se aliniază  nişte planete şi au mult succes. Şi sunt dezvoltatori mai educaţi care, deşi ştiu care pot să fie riscurile, pur şi simplu merg mai departe şi cred că toată concentrarea lor merge pe acest lucru. Iar în cazul meu nu am putut. Nu s-a întâmplat să pot să mă concentrez pe partea asta de dezvoltare, dar dacă ar fi să dau timpul înapoi, poate cu 10 ani, cred că aş lua în considerare mai mult acest aspect, ce defecte trebuie să ai ca să fii un broker bun. Cred că trebuie să mai treci cu vederea anumite lucruri. Nu poţi să pui totul la suflet pentru că nu poţi să mulţumeşti pe toată lumea niciodată. Dacă dacă pui la suflet absolut tot ce spune orice dezvoltator, orice client, acest lucru te poate trage înapoi. Aşadar, în primul rând, trebuie să fii un pic mai detaşat. Nu e un defect, de fapt, e o calitate, dar pentru unii poate să pară o nepăsare. Este pur şi simplu a accepta faptul că nu poţi să mulţumeşti pe toată lumea. La fel, un defect poate să fie şi să fii perfecţionist, pentru că eşti propriul tău duşman. Dar atunci când eşti perfecţionist, lucrurile le apropii cât de mult de ideal. Mă rog, cât de bine se poate, chiar dacă unii vor fi nemulţumiţi. Peste asta trebuie să treci. Trebuie să ştii că ai făcut tot ce ţine de tine, deşi sunt brokeri care nu sunt deloc perfecţionişti, trăim într-o piaţă de brokeri de toate felurile, din păcate, pentru că şi aici noi nu avem o profesionalizare a industriei. Şi atunci oricine peste noapte poate să devină broker, să intermedieze. Şi de aceea branşa aceasta în continuare are imagine oarecum negativă în percepţia publică. Anumiţi brokeri duc partea asta de detaşare la un nivel de lipsă de bun simţ. Deci trebuie păstrat un echilibru şi trebuie în primul rând să fii profesionist.

    La sfârşitul zilei, ce i-ai spune unui tânăr care ar veni la tine şi te-ar întreba unde să îşi investească banii?

    Nici nu ştiu dacă sunt cel mai cel mai bun sfătuitor pentru cineva care vrea să facă bani, că eu puteam de-a lungul carierei să fac mult mai mulţi bani decât am făcut în realitate. Mi-a păsat mai mult de imagine şi de reputaţie decât să fac doar nişte bani şi de a da un tun. Depinde de câţi bani vrei se faci şi cât de repede vrei să-i faci. Realitatea este că vorbim despre o industrie care îţi permite să faci bani cu cât munceşti mai mult. Acesta este din nou un alt avantaj al acestei industrii şi al acestei meserii: cu cât munceşti mai mult şi te implici mai mult, cu atât poţi să faci mai mulţi bani. Nu eşti plafonat în fiecare lună de un anumit venit, indiferent de ce efort depui. Deci dacă cineva vrea să facă bani este uşor să să treacă printr-un training de vânzări şi efectiv să înceapă  să lucreze. O să ia ceva timp la început, dar ulterior poţi să faci bani mergând  la apartamente la pas, împrietenindu-te cu oamenii. Poţi să ai informaţie de peste tot. E un domeniu unde cei care muncesc foarte mult pot să ajungă în vârf foarte repede.

    Ai avut un comision foarte bun la 22 de ani  ‒ cum a fost când ai văzut banii ăştia?

    Aveam o listă deja cu ce voiam să fac, cel puţin cu maşina. Ţin minte că toată viaţa şi toată copilăria mea mi-au plăcut maşinile şi aveam un bucketlisturi cu o maşină.  Întotdeauna mi-am dorit o maşină frumoasă, iar primul lucru pe care l-am cumpărat a fost o maşină din Germania, care mi-a plăcut mult şi am avut-o 5 ani deci a fost o investiţie bună şi ulterior am vrut să cumpăr un apartament, dar atunci preţurile erau la apă şi am preferat să mai aştept. Şi am folosit pentru avansul unei case la un moment dat o parte din bani.

    Crezi că ai fi avut o carieră de succes, ca în România, la New York?

    N-am niciun dubiu, pentru că dacă ai toate calităţile necesare şi porneşti şi de tânăr şi ai multă energie, multă ambiţie, nimic nu te opreşte, oriunde în lume poţi să ai succes. E adevărat că în România se pot sări etape mai uşor, mai ales atunci, acum 15 ani, pentru că oamenii veneau şi plecau, investitori, agenţi, oricine putea să facă bani. Dacă eu, la 22 de ani am făcut acel comision mare, vă daţi seama că am sărit multe etape pe care ar fi trebuit să le trec în New York sau oriunde altundeva. Nu poţi pur şi simplu peste noapte să fii un broker de succes acolo, dar cred că, pe termen lung, în România poţi să te şi plafonezi deja după 15 ani de carieră. În principiu, te întâlneşti cu aceiaşi oameni. O piaţă limitată e o piaţă care nu este neapărat de cea mai bună calitate întotdeauna. În schimb, în alte ţări nu te plafonezi atât de mult. Treci de primii ani puţin mai greu, până înveţi şi până când ai răbdare să-ţi vină şi rândul tău, dar ulterior, cum se spune, „sky is the limit”, adică New York, Miami sau în alte alte zone care sunt într-o continuă creştere şi unde, de fapt, vorbim de alte comisioane şi de alte sume.

    Au existat luni când nu ai încasat bani şi nu ai plătit salarii?   

    Nu s-a întâmplat niciodată de când am înfiinţat propria firmă să nu plătesc salariile. A fost prioritatea numărul 1 pentru pentru mine, pentru companie niciodată nu s-a întâmplat. E adevărat, partea de comisioane a avut de suferit, dar la noi toţi oamenii au şi o parte fixă pe lângă comisioane şi nu s-a întâmplat niciodată ca aceasta să nu fie plătită.

    Au existat tranzacţii pe care tu le-ai refuzat?

    Tranzacţii pe care le-am refuzat, nu au fost, dar au fost clienţi, anumiţi clienţi, dezvoltatori cu care n-am avut chimie şi ştiam că dacă începem să lucrăm nu o să ne înţelegem prea bine, iar pentru o companie e mai rău să ia un proiect şi să renunţe la proiect.  

    Dacă ar fi să scoţi o carte despre tine, ce nume i-ai pune? 

    I-aş pune un nume amuzant – „Cum a reuşit o blondă în imobiliare” sau ceva de genul acesta, adică să includ şi autoironia vizavi de percepţie. Trebuie să se înţeleagă că acest parcurs a fost cu foarte multă perseverenţă şi determinare şi de fapt mindsetul este cel mai important.

    Care a fost cel mai bun an al tău?  

    Cred că 2017 din punctul de vedere al apartamentelor vândute, pentru că am avut mai multe proiecte în portofoliu şi în 2017 am finalizat acest portofoliu în cea mai mare parte a sa. Vânzările merg mai încet când vinzi de pe plan, iar ulterior, pe măsură ce se dezvoltă proiectul, începi să vinzi din ce în ce mai multe apartamente. Noi, ca brokeri, ca agenţie, facturăm o parte din comision antecontract şi o parte la contractele finale. Şi atunci, de fapt, pentru companie cel mai profitabil este anul finalizării proiectelor. A mai fost un an bun, chiar şi 2008 pentru mine, înainte să vină criza, că atunci am încasat şi acel comission, de 120.000 de euro.

    Este acesta un domeniu al bărbaţilor – sau este un avantaj să fii femeie?

    Tu vrei ca omul respectiv cu care te întâlneşti să te ia în serios, să-ţi dea 200 de apartamente sau mai multe pe care să le vinzi, trebuie să munceşti de două ori mai mult şi să arăţi seriozitatea şi să inspiri încrederea necesară ca să lucreze cu tine. Trăim într-o lume şi într-o ţară care are oarecum tendinţa mai degrabă să nu ia femeile în serios. Am folosit oarecum termeni mai diplomatici decât ce aş fi vrut să spun şi acum, după 15 ani nu se mai întâmplă atât de mult acest lucru sau aproape deloc, că deja ne cunoaştem cu toţii şi rezultatele au vorbit. Dar pe parcursul carierei cred că acesta a fost probabil unul dintre cele mai mari obstacole de depăşit. Am avut mindsetul necesar să merg înainte, în ciuda presiunii care venea de la tot felul de oameni din industrie care aveau tendinţa să judece pentru simplu fapt sunt femeie, că sunt blondă, ce pot fi considerate avantaje din exterior, dar în fond, pentru business, nu sunt avantaje.

    Care a fost cel mai prost an pentru business?

    Cred că anul cu pandemia, anul 2020 cred că ne-a afectat. A trebuit să închidem birourile de vânzări în timpul lockdownului şi e adevărat că piaţa a mers ulterior, dar 2020 n-a fost un an bun pentru noi şi nici anii care au urmat, mă rog, până în prezent, din simplul fapt că în Bucureşti nu s-au mai dat autorizaţii pentru proiectele pe care noi trebuia să le începem. Deci au urmat ani care au adus mai puţină predictibilitate pentru tranzacţii, pentru investitori n-au mai fost autorizaţii obţinute în Bucureşti, noi am fost în standby, facem multe alte lucruri între timp. Dar cred că partea asta de autorizaţii şi de lipsă de predictibilitate a afectat destul de mult domeniul.

  • Viaţa ta e un business. Adrian Dragomir, fondator, Termene.ro: „Pe termen lung, nu te poţi baza pe noroc”

    Adrian Dragomir are peste 20 de ani de experienţă în mediul online, după ce a cofondat multe companii, cea mai cunoscută fiind platforma de business intelligence Termene.ro. Misiunea lui este să dezvolte soluţii de business intelligence şi de risk management pentru a ajuta companiile, managerii şi profesioniştii să aibă acces la cele mai noi informaţii financiare şi juridice, să evalueze corect situaţiile de risc financiar şi să-şi gestioneze eficient timpul şi resursele. Puţini ştiu însă că înainte de business, antreprenorul a urmat un liceu militar, a lucrat în afara ţării şi joacă şi poker, pasiune moştenită de la tatăl său. Cum se traduc toate aceste experienţe în lecţii de business a povestit într-una dintre ediţiile recente ale emisiunii „Viaţa ta e un business” de pe Aleph Business.

    De ce „business is pleasure” pentru tine?

    Este motivaţia principală pe care o am, este energia care mă alimentează în fiecare zi, pur şi simplu îmi place antreprenoriatul, îmi place să discut cu antreprenori, să gândim un nou mod de a face lucruri  energia mea vitală vine din business.

    Ce e nou în viaţa ta de business?

    Anul acesta am ajuns la capătul unui proces pe care l-am început acum câţiva ani:  am reuşit să îmi construiesc o echipă de management şi să mă dau la o parte din calea lor  este anul în care echipa mea de management a preluat conducerea companiei şi îşi fac treaba singuri. Ei au reuşit să crească, cel puţin până în prezent, cu 50% businessul faţă de anul trecut.

    Tu ai o istorie foarte cosmopolită: ai studiat la liceul militar, ai fost jucător profesionist de poker, ai trăit în lumea largă şi, dintr-o dată, ai revenit în România, unde ai construit Termene.ro. De ce te-ai întors?

    Au fost mai multe motive, printre care cel de a începe acest proiect, care se dorea a fi un business destul de mic în România, care să genereze 2.000 – 3.000 de euro pe lună, să am o sursă de venit pasiv. Ideea de la care pornisem era să monitorizăm dosarele de instanţă şi să trimitem alerte avocaţilor atunci când se întâmplă ceva în dosarele clienţilor lor. A fost un eşec grandios, după doi ani de muncă. Doar 4% din afacerea de anul trecut a mai fost generată de ideea iniţială.

    Pentru tine, uitându-te înapoi, businessul a fost o „carte bună” sau nu?

    A fost un pariu bun, dar a fost înfiorător de greu. A fost etapa de maturizare pe tot ce înseamnă viaţa mea  toate lucrurile care mă reprezentau în 2014, astăzi sunt foarte departe de mine. Tot acest proces prin care a trebuit să trec în aceşti ani m-a schimbat: să trec de la un business de la zero  prima variantă a site-ului a fost programată de mine împreună cu un programator  la 100 de oameni; fără să am şcoală de management, în România, unde lucrurile se schimbă tot timpul  a trebuit să mă adaptez mereu. Când am ajuns la 1 milion de euro cifră de afaceri, mi-am dat seama că din nou trebuie să schimb lucrurile făcute până atunci. Spre deosebire de cariera din poker, unde primeşti feedback instantaneu  în business durează ani ca să primeşti feedback.

    Ce îţi imaginai că vei ajunge atunci când erai la liceul militar?

    Încă de atunci îmi doream să fiu patron, să fac afaceri. Undeva pe la 13 – 14 ani, am decis că vreau să fac foarte mulţi bani. Contextul de acasă era tipic anilor ʼ90, cu un tată alcoolic, cu perioade în care vindeam sticlele goale ale tatălui meu ca să avem bani de pâine. Pentru că citisem, îmi dădeam seama că pot să fac mai mult în viaţa asta.

    Când ai făcut prima mie de euro?

    Atunci, la liceul militar, la 13-14 ani.

    Dar primul milion de euro?

    În ultimii doi ani. În tinereţe făceam bani, dar îi cheltuiam  relaţia mea cu banii era ciudată în sensul că tot timpul circulau: veneau şi plecau, veneau şi plecau.

    Ce calităţi şi defecte trebuie să aibă un antreprenor?

    Trebuie să aibă multe defecte. În primul rând, trebuie să fie puţin psihopat. Ca antreprenor, manager, ai nevoie de o doză de psihopatie, de fermitate şi de duritate, nu de agresivitate. Trebuie să fii alături de oameni, să îi susţii, dar trebuie să ai şi limite bine stabilite. Trebuie să greşeşti foarte mult – astăzi pot să spun că majoritatea deciziilor mele luate până în prezent,  90% dintre acestea sunt greşite,  şi ştiu asta. Mecanismul de luare a deciziei a fost cumva viciat, în sensul că rezultatele nu erau cele pe care le-am aşteptat. În poker iei decizii proaste şi ai rezultate bune, poţi să faci un pariu cu 2% şanse de câştig, împotriva unui jucător care are 98% şanse de câştig, dar pentru că ai 2%, tu poţi să câştigi. Iar creierul reţine decizia greşită şi te ajută să iei decizii greşite pe termen lung. Poţi să iei decizii greşite şi să ai rezultate bune şi să fii atent sau poţi să iei decizii bune. Cel mai important lucru, pe termen lung, e decizia bună, pe termen scurt, dacă nu vrei să joci decât o noapte, eşti la noroc. Pe termen lung, nu există noroc. Chiar dacă vorbim despre un joc atunci când ne referim la poker este o combinaţie matematică. În ceea ce priveşte calităţile, aş spune înţelegerea faptului că nu ştim totul – indiferent cât de bine am făcut lucrurile, întotdeauna acestea se pot îmbunătăţi, se pot schimba dramatic peste noapte – astfel că este nevoie de adaptabilitate şi de înţelegerea faptului că avem de învăţat. Apoi, e nevoie de răbdare – pe care am învăţat-o tot în poker, unde nu ai întotdeauna mâini bune.

    După anii ’90, când ai revenit în ţară, ce oportunităţi de afaceri ai ratat?

    Am ratat zona aceasta imobiliară, care a fost tot timpul la degetele mele, dar n-am simţit-o. Chiar şi acum, în ultimii ani, am fost invitat în parteneriate în acest domeniu şi am refuzat. Am ratat zona crypto, pentru care nu aveam o atracţie foarte mare şi am ratat o oportunitate de a construi o reţea de cartier, ce urma să fie preluată ulterior de un mare furnizor – el ne-a cumpărat pe rând, iar eu am făcut un exit de 250.000 de euro, iar prietenul meu, care mă invitase în asociere, de 3 milioane de euro. A fost o oportunitate pe care am ratat-o şi atunci am învăţat cât de importante sunt parteneriatele. Totuşi, nu poţi să construieşti business fără parteneriate.

    Şi cât valorează Termene.ro?

    Din punctul meu de vedere, facem undeva la 10 milioane de euro. Avem o evaluare făcută de o companie externă, care ne evaluează undeva la 25 de milioane de euro  dar evaluarea mea este undeva la 10 milioane de euro.

    Ce te-ai sfătui pe tine, cel de la 20 de ani?

    În primul rând, să am răbdare. Apoi, mi-aş spune să conştientizez că nu ştiu cât de multe nu ştiu.

    Când angajezi pe cineva, la ce te uiţi?

    Când vine vorba de manageri, am trei lucruri mari la care mă uit: competenţe, caracter şi chimie. Mă uit după toate aceste trei componente, simultan.

    Pe cine admiri din businessul românesc?

    Sunt cei de la Smart Bill, care sunt cumva în domeniul nostru şi au reuşit să construiască un model de business de succes. Răzvan Căzănescu, partenerul meu, de la care am învăţat foarte mult  este incredibil în ce priveşte insightul pe care îl are.

    Dacă te uiţi la lumea largă — ce business îţi place şi crezi că ai fi putut să îl faci şi tu?

    Sunt businessuri care îmi plac, dar pe care nu cred că aş fi putut să le fac. Sunt businessuri de la care învăţ  SpaceX, Tesla  dar nu cred că aş fi putut să le fac eu.

    Care este cea mai bună lecţie învăţată pe propria piele?

    Investiţia în oameni. Asta este, de departe, una dintre cele mai bune lecţii învăţate. Frica de a investi în oameni  tendinţa de a face tot şi de a controla tot.   Eram peste tot  şi nu funcţionează aşa  ai un return of investment fenomenal atunci când îi laşi pe oameni să înveţe şi îi ajuţi să crească. Unii dintre ei vor alege să meargă în alte părţi, iar asta este natural, dar cei care rămân  nu rămân neapărat pentru bani, care sunt importanţi, ci pentru valorile şi viziunea ta. Indiferent dacă Termene.ro se va vinde sau nu  eu şi echipa de management ne vedem din trei în trei luni şi mai punem câte o cărămidă la viziunea noastră de a construi în următorii ani un spital de pediatrie în Ploieşti. Avem o mare nevoie de un astfel de spital acolo şi este o motivaţie extrem de mare pentru noi.

    Cum ai vrea să rămâi în istoria businessului?

    Ca cel care a construit un spital de pediatrie în Ploieşti.  

     

    Care a fost cea mai bună decizie pe care ai luat-o în cariera ta profesională?

    A fost un cumul de decizii, pot să spun ziua şi momentul în care s-a făcut schimbarea de la autosuficienţă, de la atitudinea prin care ziceam că eu le ştiu pe toate, la „Adrian, nu ştii nimic”. A fost un moment în urmă cu şapte ani, la o discuţie cu Cristian Oneţiu (antreprenor şi speaker motivaţional n.red.)  la un moment dat am tras pe dreapta, la propriu, în drum spre Ploieşti, şi am spus că chiar nu ştiu nimic.

     

    Care a fost cea mai proastă decizie pe care ai luat-o şi te-a costat cel mai mult, în toată cariera ta?
    Cred că alegerea parteneriatelor, aceasta a fost problema. Relaţia mea cu businessuri este nonataşantă. Toate deciziile pe care le iau protejează businessul şi asta recomand tuturor antreprenorilor, când iau o decizie, să protejeze businessul, protejând businessul, protejezi oameni, trebuie să ai grijă de oamenii care muncesc pentru acel business. Şi decizia pe care o regret este că am ales să intru într-un parteneriat cu cel mai bun prieten al meu  am ajuns să ne certăm şi să pierd prietenia. Deşi din punct de vedere business, rezultatele au fost foarte bune pentru mine, am fost pus într-un context în care a trebuit să aleg între business sau prietenie. Întotdeauna voi alege businessul, acolo sunt oameni, sunt salarii. Sufletul meu era însă alături de el.

     

     

    De ce ai făcut Termene.ro  să ieşi la pensie din acest business sau să vinzi?

    Sub nicio formă nu mă gândesc să ies la pensie din acest business  dacă la un moment dat, va apărea oportunitatea de exit, cu siguranţă se va vinde. Avem deja discuţii cu potenţiali investitori.

     

    Dacă ţi-ar spune un angajat tânăr de-al tău că vrea să fie ca tine, ce i-ai spune?

    Aş avea o discuţie cu el şi i-aş vorbi despre toate compromisurile pe care trebuie să le facă. Despre realitatea de zi cu zi a antreprenoriatului, despre eforturile pe care trebuie să le depui, despre timpul pe care trebuie să îl aloci. Am doi copii, fata are 19 ani  efectiv nu ştiu când a împlinit această vârstă. Sunt compromisuri pe care un antreprenor, mai ales la început, trebuie să le facă, pentru că nu ştim. Realitatea de zi cu zi, din ringul antreprenoriatului, implică foarte mult imprevizibil. Trebuie să greşeşti tu, non-stop, să te ridici şi să înveţi din greşeli, iar când lucrurile merg bine sau prost, să te întrebi: De ce?

  • Viaţa ta e un business. Adrian Dragomir, fondator, Termene.ro: „Pe termen lung, nu te poţi baza pe noroc”

    Adrian Dragomir are peste 20 de ani de experienţă în mediul online, după ce a cofondat multe companii, cea mai cunoscută fiind platforma de business intelligence Termene.ro. Misiunea lui este să dezvolte soluţii de business intelligence şi de risk management pentru a ajuta companiile, managerii şi profesioniştii să aibă acces la cele mai noi informaţii financiare şi juridice, să evalueze corect situaţiile de risc financiar şi să-şi gestioneze eficient timpul şi resursele. Puţini ştiu însă că înainte de business, antreprenorul a urmat un liceu militar, a lucrat în afara ţării şi joacă şi poker, pasiune moştenită de la tatăl său. Cum se traduc toate aceste experienţe în lecţii de business a povestit într-una dintre ediţiile recente ale emisiunii „Viaţa ta e un business” de pe Aleph Business.

    De ce „business is pleasure” pentru tine?

    Este motivaţia principală pe care o am, este energia care mă alimentează în fiecare zi, pur şi simplu îmi place antreprenoriatul, îmi place să discut cu antreprenori, să gândim un nou mod de a face lucruri  energia mea vitală vine din business.

    Ce e nou în viaţa ta de business?

    Anul acesta am ajuns la capătul unui proces pe care l-am început acum câţiva ani:  am reuşit să îmi construiesc o echipă de management şi să mă dau la o parte din calea lor  este anul în care echipa mea de management a preluat conducerea companiei şi îşi fac treaba singuri. Ei au reuşit să crească, cel puţin până în prezent, cu 50% businessul faţă de anul trecut.

    Tu ai o istorie foarte cosmopolită: ai studiat la liceul militar, ai fost jucător profesionist de poker, ai trăit în lumea largă şi, dintr-o dată, ai revenit în România, unde ai construit Termene.ro. De ce te-ai întors?

    Au fost mai multe motive, printre care cel de a începe acest proiect, care se dorea a fi un business destul de mic în România, care să genereze 2.000 – 3.000 de euro pe lună, să am o sursă de venit pasiv. Ideea de la care pornisem era să monitorizăm dosarele de instanţă şi să trimitem alerte avocaţilor atunci când se întâmplă ceva în dosarele clienţilor lor. A fost un eşec grandios, după doi ani de muncă. Doar 4% din afacerea de anul trecut a mai fost generată de ideea iniţială.

    Pentru tine, uitându-te înapoi, businessul a fost o „carte bună” sau nu?

    A fost un pariu bun, dar a fost înfiorător de greu. A fost etapa de maturizare pe tot ce înseamnă viaţa mea  toate lucrurile care mă reprezentau în 2014, astăzi sunt foarte departe de mine. Tot acest proces prin care a trebuit să trec în aceşti ani m-a schimbat: să trec de la un business de la zero  prima variantă a site-ului a fost programată de mine împreună cu un programator  la 100 de oameni; fără să am şcoală de management, în România, unde lucrurile se schimbă tot timpul  a trebuit să mă adaptez mereu. Când am ajuns la 1 milion de euro cifră de afaceri, mi-am dat seama că din nou trebuie să schimb lucrurile făcute până atunci. Spre deosebire de cariera din poker, unde primeşti feedback instantaneu  în business durează ani ca să primeşti feedback.

    Ce îţi imaginai că vei ajunge atunci când erai la liceul militar?

    Încă de atunci îmi doream să fiu patron, să fac afaceri. Undeva pe la 13 – 14 ani, am decis că vreau să fac foarte mulţi bani. Contextul de acasă era tipic anilor ʼ90, cu un tată alcoolic, cu perioade în care vindeam sticlele goale ale tatălui meu ca să avem bani de pâine. Pentru că citisem, îmi dădeam seama că pot să fac mai mult în viaţa asta.

    Când ai făcut prima mie de euro?

    Atunci, la liceul militar, la 13-14 ani.

    Dar primul milion de euro?

    În ultimii doi ani. În tinereţe făceam bani, dar îi cheltuiam  relaţia mea cu banii era ciudată în sensul că tot timpul circulau: veneau şi plecau, veneau şi plecau.

    Ce calităţi şi defecte trebuie să aibă un antreprenor?

    Trebuie să aibă multe defecte. În primul rând, trebuie să fie puţin psihopat. Ca antreprenor, manager, ai nevoie de o doză de psihopatie, de fermitate şi de duritate, nu de agresivitate. Trebuie să fii alături de oameni, să îi susţii, dar trebuie să ai şi limite bine stabilite. Trebuie să greşeşti foarte mult – astăzi pot să spun că majoritatea deciziilor mele luate până în prezent,  90% dintre acestea sunt greşite,  şi ştiu asta. Mecanismul de luare a deciziei a fost cumva viciat, în sensul că rezultatele nu erau cele pe care le-am aşteptat. În poker iei decizii proaste şi ai rezultate bune, poţi să faci un pariu cu 2% şanse de câştig, împotriva unui jucător care are 98% şanse de câştig, dar pentru că ai 2%, tu poţi să câştigi. Iar creierul reţine decizia greşită şi te ajută să iei decizii greşite pe termen lung. Poţi să iei decizii greşite şi să ai rezultate bune şi să fii atent sau poţi să iei decizii bune. Cel mai important lucru, pe termen lung, e decizia bună, pe termen scurt, dacă nu vrei să joci decât o noapte, eşti la noroc. Pe termen lung, nu există noroc. Chiar dacă vorbim despre un joc atunci când ne referim la poker este o combinaţie matematică. În ceea ce priveşte calităţile, aş spune înţelegerea faptului că nu ştim totul – indiferent cât de bine am făcut lucrurile, întotdeauna acestea se pot îmbunătăţi, se pot schimba dramatic peste noapte – astfel că este nevoie de adaptabilitate şi de înţelegerea faptului că avem de învăţat. Apoi, e nevoie de răbdare – pe care am învăţat-o tot în poker, unde nu ai întotdeauna mâini bune.

    După anii ’90, când ai revenit în ţară, ce oportunităţi de afaceri ai ratat?

    Am ratat zona aceasta imobiliară, care a fost tot timpul la degetele mele, dar n-am simţit-o. Chiar şi acum, în ultimii ani, am fost invitat în parteneriate în acest domeniu şi am refuzat. Am ratat zona crypto, pentru care nu aveam o atracţie foarte mare şi am ratat o oportunitate de a construi o reţea de cartier, ce urma să fie preluată ulterior de un mare furnizor – el ne-a cumpărat pe rând, iar eu am făcut un exit de 250.000 de euro, iar prietenul meu, care mă invitase în asociere, de 3 milioane de euro. A fost o oportunitate pe care am ratat-o şi atunci am învăţat cât de importante sunt parteneriatele. Totuşi, nu poţi să construieşti business fără parteneriate.

    Şi cât valorează Termene.ro?

    Din punctul meu de vedere, facem undeva la 10 milioane de euro. Avem o evaluare făcută de o companie externă, care ne evaluează undeva la 25 de milioane de euro  dar evaluarea mea este undeva la 10 milioane de euro.

    Ce te-ai sfătui pe tine, cel de la 20 de ani?

    În primul rând, să am răbdare. Apoi, mi-aş spune să conştientizez că nu ştiu cât de multe nu ştiu.

    Când angajezi pe cineva, la ce te uiţi?

    Când vine vorba de manageri, am trei lucruri mari la care mă uit: competenţe, caracter şi chimie. Mă uit după toate aceste trei componente, simultan.

    Pe cine admiri din businessul românesc?

    Sunt cei de la Smart Bill, care sunt cumva în domeniul nostru şi au reuşit să construiască un model de business de succes. Răzvan Căzănescu, partenerul meu, de la care am învăţat foarte mult  este incredibil în ce priveşte insightul pe care îl are.

    Dacă te uiţi la lumea largă — ce business îţi place şi crezi că ai fi putut să îl faci şi tu?

    Sunt businessuri care îmi plac, dar pe care nu cred că aş fi putut să le fac. Sunt businessuri de la care învăţ  SpaceX, Tesla  dar nu cred că aş fi putut să le fac eu.

    Care este cea mai bună lecţie învăţată pe propria piele?

    Investiţia în oameni. Asta este, de departe, una dintre cele mai bune lecţii învăţate. Frica de a investi în oameni  tendinţa de a face tot şi de a controla tot.   Eram peste tot  şi nu funcţionează aşa  ai un return of investment fenomenal atunci când îi laşi pe oameni să înveţe şi îi ajuţi să crească. Unii dintre ei vor alege să meargă în alte părţi, iar asta este natural, dar cei care rămân  nu rămân neapărat pentru bani, care sunt importanţi, ci pentru valorile şi viziunea ta. Indiferent dacă Termene.ro se va vinde sau nu  eu şi echipa de management ne vedem din trei în trei luni şi mai punem câte o cărămidă la viziunea noastră de a construi în următorii ani un spital de pediatrie în Ploieşti. Avem o mare nevoie de un astfel de spital acolo şi este o motivaţie extrem de mare pentru noi.

    Cum ai vrea să rămâi în istoria businessului?

    Ca cel care a construit un spital de pediatrie în Ploieşti.  

     

    Care a fost cea mai bună decizie pe care ai luat-o în cariera ta profesională?

    A fost un cumul de decizii, pot să spun ziua şi momentul în care s-a făcut schimbarea de la autosuficienţă, de la atitudinea prin care ziceam că eu le ştiu pe toate, la „Adrian, nu ştii nimic”. A fost un moment în urmă cu şapte ani, la o discuţie cu Cristian Oneţiu (antreprenor şi speaker motivaţional n.red.)  la un moment dat am tras pe dreapta, la propriu, în drum spre Ploieşti, şi am spus că chiar nu ştiu nimic.

     

    Care a fost cea mai proastă decizie pe care ai luat-o şi te-a costat cel mai mult, în toată cariera ta?
    Cred că alegerea parteneriatelor, aceasta a fost problema. Relaţia mea cu businessuri este nonataşantă. Toate deciziile pe care le iau protejează businessul şi asta recomand tuturor antreprenorilor, când iau o decizie, să protejeze businessul, protejând businessul, protejezi oameni, trebuie să ai grijă de oamenii care muncesc pentru acel business. Şi decizia pe care o regret este că am ales să intru într-un parteneriat cu cel mai bun prieten al meu  am ajuns să ne certăm şi să pierd prietenia. Deşi din punct de vedere business, rezultatele au fost foarte bune pentru mine, am fost pus într-un context în care a trebuit să aleg între business sau prietenie. Întotdeauna voi alege businessul, acolo sunt oameni, sunt salarii. Sufletul meu era însă alături de el.

     

     

    De ce ai făcut Termene.ro  să ieşi la pensie din acest business sau să vinzi?

    Sub nicio formă nu mă gândesc să ies la pensie din acest business  dacă la un moment dat, va apărea oportunitatea de exit, cu siguranţă se va vinde. Avem deja discuţii cu potenţiali investitori.

     

    Dacă ţi-ar spune un angajat tânăr de-al tău că vrea să fie ca tine, ce i-ai spune?

    Aş avea o discuţie cu el şi i-aş vorbi despre toate compromisurile pe care trebuie să le facă. Despre realitatea de zi cu zi a antreprenoriatului, despre eforturile pe care trebuie să le depui, despre timpul pe care trebuie să îl aloci. Am doi copii, fata are 19 ani  efectiv nu ştiu când a împlinit această vârstă. Sunt compromisuri pe care un antreprenor, mai ales la început, trebuie să le facă, pentru că nu ştim. Realitatea de zi cu zi, din ringul antreprenoriatului, implică foarte mult imprevizibil. Trebuie să greşeşti tu, non-stop, să te ridici şi să înveţi din greşeli, iar când lucrurile merg bine sau prost, să te întrebi: De ce?