Toata lumea vorbeste despre regionalizare, dar nimeni nu se inghesuie s-o faca. Iar cand se va face, exista mari sanse sa se faca prost. “I want my money back!” – iata o exclamatie pe care o pot intelege atat Margaret Thatcher cat si Sabin Gherman. Atat englezul nemultumit de cat de mult cotizeaza la fondurile Uniunii Europene, raportat la cat primeste inapoi de la acelasi buget, cat si ardeleanul aflat fata de Capitala intr-un raport fiscal oarecum asemanator. Nu-i de mirare asadar ca prima miscare de “regionalizare” a Romaniei a inceput – hat, de multisor, pe cand Sabin Gherman se satura de Daca acum problema regionalizarii/decentralizarii se pune mai acut decat niciodata e tot din cauza banilor. Leonard Oprea, negociatorul-sef al Romaniei, a declarat, alarmat, saptamana trecuta ca “ Pe cand miscarea regionalista abia incepea sa inmugureasca in Transilvania, fiind intampinata cu tipete isterice si acuzatii de separatism, imi instrainam o sumedenie de prieteni ardeleni, sustinand public, in repetate randuri, pozitia “reactionara”, conform careia “acum nu e momentul”. Motivul, spuneam, e accentul pus pe motivatia economica a regionalizarii – o motivatie gresita din start. Abia in preajma acceptarii Romaniei in Uniunea Europeana, sustineam, centrul de greutate al intregului demers s-ar putea muta acolo unde ii e, de fapt, locul – in sfera politicului. Istoria a fost de-asta data blanda cu mine, dandu-mi, macar partial, dreptate. Ce-i drept, apropierea integrarii nu a reusit sa mute accentul dinspre economic spre politic. Dar, pe de alta parte, ultimele studii de specialitate nu fac decat sa imi confirme ipoteza. Si, cu acelasi drum, si temerile. In numarul din august 2005 (Vol. 99, nr. 3) al American Political Science Review – revista de capatai a Asociatiei Americane de Stiinte Politice – Tullia G. Falleti publica un foarte convingator articol despre posibilele efecte perverse ale descentralizarii. Pe scurt, studiul cu pricina (realizat pentru perioada 1978-1999, in Argentina, Brazilia, Columbia si Mexic, in functie de o sumedenie de indicatori si de statistici atat de dragi cercetarii empirice) ajunge la concluzia ca procesul de descentralizare, prost orchestrat, poate avea ca efect de fapt scaderea puterii de decizie a autoritatilor locale – prefecti, primari, presedinti de consilii judetene, etc. Fenomenul in sine e lesne de inteles cata vreme descompunem procesul in trei tipuri distincte: descentralizarea administrativa (transferul administratiei si a serviciilor publice – educatie, sanatate, etc); cea fiscala (cresterea transferurilor de fonduri spre regiuni, dar si crearea unor noi taxe locale/regionale); in fine, cea politica (modificari constitutionale si reforme electorale desemnate sa creeze noi spatii de reprezentare la nivel subnational/regional). Concluzia la care ajunge Falleti e cat se poate de logica: ordinea in care sunt introduse aceste trei descentralizari, conteaza. O descentralizare “de la centru” va incepe cu aspectele administrative si fiscale, sporind, in fapt, dependenta factorilor de decizie locali de conducerea centrala. In momentul in care decizia descentralizarii politice este, in sfarsit, luata, ea va avea chipul si asemanarea guvernului national. Obisnuiti sa depinda, intr-un fel sau altul, de centru, decidentii locali nu vor avea nici un interes in taierea “cordonului ombilical”. Centralizarea de facto nu se va perpetua doar, dar chiar va spori in intensitate. Daca, in schimb, descentralizarea politica reprezinta primul pas, e foarte probabil ca descentralizarea administrativa si fiscala sa intareasca aceasta tendinta. Dupa cum remarca Katherine O””””””””Neill, intr-un articol publicat in 2003 in Comparative Political Studies, descentralizarea politica reprezinta un punct critic care, odata trecut, face dificila, chiar daca nu imposibila, recentralizarea – cel putin intr-un sistem democratic. Din pacate, daca stam prost cu economia, cu politica descentralizarii stam catastrofal. Dinspre partea lui Ludovic Orban, participant activ, in 2004, la elaborarea “Legii privind dezvoltarea regionala”, nu ne putem astepta la minuni. In Consiliul National pentru Dezvoltare Regionala, cu 32 de membri, guvernul are 15 reprezentanti plus presedintele care este ministrul Integrarii. Restul, sunt reprezentanti ai judetelor. Regiunile au ramas fictiuni pe hartie. Mai mult. Recentele propuneri de modificare a legii electorale nu pomenesc nimic despre reprezentarea politica a regiunilor. Pedistii vor (daca mai vor) parlament unicameral, asa ca reprezentarea regionala e exclusa din start. Liberalii ar vrea mentinerea sistemului bicameral, dar in conditiile in care reprezentantii Senatului ar fi alesi la nivelul judetelor. Cum am da-o, cum am suci-o, reprezentarea politica a regiunilor, cheia descentralizarii, e mirifica, sublima, dar lipseste cu desavarsire din peisaj
A pomenit cineva de vot uninominal la Senat, pe baza reprezentarii regionale? Aud?