Lucrările sale, printre care o poliţă cu fundul în sus sub care se află un balon, un cui care şerpuieşte printr-un perete, un hartă a lumii mototolită sub formă de glob ori ţigări cu filtrul la ambele capete, sunt menite să le dea un pic de gândit privitorilor şi să-i invite să se amuze de absurdul situaţiei, conform artistului.
Tag: umor
-
Semne bune pentru filmul românesc
Deşi am regăsit în Charleston multe dintre problemele cinematografiei româneşti postdecembriste, Creţulescu reuşeşte să îşi ţină publicul captiv – într-o poveste aparent banală – prin interacţiunea dintre protagonişti şi dialogul excelent dintre aceştia. O să fiu mai clar: Charleston include scene statice, lipsite de orice mobilitate a camerei de filmat, care pentru mine reprezintă un soi de marcă înregistrată a filmului românesc.
Sunt fie scene în care două personaje poartă o discuţie prea lungă, fie unele în care camera se îndreaptă, lent, către o anumită imagine sau situaţie. Nu sunt un mare fan, deşi tehnica e des folosită şi în alte ţări cu o bogată cultură cinematografică; cel mai bun exemplu în acest sens e dat de filmele ruseşti. Poate e doar o coincidenţă, dar şi la cineaştii ruşi tineri am văzut – mai ales în cadrul scurtmetrajelor – o tendinţă către un stil regizoral mult mai dinamic, aşa cum se întâmplă şi în cazul noii generaţii de profesionişti români.
Şi Andrei Creţulescu e un regizor tânăr, iar filmul e dovadă a curajului său şi a dorinţei de a experimenta. Fiind primul său lungmetraj, cred că ne putem aştepta la lucruri bune din partea sa în anii ce vin. În concluzia celor de mai sus, Charleston ilustrează perfect momentul de tranziţie a filmului românesc către o formă mult mai dinamică, mai comercială (luaţi însă termenul într-un mod pozitiv) şi care ar putea aduce oamenii într-un număr mult mai mare în sălile de cinema.
Pavlu, pentru mine unul dintre cei mai talentaţi actori ai generaţiei sale, joacă aproape de perfecţiune; el reuşeşte să transmită spectatorului sentimente contradictorii, de la lehamite şi resemnare la ură şi, în cele din urmă, acceptare.
De remarcat în Charleston este şi muzica, meritul revenindu-i aici lui Massimiliano Nardulli. Am numărat cel puţin 10 persoane care încercau, în timpul vizionării, să identifice melodiile de pe coloana sonoră.
Povestea din Charleston nu e una complicată, dar relaţia dintre personaje îi dă o anume profunzime. Vorbim de o aventură în trei, dar una în care facem cunoştinţă doar cu două personaje; nu vreau să vă răpesc plăcerea de a fi surprinşi, aşa că vă las să descoperiţi detaliile în sala de cinema.
Ar mai fi multe de spus despre Charleston şi despre noua eră a filmului românesc în general, pentru că eu cred că industria trece prin transformări profunde, dar închei cu recomandarea de a vedea Charleston pe marele ecran. E timpul să acordăm şanse şi producţiilor locale, care în ciuda bugetelor reduse pot oferi o experienţă cinematografică mult mai satisfăcătoare decât blockbusterele americane pentru care plătim, săptămână de săptămână, bilet de intrare în sala de cinema.
Nota: 8/10
-
Studiourile Marvel au rămas fără idei – VIDEO
Spun compromis pentru că Thor: Ragnarok încearcă să-şi acopere lipsurile cu o supradoză de umor, dar asta nu e ceva chiar atât de simplu de făcut. Toate filmele produse de Marvel sunt pe alocuri amuzante, pentru că altfel şi-ar pierde jumătate din spectatori, dar ultima parte a trilogiei Thor pare gândită mai degrabă ca o succesiune de glume. Suspansul lipseşte cu desăvârşire – nu că Universul Marvel ar excela la acest capitol – iar faptul că ştii ce urmează să se întâmple în majoritatea scenelor nu ajută deloc. Era însă de aşteptat ca regizorul să abordeze un stil bazat pe comedie, având în vedere că el a intrat în atenţia publicului cu What We Do in the Shadows – o parodie la adresa filmelor cu vampiri.
Taika Waititi nu este doar regizorul filmului, el joacă şi rolul unui nou personaj CGI din Universul Cinematografic Marvel, pe nume Korg. De altfel, Waititi este cunoscut pentru faptul că are şi roluri în filmele pe care le regizează.
Un punct pe care Taika Waititi a mizat prea mult, din punctul meu de vedere, e relaţia dintre Thor şi fratele său vitreg, Loki. E o temă care se repetă în toate cele trei părţi şi reprezintă şi baza scenariului din Avengers. N-aş avea neapărat ceva împotriva explorării relaţiei dintre cei doi, dar lucrurile încep şi se termină de fiecare dată la fel. Loki îl trădează pe Thor, Thor se ceartă cu Loki, Loki îl salvează pe Thor, Thor şi Loki se împacă. Cei de la Marvel ar putea să găsească şi un alt fir narativ.
Reprezentarea lui Hulk este total diferită de cele anterioare. Alter ego-ul lui Bruce Banner nu mai e doar un monstru verde care urlă şi se caţără pe clădiri: în Ragnarok el vorbeşte, face glume şi flirtează cu femei. Nu a fost cea mai bună idee. Ca un fapt interesant, trebuie să ştiţi că Hela, interpretată impecabil de Cate Blanchett, este primul personaj negativ feminin din filmele Studiourilor Marvel.
Dar dincolo de interpretări, scenariu, glume mai mult sau mai puţin reuşite şi predictabilitate, marea problemă a filmului e că foarte multe scene par improvizate. Sunt câteva dialoguri în care aş fi putut să jur că actorii şi-au uitat replicile, iar asta nu e ceva ce vezi prea des în producţiile Marvel.
Nu are rost să ne întrebăm dacă Thor: Ragnarok va avea sau nu succes la box-office, pentru că orice film care poartă însemnele Marvel Studios are deja câteva sute de milioane de dolari garantate. E poate şi motivul pentru care cei de acolo au început să o lase mai uşor cu ideile creative. E doar o părere, sigur, dar aş paria că mulţi spectatori îşi doresc o nouă ”colecţie“ de eroi scoşi de la naftalină.
În concluzie, Thor: Ragnarok e un film pentru fani, dar nu e genul de film care să aducă noi fani. Am râs la film, recunosc că m-am distrat, dar n-am ieşit cu nerăbdarea de a vedea următorul film produs de Marvel.
NOTA: 6,5/10
-
Cronică TV: Mai există şi umor de calitate
Last Week Tonight a lansat recent al cincilea sezon, dar serialul pare la fel de proaspăt ca în ziua în care a ieşit pe piaţă. John Oliver este un britanic stabilit în Statele Unite care a lucrat ani buni ca scenarist la emisiunea Daily Show with Jon Stewart; HBO i-a oferit apoi şansa de a avea propria emisiune, iar el a profitat la maximum de ea.
Episoadele sunt împărţite de obicei în 3-4 segmente, legate mai mult sau mai puţin de evenimente recente, iar Oliver nu face altceva decât să ia la mişto, simplu spus, personajele sau faptele aflate în prim-plan.
Pare o reţetă simplă, dar e una cu care e destul de greu să ieşi în evidenţă, mai ales dacă vrei ca în spatele umorului să existe şi informaţii folositoare publicului. John Oliver are însă ajutorul unei echipe numeroase – scenarişti, reporteri şi alţii care transformă câteva minute de umor într-o lecţie de cultură generală. Ce impresionează la Last Week Tonight e lista subiectelor abordate: de la locurile de stocare a arsenalului nuclear şi starea deplorabilă în care acestea au ajuns până la scandalurile de corupţie din interiorul FIFA, falşii predicatori din Statele Unite care au adunat averi de zeci de milioane sau celebrele studii derulate de cercetători britanici.
Cele mai multe scheciuri din sezonul trecut l-au avut în centru pe Donald Trump; mi s-a părut memorabil episodul în care Oliver descoperă că adevăratul nume de familie al lui Trump fusese cândva Drumpf (atunci când străbunicii acestuia imigraseră în Statele Unite) şi oferă o extensie pentru browserul Chrome care să înlocuiască numele pe fiecare pagină pe care acesta apare. A fost, de altfel, şi cel mai de succes episod al serialului, generând zeci de milioane de vizualizări pe canalele online.
Trebuie spus că imparţialitatea, cel puţin în ceea ce priveşte politicul, lipseşte cu desăvârşire din Last Week Tonight; Oliver e un democrat convins şi nu ratează nicio ocazie de a mai arunca nişte săgeţi în direcţia republicanilor. O face însă cu umor, iar asta l-a adus în situaţia de a fi urmărit de oameni care votează cu ambele partide.
Insist asupra ideii că Last Week Tonight atrage prin diversitatea subiectelor şi prin corectitudinea informaţiilor prezentate, pentru că acesta e de fapt punctul forte al emisiunii. Majoritatea emisiunilor de satiră tratează superficial evenimentele, iar asta nu mi se pare corect; atunci când vrei să ironizezi o persoană, asigură-te măcar că o faci bazându-te pe lucruri reale.
E unul dintre puţinele seriale pe care le urmăresc, în mod constant, de mai mulţi ani. Mai mult, e printre singurele la care mă uit şi în reluare atunci când am ocazia; inutil să mai precizez că vă recomand acelaşi lucru şi vouă.
Nota: 9/10
-
Cronică TV: Mai există şi umor de calitate
Last Week Tonight a lansat recent al cincilea sezon, dar serialul pare la fel de proaspăt ca în ziua în care a ieşit pe piaţă. John Oliver este un britanic stabilit în Statele Unite care a lucrat ani buni ca scenarist la emisiunea Daily Show with Jon Stewart; HBO i-a oferit apoi şansa de a avea propria emisiune, iar el a profitat la maximum de ea.
Episoadele sunt împărţite de obicei în 3-4 segmente, legate mai mult sau mai puţin de evenimente recente, iar Oliver nu face altceva decât să ia la mişto, simplu spus, personajele sau faptele aflate în prim-plan.
Pare o reţetă simplă, dar e una cu care e destul de greu să ieşi în evidenţă, mai ales dacă vrei ca în spatele umorului să existe şi informaţii folositoare publicului. John Oliver are însă ajutorul unei echipe numeroase – scenarişti, reporteri şi alţii care transformă câteva minute de umor într-o lecţie de cultură generală. Ce impresionează la Last Week Tonight e lista subiectelor abordate: de la locurile de stocare a arsenalului nuclear şi starea deplorabilă în care acestea au ajuns până la scandalurile de corupţie din interiorul FIFA, falşii predicatori din Statele Unite care au adunat averi de zeci de milioane sau celebrele studii derulate de cercetători britanici.
Cele mai multe scheciuri din sezonul trecut l-au avut în centru pe Donald Trump; mi s-a părut memorabil episodul în care Oliver descoperă că adevăratul nume de familie al lui Trump fusese cândva Drumpf (atunci când străbunicii acestuia imigraseră în Statele Unite) şi oferă o extensie pentru browserul Chrome care să înlocuiască numele pe fiecare pagină pe care acesta apare. A fost, de altfel, şi cel mai de succes episod al serialului, generând zeci de milioane de vizualizări pe canalele online.
Trebuie spus că imparţialitatea, cel puţin în ceea ce priveşte politicul, lipseşte cu desăvârşire din Last Week Tonight; Oliver e un democrat convins şi nu ratează nicio ocazie de a mai arunca nişte săgeţi în direcţia republicanilor. O face însă cu umor, iar asta l-a adus în situaţia de a fi urmărit de oameni care votează cu ambele partide.
Insist asupra ideii că Last Week Tonight atrage prin diversitatea subiectelor şi prin corectitudinea informaţiilor prezentate, pentru că acesta e de fapt punctul forte al emisiunii. Majoritatea emisiunilor de satiră tratează superficial evenimentele, iar asta nu mi se pare corect; atunci când vrei să ironizezi o persoană, asigură-te măcar că o faci bazându-te pe lucruri reale.
E unul dintre puţinele seriale pe care le urmăresc, în mod constant, de mai mulţi ani. Mai mult, e printre singurele la care mă uit şi în reluare atunci când am ocazia; inutil să mai precizez că vă recomand acelaşi lucru şi vouă.
Nota: 9/10
-
Studiourile Marvel au rămas fără idei
Spun compromis pentru că Thor: Ragnarok încearcă să-şi acopere lipsurile cu o supradoză de umor, dar asta nu e ceva chiar atât de simplu de făcut. Toate filmele produse de Marvel sunt pe alocuri amuzante, pentru că altfel şi-ar pierde jumătate din spectatori, dar ultima parte a trilogiei Thor pare gândită mai degrabă ca o succesiune de glume. Suspansul lipseşte cu desăvârşire – nu că Universul Marvel ar excela la acest capitol – iar faptul că ştii ce urmează să se întâmple în majoritatea scenelor nu ajută deloc. Era însă de aşteptat ca regizorul să abordeze un stil bazat pe comedie, având în vedere că el a intrat în atenţia publicului cu What We Do in the Shadows – o parodie la adresa filmelor cu vampiri.
Taika Waititi nu este doar regizorul filmului, el joacă şi rolul unui nou personaj CGI din Universul Cinematografic Marvel, pe nume Korg. De altfel, Waititi este cunoscut pentru faptul că are şi roluri în filmele pe care le regizează.
Un punct pe care Taika Waititi a mizat prea mult, din punctul meu de vedere, e relaţia dintre Thor şi fratele său vitreg, Loki. E o temă care se repetă în toate cele trei părţi şi reprezintă şi baza scenariului din Avengers. N-aş avea neapărat ceva împotriva explorării relaţiei dintre cei doi, dar lucrurile încep şi se termină de fiecare dată la fel. Loki îl trădează pe Thor, Thor se ceartă cu Loki, Loki îl salvează pe Thor, Thor şi Loki se împacă. Cei de la Marvel ar putea să găsească şi un alt fir narativ.
Reprezentarea lui Hulk este total diferită de cele anterioare. Alter ego-ul lui Bruce Banner nu mai e doar un monstru verde care urlă şi se caţără pe clădiri: în Ragnarok el vorbeşte, face glume şi flirtează cu femei. Nu a fost cea mai bună idee. Ca un fapt interesant, trebuie să ştiţi că Hela, interpretată impecabil de Cate Blanchett, este primul personaj negativ feminin din filmele Studiourilor Marvel.
Dar dincolo de interpretări, scenariu, glume mai mult sau mai puţin reuşite şi predictabilitate, marea problemă a filmului e că foarte multe scene par improvizate. Sunt câteva dialoguri în care aş fi putut să jur că actorii şi-au uitat replicile, iar asta nu e ceva ce vezi prea des în producţiile Marvel.
Nu are rost să ne întrebăm dacă Thor: Ragnarok va avea sau nu succes la box-office, pentru că orice film care poartă însemnele Marvel Studios are deja câteva sute de milioane de dolari garantate. E poate şi motivul pentru care cei de acolo au început să o lase mai uşor cu ideile creative. E doar o părere, sigur, dar aş paria că mulţi spectatori îşi doresc o nouă ”colecţie“ de eroi scoşi de la naftalină.
În concluzie, Thor: Ragnarok e un film pentru fani, dar nu e genul de film care să aducă noi fani. Am râs la film, recunosc că m-am distrat, dar n-am ieşit cu nerăbdarea de a vedea următorul film produs de Marvel.
NOTA: 6,5/10
-
Ascensiunea asistenţilor personali virtuali
O bucată ruptă din filmul „Her“ care arată o posibilă direcţie spre care ar putea să se îndrepte asistenţii personali virtuali precum Siri de Apple sau Google Now. Acum un astfel de asistent nu-ţi poate citi e-mailul, dar te poate anunţa când primeşti mesajul şi ar putea să-ţi facă o rezervare la un restaurant apelând la alte aplicaţii. Este însă departe de personalitatea Samanthei din film.
Am întrebat-o pe Siri „ce este viaţa“ şi mi-a spus că este un film, iar Google Now mi-a citit definiţia din dicţionar. Pe de altă parte, Google m-a înţeles perfect, pe când Siri a mai avut probleme în a mă înţelege.
Siri este primul produs de acest fel care a căpătat notorietate. Includerea lui Siri în iPhone în 2011 a creat un nou mod de interacţiune cu telefoanele. La scurt timp şi Google şi-a lansat serviciul de asistent virtual, apoi şi Microsoft prin Cortana, iar mai recent a intrat pe fir şi Amazon cu Echo. Facebook a lansat în august 2015, către anumiţi utilizatori, Facebook M, un asistent virtual cu care comunici în scris, nu prin voce, şi care nu funcţionează doar pe baza inteligenţei artificiale, ci şi cu ajutorul inputului uman.
Înainte de toate, trebuie să ne aducem aminte, însă, de Clippy, agrafa de la Microsoft Office, ce putea fi simpatică la început, dar care a devenit foarte enervantă oferindu-se să te ajute pentru sarcini foarte simple. A apărut în noiembrie 1996, a fost modificată în 2000 şi a ieşit la pensie doi ani mai târziu. În Microsoft Office 2007 a ieşit complet din joc. Clippy a devenit faimos pentru incompetenţa sa, dar este, şi acesta este meritul său, strămoşul asistenţilor de azi.
Apple a cumpărat Siri în 2010 pentru 200 milioane de dolari de la Dag Kittlaus, care se pregăteşte să lanseze un Siri mai evoluat numit Viv. Asistentul celor de la Apple este cel mai vizibil, dar Google Now are o plajă de deschidere mai mare, fiind disponibil atât pe Android, cât şi pe iOS, în timp ce Cortana este limitată la produsele Windows (Windows Phone, dar şi desktop).
Google a lansat o alternativă la Amazon Echo numit Google Home, un gadget inovativ ce nu face decât să devină mai deştept odată cu trecerea timpului. Google Home are trei mari ramuri: muzică şi entertainement (poate pune muzică, filme din cloud sau din telefon), sarcini obişnuite (alarme, vremea etc) şi căutare (poţi întreba orice şi motorul de căutare îţi va da un răspund).
Asistentul celor de la Google apare şi în noua aplicaţie de chat, Allo, anunţată de gigantul din Mountain View. Allo se aseamănă cu Whatsapp sau Facebook Messenger, dar incorporarea asistentului o face mult mai utilă (acesta detectează subiectele discutate de cei implicaţi în conversaţie şi poate sugera răspunsuri, rezerva mese în restaurant sau poate cumpăra la bilete la film, totul fără a părăsi aplicaţia de chat).
În hora asistenţilor digitali a intrat şi Jeff Bezos, şeful Amazon, prin produsul Echo, un asistent personal hardware, care, spre deosebire de ceilalţi menţionaţi, este un produs în sine, nu un soft ce rulează pe telefon sau computer. De aceea are şi o etichetă, cu un preţ de 180 de dolari. Iar o altă diferenţă este faptul că Echo este menit să stea într-o casă inteligentă, nu în buzunarul de la blugi.
Nici Facebook nu putea rămâne prea mult în urmă şi a anunţat un asistent numit M, care ar fi disponibil în aplicaţia Messenger; acest asistent poate face o rezervare la restaurant sau poate să-ţi sugereze ce flori poţi cumpăra pentru aniversarea de căsătorie a părinţilor. Baidu, gigantul de tehnologie chinezesc, şi-a lansat, în septembrie anul trecut, propriul asistent numit Duer, prin care utilizatorii vor putea comanda mâncare sau vor putea cere sfaturi cu privire la îngrijirea animalelor de companie.
În Statele Unite 20% dintre căutările efectuate pe aplicaţia Google din Android vin din recunoaştere vocală. Potrivit firmei de cercetare Gartner, 38% dintre consumatorii americani au apelat la ajutorul unui asistent virtual. Iar până la finalul lui 2016 se estimează că două treimi din consumatorii din pieţele dezvoltate vor utiliza zilnic astfel de produse. Mai ales în condiţiile în care recunoaşterea vocală devine din ce în ce mai bună, iar softurile devin din ce în ce mai capabile să prevadă ce are nevoie un consumator, utilizând date comportamentale şi locaţia acestuia. Ai putea primi, de exemplu, o notificare de tipul „Ştiu că obişnuieşti să comanzi pizza în fiecare weekend. Tocmai a fost inaugurat un restaurant. Vrei să încerci?“ sau, dacă un utilizator îi cere asistentului să-i aducă aminte să cumpere lapte, acesta poate face acest lucru chiar în momentul când acesta intră în supermarket.
Recunoaşterea vocală s-a îmbunătăţit mult în ultima perioadă, având în vedere că acum doi ani Google Now interpreta greşit cam un sfert dintre cuvintele spuse de interlocutori, iar în prezent a scăzut la 8%, potrivit lui Aparna Chennapragada, director al Google Now, conform publicaţiei Wired.
Pe lângă aceşti asistenţi buni la toate, unele companii s-au gândit să creeze produse în acest domeniu specializate pe un anumit lucru. Astfel asistenţii Clara Labs sau x.ai sunt specializaţi în organizarea calendarului şi a multiplelor întâlniri sau evenimente. Aceşti asistenţi sunt integraţi în e-mail şi inspectează calendarul persoanei respective, apoi stabilesc când ar fi cea mai potrivită zi şi oră pentru o anumită întâlnire. Astfel s-ar scurta timpul şi bătăile de cap cu administrarea calendarului.
În urmă cu 7 ani a fost lansat un altfel de motor de căutare, numit Wolfram Alpha, capabil să compare înălţimea Everestului cu lungimea podului Golden Gate sau să determine ce vreme era afară în ziua când a fost asasinat Kennedy. Pe lângă asta, Wolfram oferea o serie de asistenţi personali specializaţi (bursă, finanţe personale sau călătorie) care îi furnizau utilizatorului date complexe din fiecare domeniu.
-
A transformat viscolul în afacere: un tip a construit un iglu şi l-a listat pe Airbnb pentru 200 de dolari pe noapte – FOTO
Un tip din Brooklin, Patrick Horton a profitat de viscolul care a lovit Statele Unite recent şi a construit un iglu în curtea din spatele casei, postând oferta sa “cool” pe Airbnb, pentru 200 de dolari pe noapte. “The Boutique Winter Igloo for 2” a fost descris drept “construit de mână, totul natural. Experimentaţi acest bungalow şic în formă de dom”. Airbnb a reacţionat în urma listării şi, lipsiţi de umor, cei de acolo au scris că domul şic, deşi este bine construit, nu respectă standardele cerute de ei. Drept urmare, a fost scos din ofertă.
foto: Patrick Horton
-
Al dumneavoastră, raţional şi cu umor
Am auzit de Dan Ariely în urmă cu ceva ani, hoinărind printre clipurile de pe TED; m-a atras atunci ineditul speech-urilor sale, amestecul de umor, înţelepciune şi har pe care îl găsesşti destul de rar. Ariely este profesor de economie comportamentală şi de psihologie la Univesitatea Duke şi este autorul unor cărţi de care, dacă nu aţi auzit, probabil că aţi fost plecat undeva în junglă timp de cinci ani: „Iraţional în mod previzibil“, „Iraţionalitatea benefică“ şi „Adevărul (cinstit) despre necinste“.
Ariely ţine şi o rubrică de întrebări şi răspunsuri în Wall Street Journal, „Ask Ariely“; întrebările primite de la cititori şi răspunsurile oferite au fost grupate în „Al dumneavoastră, iraţional“, volumul lansat în luna mai a acestui an pe plan internaţional şi tradus recent în româneşte. Pentru carte Ariely face echipă cu un alt nume important al presei, caricaturistul William Haefeli de la The New Yorker, licenţiat şi el în psihologie şi în arte.
Nu vă lăsaţi induşi în eroare de titlul cărţii, „iraţionalul“ de acolo este doar marca lui Ariely şi nu are nicio legătură cu răspunsurile pe care le oferă, indiferent de cât de ciudată este întrebarea care i-a fost pusă. Şi a avut parte de destule astfel de întrebări; citind cartea veţi gândi, iniţial, că lumea e plină de nebuni care au tot soiul de probleme ciudate; dar după această spoială, veţi realiza că şi problemele dumneavoastră pot părea la fel de naive şi că, de fapt, toţi suntem cumva la fel de neajutoraţi, de îngrijoraţi şi de firavi în lumea cea mare şi rea. Fiecare întrebare la care Ariely răspunde, la modul cel mai serios şi documentat, este prefaţată de o caricatură a lui Haefeli, şi acest lucru nu poate fi decât un plus major de inteligenţă şi umor. Musai de citit.
-
Al dumneavoastră, raţional şi cu umor
Am auzit de Dan Ariely în urmă cu ceva ani, hoinărind printre clipurile de pe TED; m-a atras atunci ineditul speech-urilor sale, amestecul de umor, înţelepciune şi har pe care îl găsesşti destul de rar. Ariely este profesor de economie comportamentală şi de psihologie la Univesitatea Duke şi este autorul unor cărţi de care, dacă nu aţi auzit, probabil că aţi fost plecat undeva în junglă timp de cinci ani: „Iraţional în mod previzibil“, „Iraţionalitatea benefică“ şi „Adevărul (cinstit) despre necinste“.
Ariely ţine şi o rubrică de întrebări şi răspunsuri în Wall Street Journal, „Ask Ariely“; întrebările primite de la cititori şi răspunsurile oferite au fost grupate în „Al dumneavoastră, iraţional“, volumul lansat în luna mai a acestui an pe plan internaţional şi tradus recent în româneşte. Pentru carte Ariely face echipă cu un alt nume important al presei, caricaturistul William Haefeli de la The New Yorker, licenţiat şi el în psihologie şi în arte.
Nu vă lăsaţi induşi în eroare de titlul cărţii, „iraţionalul“ de acolo este doar marca lui Ariely şi nu are nicio legătură cu răspunsurile pe care le oferă, indiferent de cât de ciudată este întrebarea care i-a fost pusă. Şi a avut parte de destule astfel de întrebări; citind cartea veţi gândi, iniţial, că lumea e plină de nebuni care au tot soiul de probleme ciudate; dar după această spoială, veţi realiza că şi problemele dumneavoastră pot părea la fel de naive şi că, de fapt, toţi suntem cumva la fel de neajutoraţi, de îngrijoraţi şi de firavi în lumea cea mare şi rea. Fiecare întrebare la care Ariely răspunde, la modul cel mai serios şi documentat, este prefaţată de o caricatură a lui Haefeli, şi acest lucru nu poate fi decât un plus major de inteligenţă şi umor. Musai de citit.