Roman Polanski a castigat batalia juridica impotriva revistei Vanity Fair, desi martor al acuzarii i-a fost intreaga viata personala.
Cine ar fi crezut ca un om al carui nume a fost asociat cu adulterul, violul, pedofilia nu va mai inghiti cateva fraze ale unei reviste americane care scria ca ar fi facut avansuri unei femei, intr-un restaurant newyorkez? Cu riscul de a declansa inca un scandal public in care viata amoroasa sa-i fie din nou intoarsa pe toate partile, Polanski a dat in judecata Vanity Fair – o publicatie a carei marca e barfa, dupa cum spunea la proces un avocat – considerand inacceptabila acuzatia ca acum 36 de ani, cand se intorcea de la inmormantarea sotiei sale, i-ar fi facut avansuri unei frumuseti suedeze, Beatte Tell.
Nu asa ma port eu. Inca mai aveam onoare! Inca mai am!, ar fi spus la audieri Polanski, potrivit relatarilor BBC. Si, spre stupoarea multora – desi a trebuit sa lupte pentru a obtine in premiera dreptul de a depune marturie prin videoconferinta, de la Paris, la un proces desfasurat in Marea Britanie, pentru o fapta ce se petrecuse in SUA – a castigat batalia.
La trei ani de cand Vanity Fair a scris cel mai rau lucru spus vreodata despre mine – ani in care, spune el, viata i-a fost pur si simplu intrerupta – tribunalul i-a acordat despagubiri de 75.000 de lire sterline. Asta arata, scria The Guardian, ce putin putem intelege drama cauzata de pierderea cuiva. Sa fi fost insa suferinta pentru pierderea sotiei, Sharon Tate – ucisa in 1969, cand era insarcinata in luna a opta, de clanul Charles Manson – unicul motiv?
E-adevarat ca regizorul bizarului – acum casatorit cu actrita Emanuelle Seigner, pe care a cunoscut-o cind a filmat Frantic – ar fi marturisit candva ca unul dintre marile regrete ale vietii sale este acela ca nu a fost atunci alaturi de Sharon, in Los Angeles. Dar poate ca e vorba de ceva mai mult decat de un complex de vinovatie si de intinarea memoriei lui Sharon. Poate ca totul tine de relatia lui Polanski cu propriul sau trecut.
Cand a finalizat Pianistul (2002), filmul care i-a readus gloria dobandita in anii 60-70, criticii si biografii s-au intrebat de ce i-or fi trebuit lui Polanski, nascut dintr-un tata evreu polonez si o mama pe jumatate rusoaica, atatea decenii ca sa priveasca in fata traumele Holocaustului. Cartea pianistului polonez Wladimir Szpilman, aparuta in 1998 la Londra si tradusa apoi la Paris, a fost cea care i-a oferit sansa de a vorbi despre sine. Despre cum a supravietuit intr-un ghetou din Cracovia, alaturi de familie. Apoi fara ea, din milostenia cunoscutilor – dupa ce tatal, Ryszard Liebling, a fost dus la Mauthausen, iar mama, Bula, la Auschwitz, unde avea sa si sfarseasca intr-o camera de gazare.
Cu siguranta, viata lui Roman Polanski (pe numele sau adevarat Raimund Liebling) ar fi fost altfel daca parintii sai n-ar fi decis in 1936, cand fiul lor avea doar 3 ani, sa paraseasca Parisul si sa se mute in Polonia, unde tatal, artist plastic, si-a deschis o mica afacere. Nu peste mult timp avea sa inceapa razboiul. Polonia avea sa fie ocupata, iar de la banderolele de mana purtate de evrei pe strada, ca semn de identificare – imagine redata atat de dureros in Pianistul – si pana cand deportarile au inceput, Raimund a invatat sa supravietuiasca prin fuga. Fugi!, i-ar fi spus tatal sau, cand ofiterii germani au venit sa-i salte. Iar Raimund i-a ascultat sfatul si a fugit fara sa se uite in urma. Cum a facut, se pare, toata viata, de atunci inainte.
Criticii au facut mereu legatura intre trecutul lui Polanski si filmele lui, privindu-i thriller-urile drept exorcizari. Chiar si acum, de exemplu, dupa procesul cu Vanity Fair, The Observer isi intitula articolul despre Polanski Regizorul care si-a transpus demonii in arta. In filmele sale, violenta, teama, absurdul, grotescul sunt impinse la extrem. Majoritatea criticilor observa ca e greu sa-ti dai seama, in filmele lui Polanski, cand calaul schimba rolul cu victima. Asa se intimpla si in Ucigasii de vampiri (The Fearless Vampire Killers, 1967) – filmul in care Polanski joaca alaturi de Sharon Tate, cu care se va casatori, divortand de prima sa sotie, poloneza Barbara Laskwiatkowska – unde nu stii exact cine e vampirul si cine e ucigasul lui.
Sexualitatea personajelor lui e neobisnuita, are ceva excesiv. Filmul care-i aduce consacrarea ca regizor modern si ca maestru al genului horror e Rosemarys Baby (1968), in care Mia Farrow joaca rolul unei femei lasata insarcinata de diavol. Un an mai tarziu, cand clanul Mason avea sa inceapa seria de crime fara nici un scop, careia i-a cazut victima si sotia lui Polanski, pe atunci insarcinata in luna a opta, presa s-a intrebat daca ucigasii vazusera filmul – nimeni nu stie, pana astazi. Dar oricum ar fi stat lucrurile, coincidenta e stranie si amutitoare. Rosemarys Baby e o poveste despre satanism si paranoia, ceva intre Psycho al lui Hitchcock, realizat in 1960, si Exorcistul lui Friedkin din 1973. Tema fusese abordata de Polanski si in primul sau film de limba engleza, Repulsion (1965), pretuit nu doar pentru tulburatoarea poveste a nebuniei unei frantuzoaice (interpretata de Catherine Deneuve), ci si pentru felul in care Polanski reuseste sa zugraveasca viata cotidiana londoneza.
Dar filmul pentru care Roman Polanski si-a marturisit mereu slabiciunea e Doi oameni si un dulap (Two Men and a Wardrobe, 1958), realizat in Polonia. Este povestea a doi oameni care plutesc pe mare pe un dulap si care sfarsesc prin a intalni doar ostilitati, prejudecati si violenta: A fost singurul film in care am spus cu adevarat «ceva»: un film despre intoleranta unei societati fata de cineva diferit de chipul si asemanarea sa.
Dar capodopera lui e considerata Chinatown (1974), un thriller politist, unde Polanski joaca alaturi de Jack Nicholson.
Polanski a schimbat, in cateva decenii de cinematografie, un gen cu altul, dar in toate a stiut, observa criticii, sa inalte lucrurile mici la statutul de imagini grandioase. Dincolo de orice, cinematografia inseamna atmosfera, spunea el. Ca artist, povestitor, actor, Polanski s-a reinventat de la un film la altul – scrie criticul de film Adrian Martin, autorul a mai multe carti, in articolul Evadarile mintii: Cinematografia lui Roman Polanski. E un cameleon, spune Martin, iar aceasta usurinta de adaptare e o alta trasatura a luptei pentru supravietuire, pe care Polanski a deprins-o de mic.
Mai toate cronicile filmelor sale vorbesc despre granita aproape imperceptibila dintre fantastic si real, despre care Polanski insusi vorbeste chiar la inceputul autobiografiei publicate in 1984: Privind in urma, linia dintre fantezie si realitate a fost mereu neclara. Mi-a trebuit insa mult pana sa realizez ca asta a fost cheia intregii mele existente. Insa Polanski a negat totdeauna ca ar exista o legatura directa intre filme si viata sa. Si acelasi Adrian Martin consemneaza ca, intrebat de un ziarist despre violenta din filme si din propriul trecut, Roman Polanski ar fi raspuns: E atata violenta in lume! Uitati-va in jur!.
Cert e ca Pianistul, care i-a adus in 2002 o multime de premii – desi productia a fost considerata ca inscriindu-se in seria filmelor obisnuite despre Holocaust, neiesind in vreun fel din tipare – a fost primul film in care Roman Polanski si-a asumat deschis trecutul, de care regizorul angoasei pana atunci mai mult fugise.
Sunt profund impresionat ca am primit Oscarul pentru regie cu un film care reconstituie evenimente atat de apropiate de experientele mele personale, a spus Roman Polanski atunci cand Harrison Ford – protagonistul din Frantic (1988), considerat de critici cel mai hitchcockian film al printului filmelor intunericului – i-a inmanat statueta pe scena Festivalului de Film de la Deauville, in nordul Frantei, al carui juriu era prezidat de Polanski. Absenta sa, in 2002, de la festivatatea de decernare a Oscarurilor are insa o alta explicatie. Cel mai varstnic castigator al unui Oscar (in 2002, Polanski avea 69 de ani) risca sa fie arestat, fiind condamnat pentru cea mai scandaloasa fapta a sa, petrecuta cu peste un sfert de veac in urma – cand a facut sex cu Samantha Geimer, o fata de 13 ani, in piscina lui Jack Nicholson. Pentru a scapa de o pedeapsa de pana la 50 de ani inchisoare, Polanski a fugit in 1978 in Franta, de unde nu putea fi extradat. Sustragerea sa de la pedeapsa a fost si motivul pentru care acum, in timpul procesului de calomnie impotriva revistei Vanity Fair, a cerut aprobare pentru a depune marturie prin video, fapt ce a starnit reactia indignata a presei si o puternica dezbatere in justitia britanica: cererea a fost discutata inclusiv in Camera Lorzilor.
Candidatura filmului Pianistul la Oscaruri a prilejuit de altfel redeschiderea in presa a cazului Polanski. Insasi fosta sa victima, Samantha Geimer, acum in varsta de 41 de ani, mama a trei copii, a fost intervievata. Nu am nici resentimente, nici simpatie fata de el, a declarat ea pentru BBC: Dar cred ca domnul Polanski ar trebui apreciat dupa merit, nu dupa faptele condamnabile din trecut. Presa a amintit si despre alte relatii amoroase cu minore, intre care si cea cu actrita Nastassia Kinski, care avea 15 ani cand l-a cunoscut pe Polanski, fiind deopotriva iubita lui si protagonista a filmului Tess (1979), cel mai important succes al lui Polanski dupa Chinatown. Nu era nimic ilegal. O singura data am gresit mult si inca mai regret, a spus el.
Dar nici unul dintre zecile, sutele de articole care au dezvaluit detalii despre viata amoroasa a lui Polanski nu l-a suparat pe acesta ca relatarea din Vanity Fair, aparuta in 2002, anul in care a incheiat Pianistul. Spre uimirea multora, Polanski a castigat procesul la Londra, unde se spune ca justitia este mai putin ingaduitoare cu sanctionarea cazurilor de calomnie prin presa.
Pradatorul sexual Roman Polanski – cum l-a numit un avocat al acuzarii – a reusit sa convinga juratii ca acuzatiile din Vanity Fair nu pot fi probate. De altfel, editorii revistei au admis ulterior ca frumusetea suedeza era de fapt norvegiana si ca intamplarea din restaurantul newyorkez Elaines, unde Polanski i-ar fi spus ca va face din ea o noua Sharon Tate, nu ar fi avut loc la intoarcerea de la funeralii, ci cateva saptamani mai tarziu. Depozitia ulterioara a actritei Mia Farrow, cu care regizorul ar fi luat masa la restaurant si care a descris suferinta acestuia dupa moartea sotiei sale, a spulberat insa si aceasta acuzatie.
Polanski a invins, in ciuda faptului ca a avut ca martor al acuzarii intreaga sa viata amoroasa. In ciuda faptului ca marturisise, in autobiografia din 1984, ca a facut dragoste cu mai multe femei la cateva saptamani dupa uciderea lui Sharon Tate, Polanski i-a convins pe jurati ca avansurile facute in restaurant frumoasei Beatte Tell sunt pura inventie. In astfel de momente de suferinta, unii se retrag in droguri, altii in alcool, altii merg la manastire. La mine a fost sexul, a argumentat la proces Polanski. Dupa pronuntarea sentintei, editorul Vanity Fair, Graydon Carter, ar fi declarat ca, in calitate de tata a patru copii, intre care si o fata de 12 ani, e jignitor ca o poveste ca aceasta e considerata defaimatoare, dat fiind faptul ca domnul Polanski nu poate fi aici pentru ca a facut sex cu o fata de 13 ani in urma cu un sfert de veac.
Dar acestea raman doar niste comentarii personale. Dupa Pianistul, pentru care a fost rasplatit cu cele mai multe premii din intreaga sa cariera, Roman Polanski a mai castigat o batalie cu trecutul.