Cu Zee.Aero şi Kitty Hawk, Page vrea să cucerească, la propriu, cerul, şi să-l facă accesibil pentru oricine. Bloomberg Businessweek propune o excursie la fabricile secrete de maşini zburătoare ale lui Larry Page.
În urmă cu trei ani, Silicon Valley s-a îndrăgostit, fugar, de start-up-ul Zee.Aero. Firma îşi instalase tabăra chiar lângă cartierul general al Google din Mountain View, California, ceea ce era ciudat deoarece Google controlează cea mai mare parte a terenului din zonă. Apoi un reporter a descoperit o cerere pentru un certificat de brevet în care se arăta că Zee.Aero lucrează la un aparat de zbor mic, propulsat electric, care să poată decola şi ateriza vertical – o maşină zburătoare.
În cele câteva articole informative care au urmat, tot ce a spus start-up‑ul a fost că nu s-a afiliat cu Google şi cu nicio altă companie de tehnologie.
Apoi firma a încetat să mai răspundă întrebărilor presei. Angajaţii spun că li s-au dat broşuri cu instrucţiuni despre cum să evite întrebările reporterilor. De atunci, singurele picături de informaţii care au ajuns la public au venit de la piloţi amatori, care ocazional postau imagini cu avioane ciudate decolând de pe un aeroport din apropiere. În cele din urmă s-a aflat că Zee.Aero nu aparţine Google – şi nici companiei holding Alphabet –, ci cofondatorului acesteia Larry Page.
Page a finanţat personal Zee.Aero de la lansarea start-up-ului, în 2010, dar a ţinut ca implicarea sa să nu fie făcută publică, spun persoane apropiate companiei (unii spun că Page a lăsat să se înţeleagă că se va retrage dacă se face public ajutorul său).
Zee.Aero este doar o componentă a planului lui Page de a deschide era călătoriilor aeriene personalizate, deasupra străzilor blocate de ambuteiaje şi departe de înghesuiala înjositoare a zborurilor comerciale moderne. La fel ca Jeff Bezos şi Elon Musk, Page îşi foloseşte averea personală pentru a construi viitorul viselor sale din copilărie.
Sediul Zee.Aero este o clădire urâtă cu două etaje care-ţi dă senzaţia de hală industrială. La început, Page a interzis accesul echipei Zee.Aero la primul etaj şi a transformat etajul doi într-o locuinţă demnă de un multimiliardar: dormitor, baie, picturi scumpe, un perete de căţărat şi unul din primele motoare de rachetă SpaceX, un cadou de la prietenul Musk. Accentuând misterul, când vobeau despre Page angajaţii de la Zee.Aero nu-i spuneau pe nume, ci îi ziceau GUS, tipul de sus (guy upstairs). Însă a venit vremea când echipa a avut nevoie şi de spaţiul de sus. Iar picturile lui GUS, echipamentele pentru exerciţii şi motorul de rachetă au plecat de acolo sub privirile pline de admiraţie ale inginerilor.
Zee.Aero are acum aproape 150 de angajaţi. Operaţiunile s-au extins la un hangar de aeroport din Hollister, aflat la circa 70 de minute de condus de Mountain View. Acolo două prototipuri fac zboruri de test.
De asemenea, compania are o facilitate de producţie în campusul Ames Research Center al NASA, la marginea Mountain View. Page a cheltuit mai mult de 100 de milioane de dolari cu Zee.Aero, spun două surse apropiate companiei, iar omul de afaceri nu se opreşte aici. Anul trecut, un alt start-up finanţat de Page, Kitty Hawk, care lucrează tot la o maşină zburătoare, şi-a început activitatea şi şi-a înregistrat sediul într-o clădire de birouri cu două etaje aflată la câteva sute de metri de birourile Zee.Aero. Strada, mărginită de copaci, se termină acolo.
Echipa Kitty Hawk, izolată de angajaţii de la Zee.Aero, lucrează la un proiect concurent. Preşedintele firmei, potrivit unor documente depuse anul trecut, este Sebastian Thrun, naşul programului pentru maşini care se conduc singure al Google şi fondatorul diviziei de cercetare Google X.
Maşinile zburătoare sunt, desigur, ridicole. Cel puţin pentru investitori. Inventatori încăpăţânaţi au încercat să le construiască de-a lungul deceniilor, dar eforturile lor au avut puţine rezultate, în afară de dezamăgirea investitorilor şi secătuirea conturilor bancare. Însă necazurile n-au reuşit să stavilească pasiunea şi imaginaţia: maşinile care zboară există acolo, undeva, în ierarhia tocilarilor, între memorie downloadabilă şi holodeck-uri funcţionale.
Însă materiale mai bune, sisteme de navigaţie autonome şi alte evoluţii ale tehnologiei au convins un grup în creştere de oameni inteligenţi, bogaţi şi se pare serioşi că în următorii câţiva ani vor putea fi văzute maşini zburătoare care se pilotează singure şi decolează şi aterizează vertical (sau cel puţin un avion mic, electric şi autonom cu care se va putea zbura zilnic).
La astfel de prototipuri lucrează câteva companii din diferite părţi ale lumii, inclusiv start-up-uri şi mari producători din industria aerospaţială. Într-un colţ, se pare, îşi au locul companiile pe care Page le finanţează în tăcere.
„În ultimii cinci ani, tehnologia a avansat spectaculos“, spune Mark Moore, inginer aeronautic care a proiectat pentru NASA aeronave avansate. „Ce se va întâmpla în următorii 5-10 ani va fi incredibil.“
California de Nord are de mult o fascinaţie pentru pentru maşini zburătoare. În 1927, un inginer acum aproape uitat, Alexander Weygers, a început să facă planurile unei farfurii zburătoare care să se poată strecura printre acoperişurile caselor. În 1945 a primit un brevet pentru ceea ce el a descris că este un „discopter“, un aparat cu decolare şi aterizare verticală cu suficient spaţiu înăuntru pentru ca pasagerii să se poată plimba, să poată găti şi dormi. Şi-a imaginat şi variante mai mici, care aterizează în locuri special făcute pentru aceasta pe acoperişurile clădirilor din San Francisco. Până acum nu a fost văzut niciun discopter, dar se crede că armata americană, care l-a vizitat pe Weygers, s-a jucat cu un prototip.
Astăzi, cel mai mare pasionat de maşinile zburătoare este Paul Moller, 79 de ani, profesor la Universitatea din California. În urmă cu 50 de ani, când preda inginerie mecanică şi aeronautică, a dezvoltat un model de aparat zburător care poate fi parcat într-un garaj normal şi poate fi condus pe stradă până la o mică pistă, de unde decolează. Moller şi-a testat primul prototip, XM-2, în 1966. XM-2 semăna cu o farfurie zburătoare cu un loc în centru protejat de un balon de plastic. Aparatul a reuşit să atingă în zbor o altitudine de aproape un metru şi jumătate în timp ce studenţii profesorului îl ţineau sub control cu frânghii. „Eram îngrijoraţi că maşinăria o va lua razna, că am fi putut omorî pe cineva“, povesteşte Moller.