BusinessMagazin

Tag: UNATC

  • Despre Teatru sau Frumoasa adormită din pădurea încâlcită. Interviu cu doi masteranzi la UNATC: Georgiana Herciu şi Tiberius Zavelea

    de Georgiana Gheorghe,
    colaborator, femeie de afaceri, pasionată de artă

    Aveam o întâlnire în zona Piaţa Naţiunilor Unite şi am zis să trec şi pe la Unteatru, să-i las Danei Rogoz plicul cu exemplarele promise ale revistei BUSINESS Magazin, în paginile căreia am povestit împreună. Se juca Masacrul spectacolul era început, iar în lobby era cineva care trebăluia pe lângă aparatul de cafea. Când m-am apropiat să întreb unde pot lăsa corespondenţa, doi ochi mari de un albastru infinit s-au ridicat şi m-au fixat puţin stingher, puţin timid, puţin trişti, puţin veseli. Curioasă din fire, am ridicat piedica tirului cu întrebări şi toate s-au dus către tânăra Georgiana Herciu. Aşa am aflat că e masterandă la UNATC, are 24 de ani şi e acolo într-o colaborare part-time, ca să se poată întreţine la studiu, în Bucureşti. Mi-a adus aminte de mine şi de primii paşi pe care i-am făcut în câmpul muncii. Nici mie nu mi-a fost deloc uşor să-mi găsesc job în anul II de facultate, pentru că aveam nevoie de bani, căci bursa era caraghios de mică şi părinţii aveau venituri foarte limitate. Nimeni nu-şi dorea prin ’98, la începuturile capitalismului sălbatic, o studentă la Filosofie, mioapă, un pic cam tocilară, cu alură androgină şi cam ponosită, neapetisantă pentru servit clienţii în baruri, cafenele, magazine de haine sau parfumuri, singurele care angajau masiv la vremea respectivă în Bucureşti. Librăria NOI de la Dalles (nu mai există) mi-a dat un credit limitat, iar după un scurt popas în meandrele Culturii de la MNAC, am reuşit să deschid şi uşa eternei şi fascinantei industrii pharma. Am avut acest flashback în momentul în care Georgiana îmi povestea de ce e acolo, în timp ce ştergea şi aranja nişte căni de cafea şi ceai. Pentru că ştiu ce înseamnă să începi „de jos”, am un respect deosebit pentru toţi tinerii care au un vis, nu au posibilităţi materiale pentru a şi-l împlini, dar îşi doresc cu tot dinandinsul să reuşească în viaţă şi muncesc pentru asta, nu aşteaptă cu mâna întinsă de la părinţi şă primească bani de şcoală, chirie şi de buzunar, sacrificându-şi weekendurile, serile şi câteodată chiar seminariile. Am un respect deosebit pentru cei care se aventurează cu demnitate în tot soiul de activităţi colaterale studiilor şi preocupărilor lor academice, căutând proiecte punctuale, colaborări mai mici sau mai mari, ceva care să-i ancoreze în realitatea nemiloasă care se întâmplă în societatea asta care, oricât ne-am dori, e oricum numai meritocratică nu. Aşa am ajuns să-i promit Georgianei că îi voi oferi posibilitatea de a-şi spune povestea. Mai ales că o şi văzusem la Metropolis, în spectacolul „Corespondenţe”, după un text de Yann Verburgh, în regia lui Eugen Jebeleanu şi o reţinusem atât pe ea, cât şi pe colegul ei de an, Tiberius Zavelea, care mă zăpăcise cu prestaţia lui coregrafică. Vă las să citiţi acest dublu interviu cu doi tineri actori la început de drum artistic şi vă recomand să mergeţi la spectacolele lor, la spectacolele generaţiei lor. Pe Georgiana am văzut-o şi în „Balerinele acvatice”, tot la Metropolis şi am băut apoi o limonadă pe o terasă în vecinătate. Tiberius nu a reuşit să ajungă la întâlnire.

    Georgiana Herciu

    Eleganţa şi discreţia lor nu le permite să fie transparenţi total în a vorbi despre greutăţile actorilor la început de drum; şi poate nu numai. Dar vă spun eu, care sunt interesată obiectiv de fenomenul remuneraţiei în această industrie creativă: 250-300 lei prestaţia per spectacol, 500 lei dacă ai noroc, 2500 lei/lună repetiţiile pentru un spectacol nou, 1500-2000 lei/lună contract de colaborare ca începător într-un teatru public. Şi nu e musai ca el să fie genul cu perioadă nedeterminată, ci cu emoţia reînnoirii semestriale. E mult, e puţin? Cam cum poţi trăi din artă şi cultură în ţara asta? Cenuşăreasa economiei se transformă  uşor, uşor în Frumoasa adormită din pădurea încâlcită, iar eu nu văd vreo luminiţă sau prinţ salvator care să vină s-o pupe tandru şi s-o readucă la viaţa pe care o merită.

    Ce spectacole ai avut până acum şi în ce joci în acest moment?

    G.H.: Imediat după terminarea licenţei, două dintre spectacolele nostre au fost preluate de către Teatrul Metropolis pentru stagiunea 2022-2023, şi anume spectacolul „Fat Pig” de Neil LaBute, coordonat de Andreea Vulpe, şi „Un cuplu ciudat”, coordonat de Adelaida Zamfira. Nu cred că exista la momentul respectiv o bucurie mai mare pentru nişte proaspăt absolvenţi decât să putem ieşi către publicul larg cu nimic mai puţin decât munca nostră din anul III. Într-adevăr, când depăşeşti acoperământul călduţ al „UNATC”-ului şi nu mai vin la spectacol decât colegii de prin facultate, prietenii sau rudele, ci apar plătitorii de bilet care au anumite aşteptări de la ceea ce văd pe scenă, te loveşte puţin teama că poate nu e suficient, poate nu sunt pregătit, poate… Tot timpul te gândeşti că dacă nu e suficient de bun, nu vor mai veni oamenii, că e singurul loc pe care îl mai ai şi dacă îl pierzi pe ăsta, pierzi tot. Bineînţeles că exagerez acum, dar ăsta e modul în care gândeam când abia terminasem facultatea. Asta era realitatea pe care o trăiam.

    Am început apoi o colaborare cu Teatrul Infiniti unde am jucat tot stagiunea trecută în trei spectacole: „Sălbaticul”, regia Boris Focşa, şi două spectacole de copii – „Hansel şi Gretel” şi „Fata babei şi fata moşneagului”, ambele în regia Stelei Focşa. Experienţa de a juca spectacole de copii e cu totul altă lume. Ei sunt cel mai adevărat, receptiv şi implicat public, iar treaba asta te învaţă foarte multe lucruri, sau mai bine zis te face conştient de cât de mult contează calitatea produsului pe care îl creezi. Pe ei nu îi poţi minţi, nu poţi să te faci că, nu poţi cu „merge şi-aşa”. Trebuie să crezi în convenţiile pe care le creezi atât de tare, încât ei să poată nu doar să înţeleagă povestea, ci să fie martori activi şi implicaţi în poveste.

    În prezent, în cadrul masterului de arta actorului la UNATC joc în spectacolul „Livada de vişini”, coordonat de doamna profesoara Tania Filip, unde o joc pe Duniaşa. Dumneaei a numit spectacolul „cântecul ei de lebădă”, pentru că noi suntem ultima generaţie a dânsei şi pot recunoaşte că mă simt mândră că am avut şansa să lucrez un clasic absolut cu o persoană care şi-a dedicat întreaga carieră de pedagog acestui autor. Într-o lume în care se vrea ca totul să fie nou, luminos, distractiv, cred eu că e bine să existe şi un clasic „ca la mama lui” din când în când, ca să nu uităm gingăşia, căldura, emoţia cu care era făcută cândva arta asta a noastră. Tot în cadrul programului de master fac parte din proiectul „Corespondenţe”, de Yann Verburgh, regia Eugen Jebeleanu, care se joacă la Teatrul Metropolis. Spun „proiect” şi nu „spectacol” pentru că este mult mai mult decât atât. Tot la Teatrul Metropolis mai joc în spectacolul „Balerinele acvatice”, de David Drábek, regia Monica Stoica.

    T.Z.: O parte din ele s-au petrecut în perioada liceului, aşadar nu o să le includ în numărătoare. Totodată, nu aş vrea să le minimizez importanţa. Consider că fără perioada pregătitoare din liceu, în trupa „Aici” Constanţa, nu aş fi ajuns până aici. În cei trei ani de facultate am încercat să mă includ în orice fel de examen. Fie el de mişcare, de regie, de regie film. Am încercat să le fac pe toate. Ceva mai târziu au început colaborările. Prima a fost la teatrul Metropolis cu spectacolul „Un basm urban” în regia lui Norbert Boda, cea de-a doua a fost crearea unei echipe de colegi din facultate şi prieteni cu care am creat până în prezent trei spectacole, primul fiind „Câini versus Uranus”, de Alexandru Ivănoiu, în regia lui Alin Uberti, cel de-al doilea „Party”, de Tom Basden, în regia lui Alin Uberti, iar cel mai recent „Moartea şi viaţa lui Bulă, sau mitul identitar românesc”, de Alexandru Ivănoiu, în regia lui Alin Uberti. Ultimele trei sunt în prezent, alături de „Oedip”, de Robert Ike, în regia lui Andrei Şerban, „Fiul risipitor”, în regia lui Tudor Licu (un examen de licenţă regie teatru) şi urmează un nou spectacol în toamnă, spectacol despre care se va afla în viitorul apropiat. (Noi, care suntem foarte informaţi, ştim că este vorba de „Romeo şi Julieta“, în regia lui Eugen Gyemant, la Teatrul Bulandra, în care Tibi îl va juca pe Romeo însuşi – n.red.)

    Ai ajuns în oraşul natal cu vreun spectacol? Cum te-au primit cei de-acasă?

    G.H.: Da, am avut norocul să ajung acasă cu spectacolul „Fat Pig” în cadrul I.D.Fest, un festival de tip concurs pentru trupe de liceeni, unde noi am fost învitaţi să jucăm, iar experienţa a fost cu adevărat minunată. Eu sunt din Bacău şi chiar dacă e doar la patru ore de mers cu maşina de Bucureşti, tot e puţin complicat pentru familia mea extinsă să ajungă doar ca să vadă un spectacol. Şansa să joc acasă a venit perfect. Rude, prieteni, colegi şi profesori de prin liceu au venit să mă vadă. Ştiind că joc pentru atâţia oameni apropiaţi mă făcea să mă simt copleşită, dar în acelaşi timp îmi dădea extraordinar de multă satisfacţie că sunt doar oameni care mă susţin, că au venit special pentru mine. O şansă foate mare de a hrăni egoul, dar în egală măsură toată presiunea era şi mai mare pentru că, deşi nu mai era vorba de frica de a fi judecată ca în general, mi-era frică să îi dezamăgesc pe cei apropiaţi. Mândria care se citea pe feţele lor după spectacol a fost cel mai plăcut sentiment din lume, să ştiu că cei mai apropiaţi oameni din viaţa mea sunt mândri de munca mea. Nu am cuvinte să descriu sentimentul, dar e ca şi cum mi-ar spune: „Ai făcut ce trebuie”. Când bunica mă sună, mereu mă întreabă când mai venim să jucăm acasă. Mi se rupe sufletul să îi spun că nu cred că o să se întâmple prea curând, dar pentru că ştiu cât de mult îşi doreşte să mă vadă, de fiecare dată când merg acasă îi arăt poze şi filmări din spectacole. Multe sentimente plăcute. Multe senzaţii de cutremur interior. Multe momente de dorinţă absolută. Multe zile de repetiţie. Multe seri după spectacol în care simţi că lumea e a ta. Şi mai multe zile în care îţi vine să renunţi. Puţine ocazii în care să te faci cunoscut. Puţine zile în care chiar crezi că o să renunţi. Pentru a te simţi împlinit. Pentru a fi fericit.

    T.Z.: Da, cu trei chiar. Primul a fost spectacolul de licenţă „Romeo şi Julieta”, de William Shakespeare, în regia Mihaelei Sîrbu, al doilea „Prima dată”, de Ken Davenport, în regia Marcelei Moţoc, iar al treilea „Visul unei nopţi de vară”, tot de William Shakespeare, tot în regia Mihaelei Sîrbu. De fiecare dată am simţit o mândrie stranie când eram pe scenă, că joc în oraşul din care am plecat să fac teatru. Este un sentiment foarte plăcut care îmi aminteşte de perioada liceului. Cu fiecare ocazie, am încercat să îmi aduc munca acasă, la propriu. La figurat însă, îmi este imposibil să nu o fac.

    Cum este remunerată prestaţia unui actor?

    G.H.: Depinde de foarte mulţi factori: cât de cunoscut eşti, cât de mare nevoie au de tine, cât de bun negociator eşti, câţi actori sunt în distribuţie, cât de mare e producţia şi aşa mai departe. Dacă nu eşti angajat într-o instituţie de stat, eşti plătit per reprezentaţie. Sumele de cele mai multe ori nu sunt extraordinar de mari, şi la început nici nu te interesează neapărat. Dacă eşti colaborator într-un teatru de stat, eşti remunerat şi pe perioada de repetiţii, lucru care în independent de cele mai multe ori nu se întamplă. Problema apare atunci când vrei să devii independent financiar, să nu mai primeşti bani de la părinţii tăi şi vrei să poţi supravieţui făcând munca pe care ai învăţat-o în facultate. De cele mai multe ori este greu spre imposibil să te poţi descurca cu ce câştigi doar din colaborări. Contează să ştii să te descurci, să te faci vizibil şi să lucrezi constant la publicitatea personală, mergând la castinguri, folosind platformele de social media şi mult networking.

    T.Z.: Nu prea bine, adică cu siguranţă nu mi-am ales profesia pentru a-mi asigura o viaţă de familie liniştită, stabilă financiar şi prosperă. Dar hei! încă sunt prea tânăr să mă gândesc la chestiile astea, sau cel puţin aşa mi s-a spus. Privind în jur la oameni care se zbat din ce în ce mai tare să câştige un ban, ignorând nevoile şi pasiunile lor, încerc să-mi ridic moralul spunând-mi că măcar fac ceea ce-mi doresc.

    Tiberius Zavelea

    Am constatat că piaţa românească de teatru şi film nu poate să absoarbă absolvenţii tuturor facultăţilor de actorie. Tu ce alte activităţi ai ca să obţii un venit care să permită un trai decent în Bucureşti?

    G.H.: Probabil o să sune a discurs politic obosit, dar „sistemul e de vină, domle”. Glumesc, dar într-adevăr de acolo începe problema. Facultatea primeşte finanţare de la minister în funcţie de câţi studenţi are. Deşi nu termină neapărat toată lumea, tot suntem mulţi. Mult mai mulţi decât duce piaţa actuală. Mai exact, în jur de 200 de absolvenţi anual, în condiţiile în care teatrele de stat sunt pline, independentul, de cele mai multe ori, are succes la spectacolele cu nume mari, iar noi, ăştia mici, alergăm de colo-colo până reuşim sau până obosim atât de tare, încât renunţăm. Filme se fac puţine si greu ajungi la ele, mai ales acum când nici nu se caută neapărat actori care să joace în ele. E un cerc vicios, în care toţi sunt de vină şi nu poţi să arăţi cu degetul pe nimeni. Ne amăgim că e pe bază de noroc, că „ce-i al meu e pus deoparte” şi că va veni ziua în care o să-mi iasă şi mie treaba asta. Ca să trăieşti totuşi şi să îţi permiţi luxul de a alerga pentru visul tău, cei mai mulţi dintre noi avem slujbe, apropiate de domeniu, cum ar fi funcţii administrative sau tehnice prin teatre, cursuri teatrale pentru copii sau adulţi, reclame, dublaje şi aşa mai departe, dar chiar şi slujbe complet diferite – în corporaţii, în restaurante şi cafenele… şi mai pe scurt: orice găseşti. Din luna ianuarie a lui 2024 sunt colaborator la teatrul independent Unteatru, unde mă ocup de accesul în sala de spectacol dar şi de oricare altă sarcină care apare. Foarte recent, m-am angajat pe postul de sufleor în Teatrul Mic şi în paralel sunt colaborator la Dream Boutique, o şcoală privată de cursuri teatrale pentru copii. Deşi încă sunt studentă la master şi părinţii mă susţin financiar în continuare, am ales să fur startul înainte de a termina studiile ca să mă asigur că voi avea cum să rămân în Bucureşti după terminarea studiilor şi să pot să-mi practic meseria, chiar dacă puţin momentan, sperând că într-o zi nu va mai trebui să alerg, ci să zbor în lumea asta.

    T.Z.: Cu toată modestia aş vrea să recunosc că eu cred totuşi că sunt unul dintre exemplele fericite, în niciun caz ideale, ale unui student de master, sau absolvent al facultăţii. Nu-mi permit să vorbesc în numele colegilor, sau al oamenilor cărora nu li s-au dat şansele care mi s-au dat mie. Mi se pare nedrept.

    De ce ai ales să dai la actorie?

    G.H.: Asta e o întrebare melancolică pentru mine. În liceu am fost organizator al festivalului I.D.Fest, unde am avut ocazia să cunosc mai multi actori mari care în ciuda vârstei înaintate erau plini de viaţă, de energie. Atunci mi-am spus că asta vreau şi de la viaţa mea. Să mă joc, să nu îmbătrânesc niciodată, să fiu liberă şi să trăiesc lucruri pe care în viaţa personală e mai puţin probabil să ajung vreodată să le trăiesc. Iar actoria era şi încă este cea mai bună alegere pentru mine. Să spui poveşti având ca unealtă principală propria-ţi fiinţă. Să umpli cu viaţă un personaj scris pe hârtie şi să îi permiţi să trăiască „de-adevăratelea”.

    T.Z:. Pentru că nu m-am văzut făcând altceva şi am investit prea mult timp, ca să fac orice altceva. N-am ştiut ce altceva pot să fac şi nici nu am vrut să aflu.

    Teatru, film sau telenovelă TV?

    G.H.: Teatrul va fi pentru mine mereu prima opţiune. Energia pe care o simţi pe scenă nu se compară cu nimic pe lume. E ca şi cum trăieşti la o intensitate de 200 la sută, şi posibilitatea de a vedea real cum influenţează arta ta e cea mai mare satisfacţie din lume. După spectacol să auzi pe cineva că l-ai făcut să plângă sau că a râs de nu mai poate te umple cum nicio altă meserie din lume nu cred că poate. Să ştii că ai modificat un om, că i-ai strânit empatia, că l-ai lăsat cu întrebări. Cred că şi filmul are acelasi efect, deşi nu am avut ocazia să experimentez prea mult. E doar o presupunere, dar îmi e foarte greu să cred că fără energia sălii poate fi acelaşi act artistic. Simplul fapt că poţi trage mai multe duble până obţii rezultatul dorit deja limitează satisfacţia atunci când iese, sau poate nu, nu ştiu de fapt… Cu siguranţă e un teritoriu pe care îmi doresc să îl experimentez pentru a simţi pe propria piele cum e. Telenovelele TV sunt puţin altă situaţie pentru că, cel puţin în România, nu ştiu, şi nu vreau să spun prostii, dar nu pare că au ca scop principal arta. Nu vreau să fiu ipocrită şi să spun că nu aş face în viaţa mea telenovele. Aş experimenta, cu siguranţă. Pe lângă câştigul imediat al expunerii sau chiar câştigul financiar, care poate fi foarte motivant, cred de asemenea că o astfel de experienţă te poate învăţa foarte multe lucruri.

    T.Z.: Clar teatru, film îmi doresc din tot sufletul, aştept să mă lansez şi în industria filmului, iar telenovelele TV sunt ceva ce mi-e greu să asociez cu perioada asta a vieţii mele. Totodată, sunt convins că este o experienţă foarte diferită de ce am avut până acum.

    Ce consideri că nu (mai) funcţionează în UNATC?

    G.H.: Am impresia că se pierd scopurile principale ale unei instituţii de formare a unor viitori artişti. Se prioritizează lucruri care, după părerea mea, se obţin abia după ce ai deja o bază sănătoasă şi solidă. Adică studenţii învaţă să danseze, să cânte şi tot felul de alte mijloace, dar nu mai studiază istoria teatrului sau nu se duc la cursurile de actorie pentru că sunt prea ocupaţi cu alte proiecte. Am impresia că se formează niste robeţei super-dotaţi, perfecţi din punct de vedere fizic, care îşi pierd sclipirea şi emoţia creaţiei, tocmai în era asta a noastră în care tehnologia ne înghite, şi deşi e necesară şi utilă, ne opreşte din a mai trăi cu adevărat. Ar fi esenţial să existe în continuare câţiva manifestanţi ai adevărului uman… Poate sunt eu o babă căreia nu-i place schimbarea şi devin fix ce nu mi-am dorit să ajung vreodată.

    T.Z.: Nu ştiu dacă are neapărat legătură, dar atelierele din perioada admiterii mi se par o calitate pierdută a experienţei pe care ar trebui să ţi-o aducă admiterea la facultate. De asemenea, simt nevoia unor reforme, pe care nu aş şti să le pun pe hârtie.

    Care echipă de teatru îţi place cel mai mult? Unde ţi-ar plăcea să joci?

    G.H.: Cred că, cel mai mult dintre toate, îmi place echipa Teatrului Mic. Mi se pare că majoritatea actorilor de acolo sunt extraordinar de talentaţi, că existră într-adevăr conceptul de echipă şi mai ales că au în repertoriu nişte spectacole extraordinare. Dacă ar fi să mai aleg încă un teatru care îmi place foarte mult şi în care mi-ar plăcea să joc ar fi Teatrul Bulandra.

    T.Z.: În momentul de faţă echipa cu care am spectacolele menţionate mai sus. Tuturor ne oferă o senzaţie de apartenenţă. Avem nevoie ca oameni să simţim că aparţinem cuiva, unui loc, unei echipe. Mi-ar plăcea să joc undeva unde mi-ar spune cineva că nu pot, doar ca să-i demonstrez contrariul. Aş vrea să joc undeva unde nu sunt înţeles, unde există o barieră, a limbii, a culturii, ceva. Cred că ar fi o provocare destul de mare.

    Vorbeşte-mi despre experienţa „Corespondenţe” şi „Balerinele Acvatice”. Cum aţi lucrat în echipă? Care a fost interacţiunea cu regizorii? Cum a fost interacţiunea cu studenţii de la Paris, sunt diferiţi în vreun fel faţă de voi?

    G.H.: Sunt două proiecte de suflet foarte importante pentru mine şi cel mai amuzant lucru este că am fost aleasă să fac parte din ele în aceeaşi zi, pe 11 noiembrie 2022, ziua îngerilor aparent. Voi începe în ordine alfabetică şi anume cu „Balerinele acvatice”. Prima lectură a fost un şoc. Nu înţelegeam mare lucru din text, mi se părea ciudat şi nu reuşeam să-mi imaginez cum va arăta. Cea mai frumoasă parte la proiectul acesta, era echipa, o mână de oameni, colegi de generaţie sau poate puţin mai mari, dar cel mai important, îmi erau cunoscuţi. Aveam încredere în toţi. Îi apreciam şi încă îi apreciez pe toţi foarte mult şi asta m-a făcut să nu renunţ. Repetiţiile nu au fost neapărat uşoare sau lipsite de conflicte, dar pasiunea Monicăi, regizoarea spectacolului, pentru povestea asta ne-a atras pe toţi. Cea mai mare încercare prin care am trecut cu acest proiect a fost când cu cinci zile înainte de premieră, în urma unei vizionări, ne-a fost sugerat să schimbăm aproape tot. Tot ce munciserăm în 4 luni, din decembrie până aproape de sfârşitul lui martie, noi trebuia să schimbăm în 5 zile. Ne-a picat puţin lumea în cap, dar am muncit la foc intens şi am reuşit totuşi să obţinem un rezultat de care noi suntem mândri. Ne-am distrat şi ne-am luat libertatea să spunem o poveste diferit, ba chiar să facem un fel de manifest despre absurditatea convenţiilor teatrale. Ca să descriu cel mai bine spectacolul, e o explozie colorată, dansantă, ciudată, despre neputinţa de a mai trăi în lumea asta plină de consum, în care suntem la un pas de autodistrugere.

    „Corespondenţe” a fost o cu totul altă experienţă. A pornit ca o colaborare între UNATC Bucureşti şi ESAD Paris, cu sprijinul Teatrului Metropolis, şi a fost mai mult un laborator între 14 studenţi francezi şi 14 studenţi români, care timp de 6 săptămâni am lucrat împreună cu Eugen Jebeleanu şi Yann Verburgh îmbinând poveştile noastre personale cu textele lui Yann, într-o discuţie despre diferenţele culturale, problemele universale şi visele generaţiei noastre. A fost o perioadă minunată în care am lucrat cu vulnerabilităţile noastre, cu sufletul deschis, având certitudinea că oamenii ăştia necunoscuţi, din altă ţară chiar, sunt în asentimentul nostru. E chiar ciudat să te gândesti că ai încredere într-un străin să îi împărtăşeşti toate dorinţele şi fricile tale într-o scrisoare, poate mult mai sincer decât unui prieten.  Energia asta de lucru şi spaţiul sigur de experimentare au fost create chiar de Eugen care ne-a susţinut în tot procesul într-un mod foarte creativ, nou şi lipsit de presiunea contextului şcolar, de „eu sunt profesorul – iar voi, studenţii”. Şi totuşi simt că în şase săptămâni de lucru cu ei am învăţat mai mult decât în cei doi ani de master. O colegă spunea că cel mai mult din toată experienţa s-a bucurat de libertatea de a se juca cu aceşti oameni folosind bariera lingvistică drept instrument de a căuta orice altă modalitate posibilă de comunicare. Francezii, sau poate doar colegii noştri, nu sunt foarte diferiţi faţă de noi în visele şi problemelor lor cotidiene, însă spre deosebire de noi, foarte mulţi au mărturisit că nu îşi doresc să facă meseria asta în cele mai mari şi grandioase locuri, ci ar prefera oricând să se întoarcă la ţară unde să poată juca pentru toată lumea, trăind o viaţă modestă, crescând animale şi educând oameni. Mie treaba asta mi s-a părut fascinantă. Cât de diferită este viziunea lor despre succes faţă de a noastă.

    T.Z.: Experienţa „Corespondenţe” a fost minunată. Cea mai frumoasă perioadă din perioada masterului, detaşat. Eugen, Yann şi colegii din Franţa au fost o gură proaspătă de aer în tot cumulul de incertitudini pe care le resimţim cu toţii. Colegii francezi sunt oameni cu care simt că nu am terminat de lucrat, în continuare păstrăm legătura cu ajutorul internetului şi sper ca în viitor să facem o reîntregire a trupei acestui spectacol.

    Care e criteriul după care se programează spectacolele?

    G.H.: Depinde de teatru, dar în majoritatea cazurilor, în funcţie de cât de bine vinde spectacolul. E foarte trist să vezi că arta e tratată ca un business, dar în acelaşi timp, trăirea interioară nu-ţi pune pâinea pe masă, aşa că pot înţelege.

    T.Z.: După disponibilităţile fiecăruia. Nici nu vreau să mă gândesc cât de greu e să centralizezi programele atâtor oameni.

    Actorul/actriţa preferată care te inspiră?

    G.H.: Nu ştiu dacă e o persoană anume care să pot spune că mă inspiră. Încerc să mă inspir zilnic de la tot ce mă înconjoară. Azi pot să mă uit la un film cu Meryl Streep şi să spun „Doamne ce actriţă minunată e, aş vrea să fiu ca ea într-o zi” şi mâine, să merg la un spectacol făcut de colegii mei şi să spun „Vreau să lucrez cu voi că îmi place ce faceţi”. Mă inspir din tot ce trăiesc, de la toţi oamenii pe care îi întâlnesc şi de la toate personajele din piese sau romane. Atât în muncă, cât şi în viaţa mea, mă bazez pe două elemente foarte importante: sinceritate şi candoare.

    T.Z.: Ricky Gervais este în ultimul timp noua mea obsesie. Umorul şi frumuseţea muncii lui mă motivează să merg mai departe. Umorul fiind principala calitate a lui care îmi declanşează acest sentiment faţă de el.

    Ai fost în festivaluri de teatru? În ţară sau afară? Care a fost experienţa?

    G.H.: Am participat la câteva festivaluri cu spectacolul meu de licenţă „Fat Pig”, cu care am câştigat şi câteva premii. Majoritatea au fost în Bucureşti şi nu le-am tratat diferit de oricare altă seară în care am spectacol, poate totuşi cu puţin mai multe emoţii. În vara anului trecut, am avut ocazia să particip la un proiect internaţional desfăşurat la Budapesta cu studenţi din unsprezece ţări, de pe patru continente, unde regizorul maghiar Attila Vidnyánszky a montat „Tragedia Omului”, de Imre Madach, cu ocazia a 200 de ani de la naşterea autorului. Acest text important din literatura maghiară este o epopee în 15 acte, care ilustrează povestea lui Adam şi a Evei care, după ce sunt izgoniţi de către Dumnezeu din Paradis, sunt purtaţi de Lucifer în diferite perioade temporale şi spaţiale ale omenirii. Şi astfel fiecare ţară a primit un tablou de lucrat de acasă – mai puţin noi, românii, care am primit trei -, şi în final toate tablourile au fost împletite într-o super producţie de 7 ore şi jumătate. Dacă mi-a luat atât de mult să spun ce a fost, imaginaţi-vă cât o să îmi ia să spun cum a fost. Nebunie curată. Cred că e cea mai bună definiţie. Multitudine de stiluri, de limbi, de conversaţii, o imensitate din toate punctele de vedere, în care tineri din toate colţurile lumii, uniţi de pasiunea pentru actorie şi îndrumaţi de nişte oameni cu vise mari, au creat demenţa asta de spectacol. Noi, românii, am fost o echipă de 14 oameni, unsprezece studenţi la actorie şi trei studenţi la regie, şi tot ce mai pot să spun e că am fost cei mai apreciaţi din tot proiectul, pentru că pe lângă faptul că am avut cel mai mare volum de material teatral, făcut şi bine, am şi lucrat doar noi, adică studenţii de la regie cu studenţii de la actorie, profesorii coordonatori doar verificând produsul final. E puţin complicat să exprim cât de mândră mă simţeam ca româncă acolo, şi simt că trebuie aduse laude în primul colegilor mei de la regie care au făcut o muncă extraordinar de bună. Nu cred că am apucat să fac cunostinţă nici cu jumătate din oamenii din proiect. Diferenţele culturale într-adevăr s-au simţit destul de puternic şi poate de asta ne-a fost mai uşor să ne împrietenim cu grecii decât cu egiptenii, dar în orice caz, a fost o experienţă pe care n-am cum să o uit vreodată şi care m-a îmbogăţit.

    T.Z.: Şi acesta este de fapt motivul principal pentru care fac teatru. Lăsând glumele la o parte, am avut prilejul să gust din caracterul nomadic al acestei profesii. Aştept cu nerăbdare noul festival, următoarele fiind acum, în vară. Sunt sigur că îmi vor asigura o vacanţă de vară frumoasă.

    „Moartea şi viaţa lui Bulă sau mitul identitar românesc”

    Teatrul Masca

    Bd. Uverturii 14, Sector 6, Bucureşti

     

    Regia: Alin Uberti

    Scenografia: Cosmin Stancu

    Coregrafia şi mişcarea scenică: Vlad Furtună

    Pregătire muzicală: Corina Sîrghi

    Montaj video: Diana Török

    Distribuţia

    Bulă: Vlad Pânzaru

    Alinuţa: Maria Moroşan

    Iepuraşul: Bogdan Iancu

    Ştrul: Tiberiuss Zavelea

    Foto: Mihai Smeu

    Corespondenţe

    Teatrul Metropolis, str. Mihai Eminescu, nr. 89, Bucureşti

     

    Regie: Eugen Jebeleanu

    Dramaturgie: Yann Verburgh

    Scenografie: Velica Panduru

    Lighting design: Vlad Lăzărescu

    Distribuţia: Cheik Ahmed Thani, Idir Aitouche, Valentine Berthier, Melchior Burin des Roziers, Robin Condamin, Lise Dachary, Nicolas Ducourtieux, Manon Guilluy, Clément Mariage, Savério Moreau, Apolline Peccarisi, Elisa Pezeril, Marion Roussel, Clara Thibault, Ana Bumbac, Mălina Andreescu, Robert Onofrei, Alexandra Bob, Răzvan Bratu, Robert Brage, Ileana Ursu, Eva Cosac, Georgiana Herciu, Tiberiuss Zavelea, Vlad Pânzaru, Maria Moroşan, Bogdan Iancu, András Benedek

    Foto: Andrei Gîndac

    Balerinele acvatice

    Teatrul Metropolis, str. Mihai Eminescu, nr. 89, Bucureşti

     

    Text: David Drábek

    Regia: Monica Stoica

    Scenografia: Şteff Chelaru

    Coregrafia: Relu Dobrin

    Muzica: Adrian George Popescu

    Video art şi lighting design: Vlad Lăzărescu

    Distribuţia:

    Cristian Robe, Valentin Sichim, Andrei Ionescu, Macrina Bârlădeanu, Marius Boboc, Georgiana HerciuFoto: Andrei Gîndac

  • Doi membri ai Comisiei de Etică a UNATC au demisionat în urma scandalului din instituţie

    “Pentru că a început să se scrie – cu nume – despre componenţa comisiei de etică a UNATC care a decis ieri sancţionarea mea prin desfacerea contractului de muncă, simt nevoia să menţionez scurt că domnii Mircea Ciocâltei şi Mihaela Petre, cei doi membri ai acesteia care se pare că au votat împotriva acestei decizii, şi-au înaintat astăzi demisiile din comisie. Vreau să le mulţumesc mult nu doar pentru că s-au împotrivit sancţiunii, ci pentru că au recunoscut în felul acesta că nu există probe pentru o asemenea decizie”, a scris criticul de film Andrei Rus, pe pagina sa de Facebook.

    De asemenea, Andrei Rus îi mulţumeşte lui Laurenţiu Damian (fostul preşedinte al Senatului UNATC, n.r.), pentru că i-a luat apărarea la şedinţa cu membrii Senatului, care a avut loc miercuri.

    “(…) printre puţinii colegi care mi-au luat ieri apărarea în Senat – şi se pare că cel mai pasional – se numără domnul Laurenţiu Damian, cu care am avut în urmă cu două luni un schimb de mesaje publice care l-au condus, după toate aparenţele (şi cu mult sprijin din partea fiului domniei sale), la a-şi reanaliza anumite atitudini şi, într-un final, la a-şi prezenta demisia din funcţia de conducere pe care o deţinea (de preşedinte al Senatului). Nu pot decât să salut faptul că domnul Damian pare că se află într-un proces în care redevine încet, încet omul care în urmă cu 20 de ani se lupta cu cenzura ceauşistă care punea gând rău filmelor sale ireverente. Deoarece chiar cred că oamenii se pot schimba în timp, intenţionez să îl susţin cu tot ce voi putea (păstrând, totuşi, o mică rezervă), şi cu cât mai puţine resentimente, în acest demers. De altfel, e singurul din conducerea UNATC care pare că îşi recunoaşte anumite greşeli (unele destul de grave) pe care le-a făcut în trecut şi că intenţionează să şi acţioneze pentru a şi le corecta, atât cât se va putea. Îi mulţumesc încă o dată pentru poziţia tranşantă pe care şi-a exprimat-o ieri în Senat, în ciuda faptului că o parte a celor prezenţi se pare că au aruncat diverse cuvinte nu tocmai flatante şi înspre domnia sa”, a mai scris Andrei Rus.

    Comisia de Etică a Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică a propus desfacerea contractului de muncă al lectorului universitar Andrei Rus, din cauză că acesta ar fi făcut afirmaţii care ar fi lezat imaginea UNATC, Senatul instituţiei urmând să ia o decizie în perioada următoare.

    Adrian Titieni, rectorul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică (UNATC), a declarat joi, pentru MEDIAFAX, că Senatul instituţiei va lua decizia dacă va fi sau nu desfăcut contractul de muncă al lui Andrei Rus, precizând că “lucrurile sunt departe de a fi aşa cum sunt zugrăvite” de criticul de film.

    “Este decizia Comisiei de Etică, dânsul (Andrei Rus, n.r.) probabil o să facă contestaţie. Decizia a fost luată pentru că prin mediile de informare online şi prin presă au adus atingere imaginii şcolii”, a spus Adrian Titieni, referindu-se atât la afirmaţiile făcute de Andrei Rus, cât şi la cele ale lui Andrei Gorzo, care este la rândul său profesor al UNATC. Şi Andrei Gorzo este vizat de Comisia de Etică a UNATC, cazul său urmând să fie discutat în iunie.

    Senatul UNATC va lua o decizie, după ce va analiza contestaţia lui Andrei Rus, care poate fi făcută în termen de 15 zile de la comunicarea oficială a acesteia.

    Pe de altă parte, Adrian Titieni a mai spus că din punctul său de vedere această chestiune este “hazardată”, precizând că nu înţelege ce îi determină pe aceştia să aducă acuzaţii altor profesori ai UNATC. În acest caz, el s-a referit la schimburi de replici în mediul online între Andrei Rus şi alţi membri ai UNATC, printre care Florin Zamfirescu şi Doru Ana.

    “În ceea ce priveşte acuzaţiile de homofobie şi antisemitism despre care vorbeşte, acestea trebuie dovedite. Dar este un lucru care depăşeşte cadrul instituţional”, a spus Adrian Titieni, precizând că instituţia pe care o conduce se delimitează de orice afirmaţii care pot fi considerate a fi antisemite şi homofobe.

    În ceea ce priveşte propunerea făcută de Comisia de Etică, referitor la desfacerea contractului de muncă al lui Andrei Rus, Adrian Titieni a spus că în astfel de cazuri “prerogativele rectorului sunt limitate”, Senatul instituţiei fiind cel care poate să decidă.

    În opinia lui Adrian Titieni, tot acest scandal este de fapt “un fel de campanie electorală negativă” la adresa sa, care nu are însă niciun fundament, pentru că nu îşi doreşte un nou mandat de rector al UNATC.

    “Eu nu sunt interesat nici de finalul acestui mandat, care expiră în decembrie”, a spus Titieni, fără a preciza dacă intenţionează sau nu să demisioneze din funcţie.

    Totodată, rectorul UNATC a spus că Andrei Rus a fost “nu numai susţinut, ci chiar îmbrăţişat” de către conducerea Universităţii în dezvoltarea proiectului revistei Film Menu. Adrian Titieni a mai afirmat că tirajul revistei a fost înjumătăţit în iulie 2014, când nu a apărut nimic în mass-media referitor la această problemă, sugerând că acest conflict a izbucnit tocmai pentru că urmează să îi expire mandatul de rector al UNATC la sfârşitul anului.

    “În presă a apărut nemulţumirea în martie 2015, iar acum suntem aproape în iunie 2015 (…) Nici măcar nu a fost decizia mea”, a spus Titieni, referitor la reducerea tirajului Film Menu.

    “Lucrurile sunt pe departe de a fi aşa cum le zugrăvesc aceşti oameni”, a spus Adrian Titieni. El a mai afirmat că în acest conflict sunt implicate mai multe personalităţi, fiecare cu orgoliul său, şi care încearcă să evite normele şi procedurile din cadrul UNATC.

    Totodată, Adrian Titieni a explicat că se pune accent pe acest scandal şi se pierd din vedere aspecte mult mai importante cu care se confruntă UNATC.

    “Faptul că am pierdut Casandra n-a interesat pe nimeni. Faptul că Universitatea a achiziţionat o clădire (în spatele Teatrului Naţional din Bucureşti, n.r.) pentru laboratoare de film nu interesează pe nimeni. Faptul că suntem subfinanţaţi nu interesează pe nimeni. Povestea asta nu este de folos nimănui, nu ştiu cum vom ieşi din ecuaţie, dar e păcat”, a mai spus Adrian Titieni.

    Conflictul la nivelul UNATC a izbucnit în martie 2015, când redacţia revistei Film Menu, coordonată de criticul de film Andrei Rus, proiect iniţiat şi sprijinit de UNATC şi realizat în proporţie de 90% de studenţi ai facultăţii de film din cadrul universităţii, publica o scrisoare deschisă adresată rectorului Universităţii, Adrian Titieni, în care susţinea că, “în luna iulie a anului 2014, consiliul de administraţie al UNATC – din care fac parte rectorul, cei doi prorectori Laura Baron şi Nicolae Mandea, cei doi decani Sorin Botoşeneanu (Film) şi Paul Chiribuţă (Teatru), preşedintele Senatului, Laurenţiu Damian (care între timp a demisionat din funcţie, n.r.), şi directorul general administrativ, Emil Banea – a hotărât, în absenţa decanului Facultăţii de Film, înjumătăţirea bugetului şi a tirajului revistei Film Menu, fără niciun fel de justificări”.

    Pe de altă parte, pe 17 martie, conducerea UNATC a precizat că “revista Film Menu NU este în pericol!”, adăugând că “niciodată nu s-a pus problema desfiinţării acestei reviste”. De asemenea, conducerea UNATC a spus că aşteaptă “scuze public, erori se pot produce oricând şi de către oricine”. “Un lucru este cert: nici rectorul Adrian Titieni, nici conducerea universităţii nu au pus vreodată în discuţie suprimarea revistei sub orice formă”, se mai arăta în comunicatul UNATC.

  • Scandal UNATC: Criticul de film Andrei Rus ar putea fi dat afară pentru lezarea imaginii instituţiei/ A.Titieni: Senatul UNATC va decide în privinţa lui Rus

    Comisia de Etică a Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică “I. L. Caragiale” din Bucureşti (UNATC) s-a întâlnit pe 25 mai şi l-a audiat pe criticul de film Andrei Rus, lector universitar la UNATC.

    Această audiere vine în contextul în care preşedintele Senatului UNATC, Sergiu Anghel, a sesizat Comisia de Etică atât în privinţa lui Andrei Rus, cât şi a altui critic de film, Andrei Gorzo, la rândul său profesor în cadrul UNATC.

    “Textul sesizării afirma că Rus şi cu mine am fi vehiculat «informaţii neadevărate menite să creeze un curent de opinie defavorabil instituţiei, entităţilor de conducere sau persoanelor aflate în funcţii de conducere»”, a scris Andrei Gorzo, pe contul său de Facebook.

    Potrivit lui Gorzo, Comisia de Etică a UNATC este compusă din prof. univ. dr. Ştefan Velniciuc, conf. univ. dr. Florentina Heroiu, prof. univ. dr. Mircea Ciocâltei, consilier juridic Georgiana Mocanu, secretar Mihaela Petre, studenţii Teodora Petrescu şi Matei Arvunescu şi conf. univ. dr. Mircea Gheorghiu.

    La rândul său, Andrei Rus a relatat pe larg pe pagina sa de Facebook despre audierea de la Comisia de Etică, precizând că i se reproşează că ar fi vehiculat “neadevăruri” despre UNATC şi despre “entităţile de conducere” şi că nu ar fi folosit “procedurile şi mecanismele democratice pe care Universitatea, prin autonomia ei, le pune la dispoziţie membrilor săi” pentru a rezolva “eventuale disfuncţii”, înainte de a ieşi în spaţiul public cu problemele din interior.

    El a precizat că a apelat “la pârghiile democratice din instituţie”, încă din lunile ianuarie-februarie, însă nu a primit vreun răspuns, “în afară de diverse decizii abuzive”, care ar fi fost probabil menite să îl “intimideze”.

    Andrei Rus mai spune că în timpul audierii sale în Comisia de Etică a fost întrebat “în diverse feluri tot felul de lucruri care aveau legătură cu orice altceva în afară de gradul de «neadevăr»” al afirmaţiilor sale publice invocate în sesizarea făcută împotriva sa.

    El a făcut referire şi la o întrebare pe care i-ar fi adresat-o unul dintre membrii Comisiei, “cadru didactic destul de tânăr al departamentului de Actorie din Facultatea de Teatru”.

    “Undeva în ultima parte a discuţiei domnia sa a făcut referire la o postare a mea din luna aprilie a anului curent, unde, conform domniei sale, aş fi făcut «propagandă homosexuală» pe pagina mea de Facebook. Domnia sa susţinea că «devine periculos» când dau nişte nume de cineaşti importanţi care au fost (sau sunt) homosexuali, lesbiene sau bisexuali, mai ales atunci când închei spunând «fiţi ca ei». De asemenea, domnia sa susţinea că pentru a nu fi «propagandă homosexuală», ar fi trebuit să susţin că e bine să fim «şi aşa şi aşa», adică şi heterosexuali şi homosexuali. Întrebându-l de ce e relevantă acea postare fără niciun fel de legătură cu UNATC, mi-a răspuns că fiind un cadru didactic în această instituţie, orice afirmaţie a mea poate afecta «imaginea şcolii»”, spune Andrei Rus.

    El mai afirmă că este de acord cu acel membru al Comisiei, însă “exprimarea diversităţii de orientări sexuale este legală în România încă de la începutul anilor 2000”. “(…) a vorbi despre «propagandă homosexuală» e deja o dovadă de gândire homofobă, pentru că oricum, tehnic, nu ai cum să faci propagandă homosexuală, iar aceasta nu poate fi deranjant decât în ochii homofobilor”, menţionează Andrei Rus.

    El precizează că a făcut afirmaţiile respective în contextul în care Mihaela Rădulescu a publicat online un mesaj în care, în opinia lui Rus, vedeta de televiziune “făcea o enumarare foarte deranjantă în care asocia homosexualitatea sau depresia cu terorismul”.

    Andrei Rus mai spune că nu afirmaţiile sale aduc prejudicii UNATC, “ci homofobia, rasismul, antisemitismul şi xenofobia afişate public din ce în ce mai des” de colegii săi “mai mult sau mai puţin faimoşi”.

    Totodată, Andrei Rus spunea, miercuri seară, într-un alt mesaj publicat pe contul său de Facebook, că a fost informat neoficial că preşedintele Comisiei de Etică, Ştefan Velniciuc,(profesor al Facultăţii de Teatru), a prezentat în şedinţa de miercuri a Senatului UNATC o decizie a Comisiei prin care se solicita desfacerea contractului de muncă al lui Rus. Motivul acestei propuneri este acela că Rus ar fi comis “mai multe abateri în sensul lezării imaginii publice a universităţii şi al lezării imaginii publice a conducerii UNATC”.

    Andrei Rus spune că este surprins că pentru această decizie ar fi votat şase din cei opt membri ai Comsiei de Etică, în timp ce împotrivă ar fi fost doar doi.

    “Nu mă aşteptam oricum să mă susţină domnii Adrian Titieni (rectorul UNATC, n.r.), Florin Zamfirescu, Sergiu Anghel sau Doru Ana, ţinând cont că am scris despre domniile lor de-a lungul timpului. Dar aveam alte aşteptări de la colegii care mă cunosc de atâta vreme. Am înţeles, oricum, că nu s-a cerut votul Senatului şi că membrii acestuia au fost doar informaţi cu privire la decizia comisiei”, a spus Andrei Rus.

    El a precizat că intenţionează să depună o contestaţie în termen de 15 zile de la momentul în care i se comunică oficial decizia Comisiei de Etică şi că va merge “cât mai departe se va putea” pentru a-şi apăra drepturile.

    “Şi nu mă voi opri din a solicita demisia conducerii actuale a UNATC, pe care o consider abuzivă şi incapabilă – cel puţin în ceea ce mă priveşte – să poarte un dialog «umanist» (vorba domnului Titieni din cadrul galei UNITER de acum două zile), şi nici din a acţiona, alături de din ce în ce mai mulţi oameni, pentru ca această instituţie să se modernizeze din toate punctele de vedere (nu doar material şi tehnologic)”, a mai spus Andrei Rus.

    Pe de altă parte, sesizarea în ceea ce îl priveşte pe criticul de film Andrei Gorzo urmează să fie analizată de Comisia de Etică a UNATC într-o şedinţă care va avea loc pe 8 iunie, la care a fost invitat să participe şi acesta.

    Andrei Gorzo spune însă că nu are de gând să apară în faţa Comisiei de Etică a UNATC. “Pe lângă faptul că ea se face vinovată de un viciu de procedură (a fost sesizată în privinţa aşa-ziselor «neadevăruri» vehiculate de Rus şi de mine pe 27 aprilie; potrivit Cartei UNATC, «comisia răspunde autorului sesizării în termen de 30 de zile de la primirea sesizării»; în cazul meu, perioada a fost depăşită, deci convocarea mea pentru data de 8 iunie se anulează automat), nu recunosc legitimitatea acestei comisii. Audierea colegului meu Andrei Rus a fost o mascaradă, demonstrând că această comisie nu e altceva decât braţul manevrat de rectorul Titieni întru strivirea disidenţilor. Nu mă interesează să particip la această mascaradă”, a scris Andrei Gorzo pe pagina sa de Facebook.

    Andrei Gorzo a precizat că “lupta” va continua inclusiv în justiţie, unde Andrei Rus şi cu el ar urma să îşi recâştige posturile, în cazul în care le vor fi desfăcute contractele de muncă de la UNATC, ca urmare a unei decizii a Senatului acestei instituţii.

    A.Titieni: Senatul UNATC va decide în privinţa lui Rus. Lucrurile sunt departe de cum sunt zugrăvite

    drian Titieni, rectorul Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică (UNATC), a declarat că Senatul instituţiei va lua decizia dacă va fi sau nu desfăcut contractul de muncă al lui Andrei Rus, precizând că “lucrurile sunt departe de a fi aşa cum sunt zugrăvite” de criticul de film.

    Comisia de Etică a Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică “I. L. Caragiale” a propus desfacerea contractului de muncă al lectorului universitar Andrei Rus, din cauză că acesta ar fi făcut afirmaţii care ar fi lezat imaginea UNATC, Senatul instituţiei urmând să ia o decizie în perioada următoare, după cum a confirmat joi, pentru agenţia MEDIAFAX, Adrian Titieni, rectorul Universităţii.

    “Este decizia Comisiei de Etică, dânsul (Andrei Rus, n.r.) probabil o să facă contestaţie. Decizia a fost luată pentru că prin mediile de informare online şi prin presă au adus atingere imaginii şcolii”, a spus Adrian Titieni, referindu-se atât la afirmaţiile făcute de Andrei Rus, cât şi la cele ale lui Andrei Gorzo.

    Senatul UNATC va lua o decizie, după ce va analiza contestaţia lui Andrei Rus, care poate fi făcută în termen de 15 zile de la comunicarea oficială a acesteia.

    Pe de altă parte, Adrian Titieni a mai spus că din punctul său de vedere această chestiune este “hazardată”, precizând că nu înţelege ce îi determină pe aceştia să aducă acuzaţii altor profesori ai UNATC. În acest caz, el s-a referit la schimburi de replici în mediul online între Andrei Rus şi alţi membri ai UNATC, printre care Florin Zamfirescu şi Doru Ana.

    “În ceea ce priveşte acuzaţiile de homofobie şi antisemitism despre care vorbeşte, acestea trebuie dovedite. Dar este un lucru care depăşeşte cadrul instituţional”, a spus Adrian Titieni, precizând că instituţia pe care o conduce se delimitează de orice afirmaţii care pot fi considerate a fi antisemite şi homofobe.

    În ceea ce priveşte propunerea făcută de Comisia de Etică, referitor la desfacerea contractului de muncă al lui Andrei Rus, Adrian Titieni a spus că în astfel de cazuri “prerogativele rectorului sunt limitate”, Senatul instituţiei fiind cel care poate să decidă.

    În opinia lui Adrian Titieni, tot acest scandal este de fapt “un fel de campanie electorală negativă” la adresa sa, care nu are însă niciun fundament, pentru că nu îşi doreşte un nou mandat de rector al UNATC.

    “Eu nu sunt interesat nici de finalul acestui mandat, care expiră în decembrie”, a spus Titieni, fără a preciza dacă intenţionează sau nu să demisioneze din funcţie.

    Totodată, rectorul UNATC a spus că Andrei Rus a fost “nu numai susţinut, ci chiar îmbrăţişat” de către conducerea Universităţii în dezvoltarea proiectului revistei Film Menu. Adrian Titieni a mai afirmat că tirajul revistei a fost înjumătăţit în iulie 2014, când nu a apărut nimic în mass-media referitor la această problemă, sugerând că acest conflict a izbucnit tocmai pentru că urmează să îi expire mandatul de rector al UNATC la sfârşitul anului.

    “În presă a apărut nemulţumirea în martie 2015, iar acum suntem aproape în iunie 2015 (…) Nici măcar nu a fost decizia mea”, a spus Titieni, referitor la reducerea tirajului Film Menu.

    “Lucrurile sunt pe departe de a fi aşa cum le zugrăvesc aceşti oameni”, a spus Adrian Titieni. El a mai afirmat că în acest conflict sunt implicate mai multe personalităţi, fiecare cu orgoliul său, şi care încearcă să evite normele şi procedurile din cadrul UNATC.

    Totodată, Adrian Titieni a explicat că se pune accent pe acest scandal şi se pierd din vedere aspecte mult mai importante cu care se confruntă UNATC.

    “Faptul că am pierdut Casandra n-a interesat pe nimeni. Faptul că Universitatea a achiziţionat o clădire (în spatele Teatrului Naţional din Bucureşti, n.r.) pentru laboratoare de film nu interesează pe nimeni. Faptul că suntem subfinanţaţi nu interesează pe nimeni. Povestea asta nu este de folos nimănui, nu ştiu cum vom ieşi din ecuaţie, dar e păcat”, a mai spus Adrian Titieni.

    Conflictul la nivelul UNATC a izbucnit în martie 2015, când redacţia revistei Film Menu, coordonată de criticul de film Andrei Rus, proiect iniţiat şi sprijinit de UNATC şi realizat în proporţie de 90% de studenţi ai facultăţii de film din cadrul universităţii, publica o scrisoare deschisă adresată rectorului Universităţii, Adrian Titieni, în care susţinea că, “în luna iulie a anului 2014, consiliul de administraţie al UNATC – din care fac parte rectorul, cei doi prorectori Laura Baron şi Nicolae Mandea, cei doi decani Sorin Botoşeneanu (Film) şi Paul Chiribuţă (Teatru), preşedintele Senatului, Laurenţiu Damian (care între timp a demisionat din funcţie, n.r.), şi directorul general administrativ, Emil Banea – a hotărât, în absenţa decanului Facultăţii de Film, înjumătăţirea bugetului şi a tirajului revistei Film Menu, fără niciun fel de justificări”.

    Pe de altă parte, pe 17 martie, conducerea UNATC a precizat că “revista Film Menu NU este în pericol!”, adăugând că “niciodată nu s-a pus problema desfiinţării acestei reviste”. De asemenea, conducerea UNATC a spus că aşteaptă “scuze public, erori se pot produce oricând şi de către oricine”. “Un lucru este cert: nici rectorul Adrian Titieni, nici conducerea universităţii nu au pus vreodată în discuţie suprimarea revistei sub orice formă”, se mai arăta în comunicatul UNATC.

    De asemenea, în luna martie a urmat o serie de scrisori de susţinere a colectivului Film Menu din partea mai multor personalităţi din industria cinematografică, printre care regizorii Radu Rude, Corneliu Porumboiu şi directorul de imagine Vivi Drăgan Vasile.