De
cand un premiu Nobel pentru pace il rasplateste pe un economist
care imprumuta bani la saraci? Juriul a avut insa viziune: saracii
de azi nu-s decat clientii de maine ai bancilor, ultimii asezati la
masa unei globalizari care cu cat ii invita mai devreme, cu atat
are mai mult de castigat de pe urma lor.
Fotbalistul francez Zinédine Zidane va sosi luna viitoare in
Bangladesh, invitat de proaspatul castigator al Premiului Nobel
pentru Pace, bancherul Muhammad Yunus. Zidane vine ca sa
inaugureze, undeva intr-un oras din nordul tarii, fabrica de
lactate Grameen Danone Food Factory, operata de o societate mixta
pe care grupul francez Danone a infiintat-o impreuna cu banca lui
Yunus, Grameen Bank.
Valoarea investitiei, un milion de dolari, nu inseamna nimic in
raport cu veniturile anuale de 16 miliarde de dolari ale Danone.
Nu-i impresionant nici faptul ca aceasta e de fapt prima dintr-un
lant de 50 de fabrici de lactate care urmeaza sa fie deschise in
Bangladesh in anii urmatori, cu o investitie totala de peste 50 de
milioane de dolari. Mai curand ar putea sa trezeasca interesul
faptul ca acelasi Yunus, musulman de fel, a fost amenintat acum
zece ani de o serie de grupari islamice conservatoare cu o fatwa
impotriva-i, pe motiv ca strica familiile musulmane pentru ca
imprumuta bani femeilor si le ajuta astfel sa ajunga independente
financiar de soti. Dar, cum bancherul din Bangladesh n-a patit
nimic dupa atata vreme, nici macar incidentul respectiv nu mai pare
sa aiba vreo importanta.
Decizia juriului norvegian de a-i acorda lui Yunus Premiul Nobel
pentru Pace si cele 1,36 milioane de dolari aferente a starnit
criticile saptamanalului financiar The Economist, care a recomandat
ca data viitoare mai bine sa nu fie acordat premiul, in loc sa se
duca la cine nu trebuie si pe niste criterii asa de neclare. Sau
sa-l dea in mod generic unei actiuni pentru pace, cum s-a mai
intamplat – ca de pilda eforturilor pentru pace in Irlanda de Nord.
Fiindca laureatul de anul acesta, spune The Economist, e un
admirabil promotor al campaniei antisaracie, dar ar fi o
extrapolare ciudata sa fie numit luptator pentru pace. Mai ales
cand pe lista candidatilor se gaseau figuri mult mai strans legate
de cauza pacii, incepand cu clasicii Bob Geldof si Bono de la U2 si
terminand cu favoritul – fostul presedinte finlandez Marti
Ahtisaari, cel ce a mediat anul trecut negocierile de pace intre
guvernul din Indonezia si gruparile separatiste, dupa treizeci de
ani de conflict sangeros.
Or, ce demers spectaculos pentru pace a facut bancherul din
Bangladesh? Sa fi fost un merit in sine faptul ca omul e musulman,
ceea ce ar releva o predilectie anume a juriului de Nobel, care ii
premia anii trecuti pe seful Agentiei pentru Energie Atomica,
egipteanul Mohamed El Baradei, sau pe iranianca Shirin Ebadi?
Prezentarile care i s-au fa-cut au pus accent pe faptul ca Yunus a
ajutat peste 6,6 milioane de cetateni din Bangladesh, din care 97%
femei, sa iasa din saracie, oferindu-le, din 1976 pana acum,
credite marunte in valoare totala de 5,72 miliarde de dolari. Banca
lui Muhammad Yunus, Grame-en (Banca Rurala), al carei sediu din
Dhaka e cea mai inalta cladire din oras, e acum un soi de simbol al
tarii: in 2000, presedintele american Clinton, primul care a
vizitat Bangladeshul, s-a oprit in vizita la Yunus, iar afacerea
bancherului s-a transformat intr-un conglomerat in toata legea, cu
investitii in agricultura, pescarii, telefoane mobile, proiecte de
energie regenerabila, ba chiar si cu propria casa de moda, Grameen
Uddog. In acelasi timp, cam jumatate din cei 144 de milioane de
locuitori din Bangladesh traiesc in continuare cu mai putin de un
dolar pe zi.
Pentru cine ar crede insa ca povestea cu Zidane si Danone e o
simpla actiune de imagine merita spus insa ca metoda de
microcreditare patentata de Yunus a castigat treptat teren in Asia
si in general in lumea a treia datorita eficientei ei. In total,
Grameen Bank a reusit de-a lungul existentei sale sa primeasca
inapoi 98,5% din banii imprumutati, ceea ce e o performanta demna
de invidiat pentru orice bancher comercial, mai ales atata vreme
cat banca din Bangladesh n-a avut niciodata la dispozitie vreun
mecanism juridic care sa-i garanteze ca-si va recupera creditele.
Foarte simpla, metoda se bazeaza pe raspunderea de grup si pe
incredere: banii, indiferent ca e vorba de 10 sau de 100 de dolari,
sunt dati unui grup de cel putin cinci solicitanti, codebitori,
care actioneaza inclusiv ca un soi de giranti unii pentru ceilalti.
Atras de o asemenea inovatie economica, ex-guvernatorul de
Arkansas, Bill Clinton, l-a luat inca din anii 80 drept consultant
pe Yunus, cu ideea ca un astfel de mecanism de creditare ar fi
perfect pentru saracii din SUA.
Pledoariile lui Clinton pentru metoda lui Yunus au fost socotite
nebunesti in campania electorala din 1992. Totusi, Banca Mondiala a
luat lucrurile in serios, cofinantand trei ani mai tarziu fondarea
Grameen Trust Fund, institutie care s-a ocupat sa introduca
microcreditarea in Burkina Faso ori Arabia Saudita, dar si in SUA,
Norvegia sau Australia. Sub influenta unor experti economici
convinsi de importanta acestui gen de finantare, poate in primul
rand a lui Stanley Fischer, fost economist-sef al Bancii Mondiale
si actual guvernator al bancii centrale a Israelului, Fondul ONU
pentru Dezvoltare a decretat anul 2005 Anul International al
Microcreditarii, pornind o campanie insistenta de promovare a
metodei in randul institutiilor financiare si al guvernelor. Iar
acum, imediat dupa ce Yunus a fost declarat castigator al Premiului
Nobel pentru Pace, una din concurentele lui la acelasi premiu,
disidenta chineza Rebiya Kadeer, i-a cerut bancherului asiatic
sprijin pentru a introduce programe asemanatoare de microcreditare
pentru minoritatea uigurilor musulmani din China.
Cum se explica o astfel de evolutie, de la un experiment izolat la
un concept la moda, un buzzword? Pe de o parte, ultimii ani au
inmultit incercarile liderilor mondiali si ale economistilor de a
determina cea mai buna solutie de scoatere din saracie a Africii si
a unei intinse parti din Asia. Cand, la inceputul anului trecut,
premierul britanic Tony Blair vorbea despre problema saraciei ca de
una din cele mai presante probleme pe care ar trebui s-o rezolve
marile puteri, e posibil ca multi sa fi privit asta drept un simplu
gest demagogic, tocmai pentru ca in general astfel de lucruri sunt
neinteresante pentru presa si opinia publica din tarile dezvoltate,
iar teza legaturii directe intre saracia extrema si pornirile
teroriste a fost indelung combatuta dupa examinarea biografiei lui
Bin Laden. Doar ca, intre timp, atentatele si tentativele de
atentate din Marea Britanie, puse la cale de tineri provenind din
familii ale unor imigranti extrem de saraci din Asia, au reorientat
discutia spre relatia dintre saracie si terorism.
In acelasi timp, afluxul de imigranti ilegali, in special din
zonele subdezvoltate ale Africii, creeaza o problema sociala greu
de administrat de catre guvernele din tarile dezvoltate, in special
din Europa. Mai toti liderii europeni au ajuns la discutia despre
ce ar trebui facut pentru a-i determina pe acesti imigranti sa
nu-si mai doreasca sa plece din tarile lor de origine, numai ca
pana nu de mult, unicul raspuns a parut sa fie legat de stergerea
datoriilor externe ale tarilor din lumea a treia si eventual de
investitii straine sau actiuni caritabile private ale unor companii
ori indivizi din statele bogate.
Toate acestea sunt insa actiuni de sus in jos, care nu pot si
nici nu-si propun sa schimbe din temelii situatia. Prezenta in
Nigeria a multinationalelor petroliere, de pilda, n-a ajutat cu
nimic la ridicarea standardului de viata pentru populatia tarii,
iar stergerea datoriilor pentru o serie de tari din lumea a treia,
demers promovat cu succes indeosebi de acelasi Tony Blair, a avut
mai mult un efect simbolic in societatile de acolo.
In schimb, sustine economistul Stanley Fischer, ceea ce face ca
microfinantarea sa fie o idee atat de atractiva este faptul ca
ofera posibilitatea oamenilor sa-si amelioreze situatia prin
propriile eforturi. Presa indiana sustine estimarea potrivit
careia 58% din cei care au luat credite de la Grameen Bank au
reusit sa depaseasca pragul de saracie. In ceea ce il priveste pe
Muhammad Yunus, acesta spune ca o abordare a saraciei de pe
principii comerciale va fi intotdeauna mai eficienta decat una
bazata pe caritate. Ca sa eliminam saracia trebuie doar sa facem
cateva schimbari in institutiile si politicile noastre si/sau sa
cream unele noi. Filantropia nu e un raspuns la saracie; ea doar
ajuta saracia sa se perpetueze, creeaza dependenta si rapeste
initiativa indivizilor de a-si depasi conditia. Eliberarea energiei
si a creativitatii in fiecare fiinta umana este modul corect de a
contracara saracia. Fiindca toti oamenii sunt intreprinzatori –
numai ca multi nu au ocazia s-o afle, spune bancherul scolit la
universitatea Vanderbilt, Tennessee. Si parerea lui despre viitorul
microfinantarii e mai mult decat optimista: La ritmul in care
evolueaza lucrurile, vom reduce rata saraciei in lume la jumatate
pana in 2015. Iar in 2030 o sa infiintam un muzeu al saraciei.
Comentatorii au observat ca demersul lui Yunus se bazeaza pe o
abordare pro-capitalista si pro-piata a chestiunii saraciei,
inclusiv pentru ca modul cum clientii microcreditelor folosesc
banii probeaza, in societatile din lumea a treia, ca meritul si
munca pot inlocui, ca mijloc de ascensiune in societate, originea
sociala, relatiile de familie sau activitatile frauduloase. Aceasta
a si explicat, de fapt, dificultatile intampinate intr-o serie de
tari: in Afganistan, unde microcreditele le-au permis taranilor sa
aiba o sursa de bani alternativa la veniturile din vanzarea de
seminte de mac pentru opiu, traficantii de droguri l-au ucis pe
seful unei retele locale de microfinantare. In Bangladesh si India,
fundamentalistii islamici au atacat sediile bancilor care aveau
microcredite in oferta, pe motiv ca nu se cuvine ca femeile
musulmane sa manuiasca bani. Sotii s-au considerat insultati de
faptul ca nevestele lor capata bani, iar mullahii au decretat ca a
lua bani de la Grameen Bank e impotriva religiei. Noi le-am spus
ca, in istoria Islamului, femeile au fost luptatori si oameni de
afaceri – uitati-va la prima sotie a Profetului!, comenteaza acum
Muhammad Yunus.
Pe de alta parte, voga actuala a microfinantarii e legata de
impactul ei asupra institutiilor care ofera acum microcredite, in
speta asupra bancilor comerciale, chiar daca institutiile
guvernamentale sau organizatiile non-profit au fost pionierele in
domeniu. Anul trecut, The Economist scria ca pentru o serie de
banci din tarile in curs de dezvoltare, microcreditarea s-a dovedit
sansa relansarii financiare, dand exemplul bancii indoneziene BRI,
o fosta institutie de credit rural, care in 1984 a fost
transformata in banca pentru saraci, incepand sa dea posibilitatea
clientilor sa-si deschida depozite fara limita minima. Rezultatul a
fost peste asteptari, iar la nivelul lui 2005, BRI avea 30 de
milioane de conturi de economii. Studiile economistilor arata ca
saracii sunt puternic motivati sa-si constituie conturi de economii
sau sa incheie asigurari, iar atunci cand au
posibilitatea sa ia credite, sunt la fel de atrasi de ele ca si
cetatenii cu venituri medii sau mari.
Astfel incat in joc au intrat si grupuri financiare importante, de
talia Citigroup, Deutsche Bank, Commerzbank, HSBC, ING sau ABN
Amro. Chiar la inceputul lui octombrie, Citigroup a anuntat un
program de credite in valoare de 100 de milioane de dolari pentru
132 de institutii de microfinantare din 39 de tari. Deutsche Bank
este creatorul si administratorul Global Commercial Microfinance
Consortium, un fond de investitii cu active de 75 de milioane de
dolari destinat finantarii institutiilor de microcreditare din
diverse tari ale lumii, avand printre investitori institutii
financiare ca Merrill Lynch sau Munich Re. Toamna trecuta, imediat
dupa infiintare, fondul avea deja plasamente de 30 de milioane de
dolari in institutii de microcreditare din Peru, Kosovo, Nicaragua,
Azerbaidjan, India sau Columbia. Intrarea pe piata microfinantarii
a unor grupuri financiare cunoscute, sustin analistii, a fost de
natura sa creasca in timp credibilitatea, transparenta si
disciplina contabila a institutiilor locale de microcreditare.
Astfel se explica de ce acestea izbutesc sa se capitalizeze nu
numai de la institutii internationale, din donatii private si din
rambursarea imprumuturilor acordate de ele, ci si de pe piata de
capital. Grameen Foundation USA impreuna cu doua fonduri de
investitii au lansat in 2004 o emisiune de obligatiuni de 40 de
milioane de dolari pe sapte ani, pentru sustinerea
microfinantarilor din noua tari, prima de acest fel din lume. Drew
Tulchin, responsabil de programele Grameen Foundation USA pentru
piata de capital, aprecia la acea data ca din totalul finantarilor
pentru institutiile de microcreditare, circa 20% provin din sursa
comerciala, nu caritabila, iar proportia va creste odata cu piata
microcreditarii, estimata la 2,5 miliarde de dolari la nivelul
aceluiasi an 2004.
Atata vreme cat institutiile de microcreditare raman marginale pe
piata finantarilor si nu devin afaceri profitabile, nu vor putea
ajunge la acea masa critica pentru a schimba realmente situatia
saraciei in lume, sustine Asad Mahmood, directorul Community
Development Group, companie infiintata de Deutsche Bank pentru a
administra primul fond de investitii al bancii germane creat
special pentru acest segment in 1998 – Deutsche Bank Microcredit
Development Fund (MDF). Deocamdata, cert e ca lumea financiara
recunoaste microfinantarea ca o clasa distincta de active: in mai
anul acesta, Gray Ghost Microfinance Fund din SUA impreuna cu Gates
Foundation (fundatia caritabila a lui Bill Gates de la Microsoft)
si Omidyar Network (fundatia altui miliardar din IT – Pierre
Omidyar, initiatorul eBay) au lansat MicroRate, un standard pentru
ratingul institutiilor si al fondurilor de microfinantare. Cat
despre Omidyar Network, aceasta a decis sa sustina numai companii
comerciale de microfinantare, nu si institutii non-profit, anume ca
sa-si demonstreze increderea in viitorul microcreditarii ca
afacere.
Partea proasta a faptului ca microfinantarea a ajuns o idee la moda
consta, previzibil, in tendinta de supraestimare a virtutilor ei.
Criticii au remarcat ca exista foarte putine studii de impact al
microfinantarii, inclusiv din cauza dificultatii de a cuantifica
modul cum un microcredit a ajutat fiecare familie beneficiara sau
cat de eficient a fost in raport cu resursele angajate de
institutia care l-a acordat. Mai apoi, daca microcreditul este
rambursat la timp, daca ajuta cativa intreprinzatori, iar altora le
imbunatateste un pic viata, dovedeste oare aceasta o reducere a
saraciei mondiale? Caci a vinde orez sau scaune de bambus, a ramane
intr-o activitate care asigura doar subzistenta unei familii, nu-i
un business in adevaratul sens al cuvantului si nu are capacitatea
sa ridice economia unei tari sarace. In fine, microcreditul nu-i
singura forma de finantare la care au acces cei ce altfel nu se
califica pentru un imprumut bancar clasic: in lumea a treia exista
sisteme informale de credit, asociatii de credit sau pur si simplu
rude care lucreaza in orasele bogate ori in strainatate si trimit
bani acasa.
Mai mult inca, tocmai aceia care ar putea folosi cu succes un
microcredit pentru o afacere in sensul propriu al cuvantului, adica
cei ce au deja un mic capital de pornire, nu mai sunt eligibili,
pentru ca biblia microcreditarii spune ca solicitantul trebuie sa
fie foarte sarac. Prin urmare, ar trebui sa vedem in premierea lui
Muhammad Yunus un efect nu numai al ideii ca pacea in lume depinde
direct de reducerea saraciei in lume, ci si al ideii ca reducerea
saraciei depinde direct de existenta microcreditelor. Faptul ca
Yunus a castigat Nobelul in fata lui Bono si Bob Geldof, adepti ai
combaterii saraciei prin donatii si stergerea datoriei externe a
tarilor din lumea a treia, dovedeste ca paradigma gandirii
economice s-a schimbat in cercurile liderilor G8. Cu alte cuvinte,
zece dolari dati cu imprumut unei satence care vrea sa vanda fructe
la piata par sa conteze mai mult decat gesturile zgomotoase si
stralucitoare ale unor vedete, de genul spectacolelor Live8. Cu cat
sunt mai eficienti insa cei zece dolari de la Grameen decat cele 50
de miliarde de dolari pe an pana in 2010 pe care liderii
occidentali s-au angajat sa-i ofere Africii, inclusiv dupa
staruintele unor Bono si Geldof? Muhammad Yunus zice ca in 2030 o
sa expuna saracia mondiala la muzeu. Vom vedea atunci daca si cine
o sa aiba ocazia sa taie panglica.