Scriam, prin noiembrie 2010, că în data de 11 a respectivei luni a izbcnit al treilea război mondial. Spuneam atunci că data am ales-o doar pentru relevanţa tabloidă, pentru că lupte importante fuseseră deja duse. Era, şi este, un război economic, diferit de cele purtate până acum – biete încrâncenări comerciale sau pe vreun petec de influenţă. Vorbim aici de o repoziţionare globală, pe fondul crizei, cu mişcări economice, politice şi sociale.
De exemplu războiul ratingurilor: în iulie 2010 cea mai importantă agenţie de rating din China reducea ratingurile Statelor Unite, Marii Britanii, Germaniei şi Franţei de la categoria triplu A la AA, într-o mişcare caracterizată drept revoluţionară de către analiştii occidentali. La 26 septembrie, între prima şi a doua retrogradare a ratingului american, puternica Securities and Exchange Commission refuza să recunoască celor de la Dagong statutul de agenţie de rating naţională. La 4 noiembrie Dagong a recidivat şi reduce din nou ratingul american pentru datoria pe termen lung de la AA la A plus. Acum ratingul american este A minus, cu perspectivă negativă.
Unora li s-or fi părând fleacuri asemena poziţionări, dar ele se traduc în bani, mereu. În bani buni. Şi au mai fost, şi sunt, războaiele valutelor (cea mai recentă mişcare a fost deprecierea yuanului de către banca centrală chineză, la finele lui februarie) sau resurselor naturale (de prisos să mai amintesc de gazele naturale ruseşti care îmi par, pentru europenii protejaţi de Van Rompuy, o armă mai puternică şi mai ameninţătoare decât tancurile. Iar recentul acord ruso-chinez, în valoare de 400 de miliarde de dolari, pentru export de gaze, semnat undeva la 4 dimineaţa, în ultimele ore ale vizitei preşedintelui Putin în China (de ce presiunea, graba aceasta?! Pentru că Putin avea ceva de demonstrat lumii), ar trebui să dea din nou de gândit.
Dincolo de protecţionismul Comisiei Europene şi dincolo, de ascensiunea extremiştilor şi euroscepticilor în Parmamentul European, trebuie evidenţiat un lucru: faptul că se naşte o nouă lume, iar autorităţile europene par depăşite, scufundate în neputinţă economică şi imobilism geopolitic. Fără mare legătură cu subiectul, dar relevant, o să folosesc un exemplu dat de profesorul de economie Mario Fatas şi care se referă la modul de lucru al Băncii Centrale Europene. Fatas citează din cuvântările lui Mario Draghi despre pericolul inflaţiei: în octombrie 2013: “…and are ready to consider all available instruments”; noiembrie 2013: “…but there are a whole range of instruments that we can activate, if needed”; decembrie 2013: “…and are ready to consider all available instruments”; ianuarie 2014: “ …and to take further decisive action if required”; februarie 2014: “…and to take further decisive action if required”; martie 2014: “…and to take further decisive action if required”; aprilie 2014: “…and act swiftly if required”; mai 2014: “…and act swiftly, if required”. Este aceasta un soi de procrastinare: vin datele, sărim ameninţători, nu facem nimic pentru că nu sunt suficiente date, apar date suficiente care confirmă dar în loc de acţiune începe o nouă perioadă de aşteptare a următorului rând de date. Şi ciclul se reia.
De câte ori nu aţi trăit sau simţit acest mod de a (nu) acţiona? Iar în timpul ăsta alţii chiar se mişcă.
Ilustrez cu un Dali: “Copilul geopolitic asistând la naşterea Omului Nou”, pictat în 1943, în plin război mondial. Omul Nou se sprijină cumva pe Europa, dar se naşte, cu vărsarea de sânge de rigoare, din America. Mă întreb ce şi cum ar fi pictat Dali în aceste zile.
