BusinessMagazin

Tag: univers

  • Prima femeie care reuşeşte într-un univers condus anterior de bărbaţi: a devenit ministru de finanţe al unei economii din G8, a condus FMI şi conduce acum BCE

    Christine Lagarde este prima femeie care a devenit ministru de finanţe al unei economii din G8 (Franţa), este prima femeie care a ajuns la conducerea Fondului Monetar Internaţional (FMI) şi este prima femeie care conduce Banca Centrală Europeană (BCE). Aceste premiere vin într-un univers financiar mondial dominat şi condus mult timp de bărbaţi. Care este povestea Christinei Lagarde?

    Sistemul financiar este în continuare dominat de bărbaţi, dar criza financiară şi economică care a izbucnit în 2007/2008 a trecut unele dintre cele mai importante frâie în mâinile unor femei care rescriu istoria leadershipului în instituţiile financiare mondiale. Christine Lagarde a fost caracterizată ca o figură impunătoare, carismatică, cu o personalitate foarte puternică, care se evidenţiază clar ca lider. Se simte în largul ei când vorbeşte cu oamenii, nu este arogantă şi abordează direct problemele, jonglând cu cuvintele cu diplomaţie. Este renumită pentru abilităţile solide de negociere şi nu este de mirare, având în vedere faptul că a lucrat mulţi ani ca avocat corporatist şi a avut multe funcţii în viaţa politică în Franţa.
    Din poziţiile importante deţinute în lumea finanţelor internaţionale, franţuzoaica Christine Lagarde (63 de ani) – supranumită „rock star of finance” –  a ajuns să-şi pună amprenta asupra întregii economii mondiale, să influenţeze pieţele financiare, chiar şi numai prin cuvintele rostite, şi, practic, să-şi pună indirect amprenta asupra vieţii fiecăruia dintre noi prin deciziile pe care le girează.
    Născută în anul 1956 la Paris într-o familie de profesori, Christine Madeleine Odette Lagarde este avocat de profesie, absolventă a Şcolii Superioare de Drept din Paris şi a Institutului de Studii Politice din Aix-en-Provence. Franţuzoaica este divorţată, mamă a doi copii, vegetariană, pasionată, printre altele, de yoga şi grădinărit. În adolescenţă a fost membră a echipei naţionale de înot sincron.
    Christine Lagarde are o importantă experienţă internaţională, fiind timp de mai mulţi ani şefa firmei internaţionale de avocatură Baker & McKenzie din Chicago. Până să ajungă în fruntea FMI, a deţinut diverse portofolii de ministru în Franţa, ajungând şi ministru de finanţe – prima femeie care a devenit ministru de finanţe al unei economii din G8. Financial Times a desemnat-o în 2009 cel mai bun ministru de finanţe din zona euro, în timp ce revista Forbes a clasat-o în primele 20 cele mai puternice femei din lume.
    În 2011, Christine Lagarde a devenit prima femeie care a ajuns la conducerea Fondului Monetar Internaţional de la înfiinţarea acestuia în 1944. Christine Lagarde, cel de-al 11-lea managing director al FMI, a câştigat respectul lumii financiare în timpul crizei financiare care a debutat în 2007/2008, având un rol important în salvarea euro. Ea a condus instituţia financiară internaţională cu sediul la Washington în perioada 2011-2019. FMI a redevenit un pion important pe scena finanţelor internaţionale odată cu venirea crizei economice mondiale, după ce anterior ajunsese în situaţia de a fi nevoit să-şi justifice raţiunea de a mai exista şi se uita cum îi scad veniturile pentru că nu mai avea pe cine să finanţeze.
    Pe parcursul crizei, realitatea economică nu a contenit să ia prin surprindere instituţiile financiare internaţionale, estimările optimiste privind creşterea economică fiind corectate din mers de mai multe ori pe an. Iar creşterea fragilă a economiei a rămas în top pe lista dezamăgirilor FMI.
    La FMI Christine Lagarde a fost cu ochii şi pe creşterea economică, iar după ce a părăsit Washingtonul pentru Frankfurt în toamna anului 2019, pentru a prelua conducerea BCE, ea urmăreşte în continuare, printre altele, şi relansarea creşterii economice.
    Alegerea Christinei Lagarde la conducerea BCE – instituţia din inima zonei euro a fost o surpriză, cu atât mai mult cu cât a fost exclusă această posibilitate în trecut. O alegere neconvenţională şi controversată pentru şefia BCE în condiţiile în care ea nu a fost nici economistă, nici şef de bancă centrală, după cum au criticat unii analişti.
    La conducerea BCE, noul gardian al euro a primit o moştenire destul de dificilă, concretizată în normalizarea politicii monetare, caracterizată în prezent de dobânzi foarte mici şi chiar negative şi de reluarea achiziţiilor de active de către BCE, şi îndepărtarea pericolului „japonizării“ Europei. Japonia a ajuns în deflaţie după spargerea unei bule financiare în 1990. Iar inflaţia şi dobânzile reduse pentru o perioadă mare reduc dramatic spaţiul de manevră într-o nouă criză economică.
    Strategia adoptată după criza financiară izbucnită în urmă cu mai bine de un deceniu, cu stimulente importante şi recapitalizări bancare, a dat rezultate câţiva ani, dar acum, inflaţia, un indicator al echilibrului economiei urmărit de BCE şi Fed, este sub ţintă atât în zona euro, cât şi în SUA. Iar politicile radicale precum ratele negative ale dobânzilor au devenit foarte nepopulare în unele ţări.
    Predecesorul Christinei Lagarde la conducerea Băncii Centrale Europene, Mario Draghi, a avut grijă de zona euro în cea mai dificilă perioadă din istoria acesteia, reuşind să salveze euro, să ţină uniunea monetară închegată şi să scoată economia din criză, cu un efort financiar fără precedent, dar şi cu discursul devenit celebru prin cele trei cuvinte, „orice este nevoie“ („whatever it takes”) pronunţat la paroxismul crizei datoriilor suverane din zona euro.
    În primul său discurs important de la ocuparea funcţiei de preşedinte al BCE, Christine Lagarde a cerut ajutor guvernelor europene, care lasă pe umerii băncilor centrale obiectivul relansării economiilor, pentru ca economia zonei euro să se revigoreze. Ea a explicat că este nevoie de un nou mix de politici în care investiţiile publice sunt accelerate pentru reducerea greutăţii ce apasă pe politicile monetare de stimulare pentru ca regiunea să se revigoreze. Franţuzoiaca a transmis că instituţia pe care o conduce va continua să sprijine economia zonei euro şi a spus că politica bugerară este un element cheie pentru depăşirea celor două provocări principale ale uniunii monetare: schimbarea naturii comerţului global, blocat de politici protecţioniste, şi încetinirea creşterii economice interne.
    „Pentru a culege toate roadele măsurilor noastre de politică monetară, alte zone ale politicii trebuie să contribuie mai hotărât la îmbunătăţirea potenţialului de creştere pe termen lung, sprijinind cererea şi reducând vulnerabilităţile. Guvernele cu spaţiu bugetar ar trebui să fie gata să acţioneze într-o manieră eficientă şi din timp. În ţările în care datoria publică este ridicată, guvernele trebuie să urmeze politici prudente şi să-şi atingă ţintele de echilibru structural“, a spus Lagarde.
    Într-un context economic delicat, marcat de semnale mixte, cu provocări precum Brexitul, războiul comercial SUA-China şi disensiuni la nivelul Europei (şi chiar în cadrul boardului BCE), fosta şefă a FMI a optat pentru cartea prudenţei la primele decizii în fruntea BCE, începându-şi mandatul cu menţinerea dobânzilor pentru zona euro la minime record, în ton cu aşteptările. BCE a confirmat că a repornit programul de stimulare economică şi a inflaţiei prin achiziţii masive de obligaţiuni.
    Banca centrală a zonei euro şi-a revizuit în jos prognoza de creştere economică pentru regiune în 2020, de la 1,2% la 1,1%.
    Christine Lagarde şi-a început mandatul la BCE lăsând dobânda pentru împrumuturi la minimul record de 0% şi menţinând la -0,5% dobânda pentru banii ţinuţi de bănci în depozitele sale pentru a le stimula să crediteze economia reală. În plus, facilitatea de creditare a BCE, utilizată de bănci pentru credite pe termen scurt, are în continuare o rată de dobândă de 0,25%.
    Mesajul transmis de noua preşedinţie a BCE a rămas în linie cu cel susţinut de italianul Mario Draghi: dobânzile din zona euro vor rămâne la minimele record ceva timp, până când perspectiva inflaţiei va ajunge la un nivel suficient de apropiat de ţinta de 2% a băncii centrale a zonei euro.
    BCE a confirmat că a repornit programul de stimulare economică şi a inflaţiei prin achiziţii masive de obligaţiuni – instituţia cumpără active de 20 mld. euro în fiecare lună – şi că va lăsa acest mecanism pornit „atâta timp cât este necesar“. Programul ar urma să fie oprit „cu puţin timp înainte“ ca BCE să înceapă să majoreze dobânzile.
    Rămâne de văzut dacă Christine Lagarde va urma la conducerea BCE ritualul clasic, cu o coregrafie mai mult sau mai puţin strictă, sau va avea propria manieră de a trata problemele. Şi rămâne de văzut dacă ea va reuşi să convingă pieţele financiare şi să le dea încredere prin mesajele transmise de ea.
    Primele semnale indică faptul că şefa BCE intenţionează să îşi lase amprenta asupra instituţiei cu cea mai ambiţioasă strategie, Christine Lagarde cerându-le colegilor să înceapă un proces de analiză a ţintei de inflaţie, care nu a mai fost schimbată din 2003, conform Bloomberg. În acest proces vor fi incluse şi probleme precum tehnologia, inegalităţile sau schimbările climatice.
    Ţinta de inflaţie în zona euro este „sub, dar destul de aproape de 2%“, însă creşterea preţurilor este modestă, chinuindu-se să treacă de 1%, artizanii finanţelor europene nereuşind să restabilizeze inflaţia zonei euro, în ciuda anilor de impulsuri monetare masive.
    Christine Lagarde, care este mai degrabă un fost politician decât un economist, consideră că regândirea strategiei era necesară de mai mult timp. Ea vrea să asculte cetăţenii pentru ca BCE să nu „ofere aceeaşi predică pe care toţi o ştiu“, însă parametrii revizuirii strategiei nu sunt încă stabiliţi.

    Christine Lagarde în vizită la unul din cei mai mari „clienţi” ai FMI 

    Pentru a face faţă crizei, România a devenit în 2009 unul dintre cei mai mari clienţi ai FMI din Uniunea Europeană. A semnat un împrumut record cu FMI, Comisia Europeană, Banca Mondială şi BERD de aproape 20 de miliarde de euro. Mai exact, România a convenit asupra unui pachet de finanţare în sumă de 19,95 de miliarde de euro de la finanţatorii externi (din care cea mai mare parte, respectiv 12,95 mld. euro, de la FMI), cel mai mare împrumut din istoria României şi cât jumătate din bugetul ţării. România a experimentat doi ani de ajustări dramatice, concretizate în disponibilizări, tăierea salariilor bugetarilor şi majorarea TVA. Măsurile au lovit în consum şi criza a intrat în prelungiri. În vara anului 2013 Christine Lagarde, atunci şefa FMI, a ajuns la Bucureşti. Ingredientele-cheie ale mesajului şefei FMI în România: consumul, exporturile şi investiţiile sunt cele trei „locomotive“ care ar trebui să alimenteze creşterea economică a României. Şi, un detaliu important: este nevoie de echilibru între cei trei piloni de creştere, deoarece dependenţa de o singură „locomotivă“ poate duce la dezechilibre care sunt foarte greu de gestionat.
    Ceva inedit? Înainte de izbucnirea crizei economice mondiale recente, timp de zeci de ani, FMI avea ca mesaj principal austeritatea. Acum, FMI a ajuns să vorbească despre consum şi despre creşterea economică, care însă, din păcate, s-a lăsat aşteptată mai mulţi ani în Europa. În toată istoria relaţiilor României cu FMI programele cereau în primul rând privatizarea şi restructurarea companiilor de stat cu pierderi şi austeritate. Apoi, vorbeau de deficite bugetare. Şi nu insistau pe creşterea economică. Acum s-a schimbat, oarecum, abordarea. Vorbind despre calea integrării europene, care nu a fost nici scurtă, nici netedă, franţuzoaica de la conducerea FMI a amintit în România un citat din francofonul Eugène Ionesco (un celebru dramaturg din Slatina care a plecat în Franţa), că „visurile şi angoasele ne unesc“. După trei acorduri succesive cu FMI, România a ajuns să fie macrostabilizată“, dar letargică, economia revigorându-se lent. 

    Carte de vizită

    ∫ 1956 Christine Lagarde s-a născut în Paris
    ∫ Are studii de drept la University Paris X, un master în economie şi finanţe la Political Science Institute din Aix-en-Provence şi un master în drept comercial (DESS in Commercial and Labour Law) la University Paris X Law School;
    ∫ 1981 S-a alăturat firmei internaţionale de avocatură Baker & McKenzie ca associate şi a devenit după 18 ani preşedinte global al acestei firme;
    ∫ 2005
    A devenit ministru al afacerilor externe în Franţa, iar în 2007 a devenit ministru de finanţe şi economie în Franţa (prima femeie care a deţinut această poziţie într-o economie a G8);
    ∫ 2011-2019
    A fost şefa Fondului Monetar Internaţional (FMI);
    ∫ 2019
    Din noiembrie a devenit preşedinte al Băncii Centrale Europene.

  • Cronică de film: Pierduţi în spaţiu

    Dacă filmul din 1997 îi propunea pe Will Smith şi Tommy Lee Jones în rolurile principale, reinterpretarea din 2019 aduce o altă pereche în prim-plan, una care s-a remarcat în Thor: Ragnarok. Lucrurile nu stau la fel şi aici, pentru că oricât de bine s-ar înţelege Thompson şi Hemsworth, scenariul şi în general toate ideile producătorilor par menite să îi încurce.

    La fel ca şi filmele anterioare, Men in Black: International prezintă aventurile agenţilor care trebuie să ţină sub control diverse specii care se aventurează pe Pământ. Ne întâlnim acum cu agenţii H şi T (Chris Hemsworth şi Liam Neeson), cărora ulterior li se alătură şi agenta M (Tessa Thompson).

    Am rămas cu impresia că scenariştii au uitat toate regulile prezente în primele trei părţi, aşa cum ar fi faptul că tehnologia extraterestră nu era niciodată văzută în public. Regizorul F. Gary Gray reuşeşte să mai lege puţin scenele, dar când materialul sursă e complet lipsit de logică, nu sunt multe de făcut.

    Filmul nu aduce nimic nou francizei, din contră, elimină replicile amuzante care aduceau zâmbete pe feţele spectatorilor. Nu cred că a fost ceva intenţionat, ci o neputinţă a scenariştilor de a gândi câteva momente care să provoace râsul. De încercat au încercat, dar nu-mi aduc aminte să fi auzit în sala de cinema vreun spectator care să râdă.

    Recunosc că m-am raportat şi la buget – unul extrem de generos, de 110 milioane de dolari – atunci când mi-am creionat aşteptările pentru acest film. Am mai văzut eşecuri costisitoare, dar asta se întâmpla de obicei atunci când producătorii nu aveau o structură deja testată pe care să construiască filmul.

    Cei care au finanţat proiectul nu vor rămâne însă cu buzunarele goale, pentru că Men in Black: International a generat deja, în câteva zile, venituri de peste 100 de milioane de dolari.

    În concluzie, aş spune că ultima apariţie a lui Will Smith ar fi trebuit marcheze finalul francizei Men in Black. E o situaţie pe care mi-e teamă că o voi revedea în anii următori atunci când vor fi relansate serii precum Indiana Jones sau Harry Potter.

    Notă: 5,5/10

  • Telescopul spaţial Hubble a suprins o imagine ce conţine 15.000 de galaxii

    Telescopul a putut suprinde un număr mare de galaxii la un loc deoarece a utilizat lumina UV şi alte telescoape aflate la sol sau în spaţiu. Conform Live Science, cu ajutorul acestor informaţii, Hubble a reuşit să compună cea mai detaliată imagine a universului din jurul nostru.

    Noua imagine suprinsă de Hubble face parte din campania Hubble Deep UV Legacy Survey ce se axează pe capacităţile de imagistică cu raze UV. Tipul de lungimi de undă utilizate reprezintă o parte crucială în obţinerea informaţiilor deoarece atmosfera Pământului este dificl de străpuns.

    Citiţi mai multe pe www.descopera.ro

  • Omul-furnică are şi sentimente – VIDEO

    “În intervalul tulbure de după Captain America: Civil War, Scott Lang (interpretat de Paul Rudd) se luptă cu consecinţele alegerilor pe care trebuie să le facă atât în rolul lui de supererou, cât şi în acela de părinte. Pe măsură ce se străduieşte să găsească un echilibru între viaţa personală şi responsabilităţile de Ant-Man, el e însărcinat de Hope van Dyne (Evangeline Lilly) şi de dr. Hank Pym (Michael Douglas) cu o nouă misiune urgentă şi periculoasă. Scott trebuie să-şi pună din nou costumul şi să înveţe să lupte alături de Viespe (The Wasp) ca o echipă, pentru a descoperi nişte secrete primejdioase, învăluite în trecut şi uitare.

    Sunt foarte multe scene de acţiune reuşite, presărate cu umor, care dau farmec filmului. Poate că doar prezenţa lui Paul Rudd ar fi fost suficientă, dar nu strică nici că glumele au fost „împărţite“ între toate personajele prezente în film.

    Mi-a plăcut să îi revăd şi pe camarazii lui Lang din primul Ant-Man, pentru că scenele lor au fost de departe cele mai amuzante din film. Scenariul pare destul de stufos, gândit pe mai multe paliere şi care ar fi putut destul de uşor să ducă la o poveste prea complicată pentru publicul obişnuit al celor de la Marvel. Dar regizorul nu s-a complicat, păstrând un aer lejer pe parcursul celor două ore, astfel că Ant-Man and the Wasp se încadrează perfect în categoria adaptărilor după benzi desenate.

    Un aspect interesant şi care dă totuşi o anumită profunzime filmului e relaţia dintre Lang şi fiica sa, interpretată de Abby Ryder Fortson. Sunt câteva momente emoţionante care contribuie într-o oarecare măsură la deznodământ.

    Diferenţa dintre filme precum acesta sau Black Panther şi blockbusterul Infinity War este dată de abordarea centrată pe dezvoltarea caracterelor şi nu pe acţiunea propriu-zisă. E un stil care aduce nu doar uimire în faţa efectelor generate pe calculator, ci şi o apropiere faţă de cei implicaţi în poveste.

    Explorarea noilor lumi din acest film a început în anul 2017, atunci când s-a filmat o mare parte din poveste în Atlanta, Georgia. Echipa şi actorii s-au mutat ulterior în San Francisco, pentru a filma în zona de coastă. Pentru producătorul Kevin Feige, explorarea unor noi lumi şi dimensiuni este regula generală de bază pentru fiecare film. „Scopul filmelor Marvel este să ne transporte în alte dimensiuni, pe tărâmuri pe care nu le-am mai văzut până acum. Asta livrăm cu fiecare film pe care îl lansăm, indiferent că este vorba despre Guardians of the Galaxy sau Captain America: Civil War”, declara Kevin Feige.

    În concluzie, Ant-Man and the Wasp e o continuare excelentă a filmului de acum trei ani şi o producţie care îşi face loc cu succes pe rafturile Marvel.

    Nota: 8/10

  • Omul-furnică are şi sentimente

    “În intervalul tulbure de după Captain America: Civil War, Scott Lang (interpretat de Paul Rudd) se luptă cu consecinţele alegerilor pe care trebuie să le facă atât în rolul lui de supererou, cât şi în acela de părinte. Pe măsură ce se străduieşte să găsească un echilibru între viaţa personală şi responsabilităţile de Ant-Man, el e însărcinat de Hope van Dyne (Evangeline Lilly) şi de dr. Hank Pym (Michael Douglas) cu o nouă misiune urgentă şi periculoasă. Scott trebuie să-şi pună din nou costumul şi să înveţe să lupte alături de Viespe (The Wasp) ca o echipă, pentru a descoperi nişte secrete primejdioase, învăluite în trecut şi uitare.

    Sunt foarte multe scene de acţiune reuşite, presărate cu umor, care dau farmec filmului. Poate că doar prezenţa lui Paul Rudd ar fi fost suficientă, dar nu strică nici că glumele au fost „împărţite“ între toate personajele prezente în film.

    Mi-a plăcut să îi revăd şi pe camarazii lui Lang din primul Ant-Man, pentru că scenele lor au fost de departe cele mai amuzante din film. Scenariul pare destul de stufos, gândit pe mai multe paliere şi care ar fi putut destul de uşor să ducă la o poveste prea complicată pentru publicul obişnuit al celor de la Marvel. Dar regizorul nu s-a complicat, păstrând un aer lejer pe parcursul celor două ore, astfel că Ant-Man and the Wasp se încadrează perfect în categoria adaptărilor după benzi desenate.

    Un aspect interesant şi care dă totuşi o anumită profunzime filmului e relaţia dintre Lang şi fiica sa, interpretată de Abby Ryder Fortson. Sunt câteva momente emoţionante care contribuie într-o oarecare măsură la deznodământ.

    Diferenţa dintre filme precum acesta sau Black Panther şi blockbusterul Infinity War este dată de abordarea centrată pe dezvoltarea caracterelor şi nu pe acţiunea propriu-zisă. E un stil care aduce nu doar uimire în faţa efectelor generate pe calculator, ci şi o apropiere faţă de cei implicaţi în poveste.

    Explorarea noilor lumi din acest film a început în anul 2017, atunci când s-a filmat o mare parte din poveste în Atlanta, Georgia. Echipa şi actorii s-au mutat ulterior în San Francisco, pentru a filma în zona de coastă. Pentru producătorul Kevin Feige, explorarea unor noi lumi şi dimensiuni este regula generală de bază pentru fiecare film. „Scopul filmelor Marvel este să ne transporte în alte dimensiuni, pe tărâmuri pe care nu le-am mai văzut până acum. Asta livrăm cu fiecare film pe care îl lansăm, indiferent că este vorba despre Guardians of the Galaxy sau Captain America: Civil War”, declara Kevin Feige.

    În concluzie, Ant-Man and the Wasp e o continuare excelentă a filmului de acum trei ani şi o producţie care îşi face loc cu succes pe rafturile Marvel.

    Nota: 8/10

  • Schimbări majore în retail: Cum vor hipermarketurile să îşi convingă clienţii să continue să vină şi să nu cumpere doar de pe net

    Schimbările sunt tot mai alerte şi mai vizibile în toate domeniile de activitate. Ce se întâmplă în retail şi în general în universul dezvoltatorilor povesteşte Tatian Diaconu, CEO al Ceetrus România, companie care până recent s-a numit Immochan.

    Retailul se schimbă, toţi operatorii de hipermarketuri se digitalizează şi sunt într-o cursă să ofere experienţe, pentru că probabil produsul cel mai ieftin este cel de pe net. Rebrandingul companiei, care are activităţi în 13 ţări, având în portofoliu 393 de centre comerciale, 63.000 mp de locuinţe şi 78.000 de birouri (la finalul lui 2017), a avut loc concomitent în toate pieţele în care activează, dar, fiind o companie care are activităţi business-to-business, schimbarea numelui nu are un impact la fel de amplu ca în cazul firmelor care se adresează clienţilor finali.

    Noul nume al companiei a fost ales pentru că are o rezonanţă anglofonă; „ca să ieşim din franţuzism. S-au propus în intern 500 de nume, în condiţiile în care sunt 1.200 de angajaţi în toate ţările, ceea ce înseamnă un grad uriaş de implicare în acest proiect.”

    Ce a determinat rebrandingul? Compania trece prin schimbări profunde: „Noi nu mai suntem dezvoltatori. Definiţia neconformă din DEX este că dezvoltatorul optimizează un teren, or noi evoluăm şi nu vrem să rămânem în acelaşi cadru. Dezvoltatorul imobiliar nu se uită în afara perimetrului lui, ceea ce este foarte legal, şi îşi vede propriul interes”, afirmă Tatian Diaconu. Tot el spune că meseria evoluează încet spre cea de urbanist societal, ceea ce înseamnă că acum activitatea celor de la Immochan pleacă de la identificarea nevoilor reale ale unei comunităţi. „În plus, este necesară anticiparea – trebuie să ne uităm în viitor, să ştim dacă e nevoie, de pildă, ca la un moment dat să trecem de la o bandă de drum la două sau trei. Astfel, noi facem un zoom pe hartă, pentru a privi de sus o întreagă zonă, un cartier, poate chiar jumătate sau întreg oraşul. Când vrei să faci pasul de la dezvoltator la urbanist, eşti proprietar pe teren dar nu poţi interveni pe spaţiile vecinilor şi ai rol de animator şi catalizator.” Acest rol a fost asumat de Immochan în cazul proiectului Coresi de la Braşov, care este unul mixt, reunind deopotrivă componenta de retail, cea rezidenţială şi cea de office.

    Ce înseamnă rolul de catalizator? Să aduni în jurul mesei şi pe ceilalţi implicaţi în proiect – vecini, reprezentanţi ai comunităţii, autorităţi locale. Într-un astfel de context, oamenii încep să spună care sunt nevoile lor, iar acest lucru uşurează asumarea rolurilor, punctează şeful filialei locale a Ceetrus. „Pentru că, chiar dacă aş vrea, nu pot construi pe terenul vecinului; nu îmi pot asuma – şi nici nu vreau să fac asta – rolul administraţiei locale. Astfel pot fi identificate mai uşor nevoi cum sunt cele de drumuri sau pentru spaţii de învăţământ, fie ele grădiniţe sau şcoli.”

    În plus, când lucrează în zone care sunt în curs de dezvoltare, trebuie să anticipeze, spune Tatian Diaconu, ceea ce urmează şi „este important ca oamenii să înţeleagă ceea ce vrem să facem”. La Coresi, de pildă, traficul de maşini în zonă a crescut de la 3.000 la 17.000 pe zi, de aceea se va trece de la un drum pe patru benzi la unul pe şase benzi. „Dar când am discutat cu autorităţile locale în urmă cu câţiva ani despre această nevoie pe care o anticipam, probabil şi-au spus în mintea lor că sunt nebun.”

    Tatian Diaconu spune că tot aude trei idei care ţin de mitologia urbană românească. „«Nu sunt bani.» Fals. Sunt exemple de localităţi – fără să vorbim de oraşe foarte mari – care au investiţii de zeci sau sute de milioane de euro.” Iar şeful Ceetrus dă drept exemplu Reşiţa, oraş cu 70.000 de locuitori, care a atras în ultimele 18 luni investiţii de 50 de milioane de euro, din fonduri europene; aceşti bani schimbă faţa oraşului.

    Al doilea mit la care face referire Tatian Diaconu este cel legat de lipsa competenţelor. „Este o idee profund falsă, din două motive. Chiar dacă nu am avea competenţe, poate ar fi normal să fie aşa, când ţara noastră are 100 de ani, cu 28 de ani de capitalism, iar în Franţa se construiau castele în secolul al XVI-lea. În acest context, poate că este firesc să existe o diferenţă de competenţe. Dar competenţele se pot cumpăra. Nu este nimic ruşinos să spui «Nu ştiu». Există competenţe în mediul public şi privat. Nu avem o problemă de competenţe, putem contracta cel mai bun arhitect, fie el în Singapore sau în Spania.”

    A treia idee se leagă de lipsa tot mai acută a timpului, iar Tatian Diaconu aprobă în totalitate această idee. „Timpul pierdut nu se mai întoarce. Am încercat să găsim o metodă pentru a câştiga timp.” Soluţia identificată este cea a parteneriatelor pentru ariile de activităţi în care echipa Immochan România nu avea competenţe la fel de ample ca şi în proiectele de retail. Concret, este vorba despre asocieri, de pildă pe zona de rezidenţial, cu Kaspar Development, în proiectul de la Braşov; în cartierul Coresi zona rezidenţială are deja 570 de apartamente finisate, iar în faza a doua vor fi livrate alte 430 de apartamente. Diaconu explică logica acestui parteneriat: „Chiar dacă am bani pentru a dezvolta un proiect, nu am timp suficient. În curba de învăţare am fi făcut greşeli, vreme de câţiva ani”. Pentru a arde aceste etape, Immochan România, rebranduită acum sub numele Ceetrus, a mizat pe parteneriate. Reţetă aplicată şi în partea de office, tot în proiectul Coresi de la Braşov, unde Ascenta Management a adus know-how-ul odată cu achiziţia Coresi Business Park, care a alăturat componentei de retail şi rezidenţiale şi pe cea de office. Există însă un aspect la care trebuie să fie atente orice companie sau firmă care îşi doreşte o variantă de colaborare: „Fără valori comune, parteneriatul este mai greu decât o căsnicie”.

    Cum a ajuns însă la ideea parteneriatelor? Cam în acelaşi sistem în care a construit şi echipa locală: „În 2012 mi-am dat seama că nu ştiam să fac proiectul de la Braşov, aşa că am adunat specialişti din mai multe ţări. Unul singur nu ştie să facă un astfel de proiect, fiecare ştie o parte din el. România a fost pentru Immochan o filială cu apetit de antreprenoriat”, povesteşte Diaconu, care adaugă că experienţa proiectului de la Braşov l-a transformat într-un curios permanent. „Mă întreb zi de zi ce mai putem aduce în plus la acest proiect, fiind practic un ecosistem care se autosusţine. 4.500 de oameni locuiesc deja acolo şi numărul lor creşte lună de lună.” Pentru a completa acest cartier, care reuneşte acum complexul comercial Coresi, blocuri de locuinţe, birouri şi cele mai generoase spaţii verzi din orice proiect dezvoltat pe piaţa locală, dezvoltatorul a donat 4.500 mp de teren care ar urma să găzduiască o unitate de învăţământ – grădiniţă sau şcoală.

    Ceetrus are în plan dezvoltarea de noi proiecte în Bucureşti, Satu Mare, Sibiu, Cluj şi Craiova, iar cele mai avansate dintre acestea sunt în Satu Mare – unde există deja un centru comercial cu Auchan şi care va avea 10.000 mp de centre comerciale în plus –, alături de o componentă rezidenţială – iar următorul va fi Clujul. La Satu Mare proiectul va fi completat de un proiect rezidenţial de 500 de apartamente.
    Tatian Diaconu mai spune că acum în real estate preţurile sunt „un pic inflamate” şi cel mai adesea sunt de câteva ori mai mari decât poate oferi el. „Dacă sunt dezvoltator, poate pot să dau 500 de euro pe metrul pătrat, când vânzătorul cere 700 de euro. Dar eu lucrez cu arhitecţii timp de 3-6 luni, ca să înţeleg cât pot câştiga din chirii sau din vânzarea de apartamente. Pot face un proiect şi în cazul în care dau 500 de euro pe metrul pătrat, dar asta înseamnă să renunţ la toate demersurile de urbanizare – de la infrastructură la spaţii verzi şi zone pentru comunitate, cum sunt grădiniţa sau şcoala.”

    Şeful Ceetrus România mai spune că în această meserie este foarte uşor „să-ţi rupi gâtul, pentru că vorbim de sume foarte mari. De aceea încercăm să nu facem greşeli mari plătind preţuri nesustenabile. Orice proiect vom mai face de acum înainte va fi mixt, nu neapărat într-o formulă anume, poate fi orice combinaţie de comercial, rezidenţial şi office.”

  • „Meseria noastră nu mai este să punem cărămidă peste cărămidă”

    Retailul se schimbă, toţi operatorii de hipermarketuri se digitalizează şi sunt într-o cursă să ofere experienţe, pentru că probabil produsul cel mai ieftin este cel de pe net. Rebrandingul companiei, care are activităţi în 13 ţări, având în portofoliu 393 de centre comerciale, 63.000 mp de locuinţe şi 78.000 de birouri (la finalul lui 2017), a avut loc concomitent în toate pieţele în care activează, dar, fiind o companie care are activităţi business-to-business, schimbarea numelui nu are un impact la fel de amplu ca în cazul firmelor care se adresează clienţilor finali.

    Noul nume al companiei a fost ales pentru că are o rezonanţă anglofonă; „ca să ieşim din franţuzism. S-au propus în intern 500 de nume, în condiţiile în care sunt 1.200 de angajaţi în toate ţările, ceea ce înseamnă un grad uriaş de implicare în acest proiect.”

    Ce a determinat rebrandingul? Compania trece prin schimbări profunde: „Noi nu mai suntem dezvoltatori. Definiţia neconformă din DEX este că dezvoltatorul optimizează un teren, or noi evoluăm şi nu vrem să rămânem în acelaşi cadru. Dezvoltatorul imobiliar nu se uită în afara perimetrului lui, ceea ce este foarte legal, şi îşi vede propriul interes”, afirmă Tatian Diaconu. Tot el spune că meseria evoluează încet spre cea de urbanist societal, ceea ce înseamnă că acum activitatea celor de la Immochan pleacă de la identificarea nevoilor reale ale unei comunităţi. „În plus, este necesară anticiparea – trebuie să ne uităm în viitor, să ştim dacă e nevoie, de pildă, ca la un moment dat să trecem de la o bandă de drum la două sau trei. Astfel, noi facem un zoom pe hartă, pentru a privi de sus o întreagă zonă, un cartier, poate chiar jumătate sau întreg oraşul. Când vrei să faci pasul de la dezvoltator la urbanist, eşti proprietar pe teren dar nu poţi interveni pe spaţiile vecinilor şi ai rol de animator şi catalizator.” Acest rol a fost asumat de Immochan în cazul proiectului Coresi de la Braşov, care este unul mixt, reunind deopotrivă componenta de retail, cea rezidenţială şi cea de office.

    Ce înseamnă rolul de catalizator? Să aduni în jurul mesei şi pe ceilalţi implicaţi în proiect – vecini, reprezentanţi ai comunităţii, autorităţi locale. Într-un astfel de context, oamenii încep să spună care sunt nevoile lor, iar acest lucru uşurează asumarea rolurilor, punctează şeful filialei locale a Ceetrus. „Pentru că, chiar dacă aş vrea, nu pot construi pe terenul vecinului; nu îmi pot asuma – şi nici nu vreau să fac asta – rolul administraţiei locale. Astfel pot fi identificate mai uşor nevoi cum sunt cele de drumuri sau pentru spaţii de învăţământ, fie ele grădiniţe sau şcoli.”

    În plus, când lucrează în zone care sunt în curs de dezvoltare, trebuie să anticipeze, spune Tatian Diaconu, ceea ce urmează şi „este important ca oamenii să înţeleagă ceea ce vrem să facem”. La Coresi, de pildă, traficul de maşini în zonă a crescut de la 3.000 la 17.000 pe zi, de aceea se va trece de la un drum pe patru benzi la unul pe şase benzi. „Dar când am discutat cu autorităţile locale în urmă cu câţiva ani despre această nevoie pe care o anticipam, probabil şi-au spus în mintea lor că sunt nebun.”

    Tatian Diaconu spune că tot aude trei idei care ţin de mitologia urbană românească. „«Nu sunt bani.» Fals. Sunt exemple de localităţi – fără să vorbim de oraşe foarte mari – care au investiţii de zeci sau sute de milioane de euro.” Iar şeful Ceetrus dă drept exemplu Reşiţa, oraş cu 70.000 de locuitori, care a atras în ultimele 18 luni investiţii de 50 de milioane de euro, din fonduri europene; aceşti bani schimbă faţa oraşului.

    Al doilea mit la care face referire Tatian Diaconu este cel legat de lipsa competenţelor. „Este o idee profund falsă, din două motive. Chiar dacă nu am avea competenţe, poate ar fi normal să fie aşa, când ţara noastră are 100 de ani, cu 28 de ani de capitalism, iar în Franţa se construiau castele în secolul al XVI-lea. În acest context, poate că este firesc să existe o diferenţă de competenţe. Dar competenţele se pot cumpăra. Nu este nimic ruşinos să spui «Nu ştiu». Există competenţe în mediul public şi privat. Nu avem o problemă de competenţe, putem contracta cel mai bun arhitect, fie el în Singapore sau în Spania.”

    A treia idee se leagă de lipsa tot mai acută a timpului, iar Tatian Diaconu aprobă în totalitate această idee. „Timpul pierdut nu se mai întoarce. Am încercat să găsim o metodă pentru a câştiga timp.” Soluţia identificată este cea a parteneriatelor pentru ariile de activităţi în care echipa Immochan România nu avea competenţe la fel de ample ca şi în proiectele de retail. Concret, este vorba despre asocieri, de pildă pe zona de rezidenţial, cu Kaspar Development, în proiectul de la Braşov; în cartierul Coresi zona rezidenţială are deja 570 de apartamente finisate, iar în faza a doua vor fi livrate alte 430 de apartamente. Diaconu explică logica acestui parteneriat: „Chiar dacă am bani pentru a dezvolta un proiect, nu am timp suficient. În curba de învăţare am fi făcut greşeli, vreme de câţiva ani”. Pentru a arde aceste etape, Immochan România, rebranduită acum sub numele Ceetrus, a mizat pe parteneriate. Reţetă aplicată şi în partea de office, tot în proiectul Coresi de la Braşov, unde Ascenta Management a adus know-how-ul odată cu achiziţia Coresi Business Park, care a alăturat componentei de retail şi rezidenţiale şi pe cea de office. Există însă un aspect la care trebuie să fie atente orice companie sau firmă care îşi doreşte o variantă de colaborare: „Fără valori comune, parteneriatul este mai greu decât o căsnicie”.

    Cum a ajuns însă la ideea parteneriatelor? Cam în acelaşi sistem în care a construit şi echipa locală: „În 2012 mi-am dat seama că nu ştiam să fac proiectul de la Braşov, aşa că am adunat specialişti din mai multe ţări. Unul singur nu ştie să facă un astfel de proiect, fiecare ştie o parte din el. România a fost pentru Immochan o filială cu apetit de antreprenoriat”, povesteşte Diaconu, care adaugă că experienţa proiectului de la Braşov l-a transformat într-un curios permanent. „Mă întreb zi de zi ce mai putem aduce în plus la acest proiect, fiind practic un ecosistem care se autosusţine. 4.500 de oameni locuiesc deja acolo şi numărul lor creşte lună de lună.” Pentru a completa acest cartier, care reuneşte acum complexul comercial Coresi, blocuri de locuinţe, birouri şi cele mai generoase spaţii verzi din orice proiect dezvoltat pe piaţa locală, dezvoltatorul a donat 4.500 mp de teren care ar urma să găzduiască o unitate de învăţământ – grădiniţă sau şcoală.

    Ceetrus are în plan dezvoltarea de noi proiecte în Bucureşti, Satu Mare, Sibiu, Cluj şi Craiova, iar cele mai avansate dintre acestea sunt în Satu Mare – unde există deja un centru comercial cu Auchan şi care va avea 10.000 mp de centre comerciale în plus –, alături de o componentă rezidenţială – iar următorul va fi Clujul. La Satu Mare proiectul va fi completat de un proiect rezidenţial de 500 de apartamente.
    Tatian Diaconu mai spune că acum în real estate preţurile sunt „un pic inflamate” şi cel mai adesea sunt de câteva ori mai mari decât poate oferi el. „Dacă sunt dezvoltator, poate pot să dau 500 de euro pe metrul pătrat, când vânzătorul cere 700 de euro. Dar eu lucrez cu arhitecţii timp de 3-6 luni, ca să înţeleg cât pot câştiga din chirii sau din vânzarea de apartamente. Pot face un proiect şi în cazul în care dau 500 de euro pe metrul pătrat, dar asta înseamnă să renunţ la toate demersurile de urbanizare – de la infrastructură la spaţii verzi şi zone pentru comunitate, cum sunt grădiniţa sau şcoala.”

    Şeful Ceetrus România mai spune că în această meserie este foarte uşor „să-ţi rupi gâtul, pentru că vorbim de sume foarte mari. De aceea încercăm să nu facem greşeli mari plătind preţuri nesustenabile. Orice proiect vom mai face de acum înainte va fi mixt, nu neapărat într-o formulă anume, poate fi orice combinaţie de comercial, rezidenţial şi office.”

  • Cronică de film – Solo: A Star Wars story. Bun, dar nu destul de bun

    Ca film de sine stătător, Solo: A Star Wars Story e o producţie reuşită, mult peste media celor de astăzi – comparând filmul cu altele de acelaşi gen, evident. Ca parte a universului Star Wars, nu cred că va fi unul dintre episoadele de care să se vorbească ani de-a rândul.

    Alden Ehrenreich joacă bine, chiar mai bine decât m-aş fi aşteptat, iar asta e clar un plus pentru film. E mai bun decât Harrison Ford? În niciun caz.

    Urmărind filmul, aveam impresia că văd un alt personaj implicat într-o cu totul altă serie de aventuri. Nu l-am identificat nicio secundă pe Ehrenreich cu Han Solo, iar asta spune multe mai ales despre modul în care Harrison Ford şi-a însuşit acest rol. A făcut acelaşi lucru şi în cazul seriei Indiana Jones, un alt exemplu de filme în care nu cred că protagonistul poate fi înlocuit.

    Trecând de partea legată de interpretare, Solo: A Star Wars Story e un film dinamic, plin de efecte speciale, dar cu destul de multe lipsuri în zona de umor. Din acest punct de vedere, e mult mai apropiat de Rogue One: A Star Wars Story decât de The Force Awakens sau The Last Jedi.

    Legăturile cu tema centrală a universului Star Wars, Jedi vs. Sith, sunt puţine şi foarte puţin exploatate. Rămâne de văzut dacă publicul o să perceapă asta într-un sens pozitiv sau unul negativ.

    Spuneam, la început, că s-a muncit extrem de mult pentru ca Solo: A Star Wars Story să ajungă în sălile de cinema. Phil Lord şi Christopher Miller au ocupat în primă fază scaunele de regizori, dar cei de la Disney au fost atât de dezamăgiţi de rezultat încât au adus un alt realizator, Ron Howard, şi i-au cerut să refilmeze 70% din film. Ca urmare, costurile au crescut extrem de mult, transformând Solo într-una dintre cele mai scumpe producţii realizate în istoria cinematografiei. Problemele au continuat să se adune, la un moment dat punându-se chiar problema ca întreg proiectul să fie anulat.

    În condiţiile date, cred că Solo: A Star Wars Story e un film reuşit.

    În concluzie, aş spune că cei de la Disney şi-au asumat un risc prea mare încercând să dea o nouă faţă unui personaj atât de cunoscut. Mărturisesc că sunt extrem de curios cum vor exploata, pe viitor, universul creionat de George Lucas.

    Nota: 7,5/10

  • O poveste pregătită în zece ani. Şi alte 18 filme pe deasupra – VIDEO

    Avengers: Infinity War
    Regia: Joe şi Anthony Russo
    Distribuţie: Robert Downey Jr., Chris Hemsworth, Mark Ruffalo
    Durată: 2 ore 40 minute
    Buget: 300 milioane dolari
    Data lansării: 27 aprilie

    Avengers: Infinity War nu este un film perfect, dar e genul de film căruia nu vrei să îi vezi defectele. Vorbim de o producţie atât de impresionantă încât e greu de spus cum ar fi putut arăta cu un alt regizor sau cu o altă echipă de scenarişti. Cred însă că majoritatea celor care merg în sălile de cinema pentru a vedea filmul – şi recomand tuturor să o facă – vor pleca mulţumiţi sau chiar uimiţi de ceea ce au urmărit.
    Nu o să înşir aici toate personajele cu care vă veţi reîntâlni în Infinity War, pentru că sunt prea multe, dar producătorii au făcut în aşa fel încât fiecare element din universul cinematografic Marvel să aibă un rol în desfăşurarea poveştii.
    Nu ştiu de vreun film al cărui deznodământ să fi fost construit cu atâta atenţie şi în atâţia ani. Mai important, însă, este faptul că această concluzie nu dezamăgeşte. Avengers aduce la un loc toate părţile bune din universul Marvel şi le lasă cumva în umbră pe cele mai puţin reuşite. Având în vedere tensiunea construită cu atenţie de regizori, poate că aceştia ar fi putut renunţa la câteva glume. Pe de altă parte, să nu uităm că sursa acestor filme e ceea ce americanii numesc „comic books”.
    Un lucru pe care e important să îl menţionez: atunci când numele producătorului a apărut pe ecran, marcând finalul filmului, m-am uitat instinctiv la ceas pentru că mi se părea că totul a durat prea puţin. O să fiu mai clar: filmul durează 2 ore şi 40 de minute, dar sentimentul a fost că mi-aş fi dorit să dureze de două ori mai mult. Veţi pleca din sălile de cinema cu foarte multe semne de întrebare, şi asta nu pentru că filmul s-ar termina în mijlocul acţiunii, ci pentru că e greu de descifrat ce va urma în universul cinematografic Marvel. Pentru mine a fost o surpriză plăcută, fiind oarecum plictisit de filmele care se termină într-o notă pozitivă pentru „băieţii buni”.
    Avengers: Infinity War a reuşit performanţe notabile în weekendul de lansare, doborând atât recordul de încasări din Statele Unite – 257 de milioane de dolari faţă de 247,9 milioane, recordul deţinut anterior de Star Wars: The Force Awakens – cât şi pe cel de încasări la nivel global, cu uluitoarea sumă de 640 de milioane de dolari. Anterior, cel mai bun weekend de lansare aparţinea Fast & Furious 8, care adunase 540 de milioane de dolari din bilete la nivel global. Evident, Avengers: Infinity War a debutat pe primul loc în toate ţările, iar cei de la Disney se pot aştepta la acelaşi lucru şi pe data de 11 mai, atunci când filmul va ajunge în cinematografele din China.
    Cei care nu au urmărit filmele lansate de studiourile Marvel în ultimii zece ani nu vor „prinde“ momentele subtile din Avengers: Infinity War şi nu vor putea experimenta emoţia poveştii, nefiind ataşaţi de personajele principale. Pentru toţi ceilalţi, filmul va aduce satisfacţia unui final pe măsura aşteptărilor. Închei repetând recomandarea din primele rânduri: mergeţi să vedeţi Avengers: Infinity War. Nu veţi regreta.

    Nota: 9/10

  • Studiourile Marvel au rămas fără idei – VIDEO

    Spun compromis pentru că Thor: Ragnarok încearcă să-şi acopere lipsurile cu o supradoză de umor, dar asta nu e ceva chiar atât de simplu de făcut. Toate filmele produse de Marvel sunt pe alocuri amuzante, pentru că altfel şi-ar pierde jumătate din spectatori, dar ultima parte a trilogiei Thor pare gândită mai degrabă ca o succesiune de glume. Suspansul lipseşte cu desăvârşire – nu că Universul Marvel ar excela la acest capitol – iar faptul că ştii ce urmează să se întâmple în majoritatea scenelor nu ajută deloc. Era însă de aşteptat ca regizorul să abordeze un stil bazat pe comedie, având în vedere că el a intrat în atenţia publicului cu What We Do in the Shadows – o parodie la adresa filmelor cu vampiri.

    Taika Waititi nu este doar regizorul filmului, el joacă şi rolul unui nou personaj CGI din Universul Cinematografic Marvel, pe nume Korg. De altfel, Waititi este cunoscut pentru faptul că are şi roluri în filmele pe care le regizează.

    Un punct pe care Taika Waititi a mizat prea mult, din punctul meu de vedere, e relaţia dintre Thor şi fratele său vitreg, Loki. E o temă care se repetă în toate cele trei părţi şi reprezintă şi baza scenariului din Avengers. N-aş avea neapărat ceva împotriva explorării relaţiei dintre cei doi, dar lucrurile încep şi se termină de fiecare dată la fel. Loki îl trădează pe Thor, Thor se ceartă cu Loki, Loki îl salvează pe Thor, Thor şi Loki se împacă. Cei de la Marvel ar putea să găsească şi un alt fir narativ.

    Reprezentarea lui Hulk este total diferită de cele anterioare. Alter ego-ul lui Bruce Banner nu mai e doar un monstru verde care urlă şi se caţără pe clădiri: în Ragnarok el vorbeşte, face glume şi flirtează cu femei. Nu a fost cea mai bună idee. Ca un fapt interesant, trebuie să ştiţi că Hela, interpretată impecabil de Cate Blanchett, este primul personaj negativ feminin din filmele Studiourilor Marvel.

    Dar dincolo de interpretări, scenariu, glume mai mult sau mai puţin reuşite şi predictabilitate, marea problemă a filmului e că foarte multe scene par improvizate. Sunt câteva dialoguri în care aş fi putut să jur că actorii şi-au uitat replicile, iar asta nu e ceva ce vezi prea des în producţiile Marvel.

    Nu are rost să ne întrebăm dacă Thor: Ragnarok va avea sau nu succes la box-office, pentru că orice film care poartă însemnele Marvel Studios are deja câteva sute de milioane de dolari garantate. E poate şi motivul pentru care cei de acolo au început să o lase mai uşor cu ideile creative. E doar o părere, sigur, dar aş paria că mulţi spectatori îşi doresc o nouă ”colecţie“ de eroi scoşi de la naftalină.

    În concluzie, Thor: Ragnarok e un film pentru fani, dar nu e genul de film care să aducă noi fani. Am râs la film, recunosc că m-am distrat, dar n-am ieşit cu nerăbdarea de a vedea următorul film produs de Marvel.

    NOTA: 6,5/10