FMI trimitea la discursul şefei Christine Lagarde de la o conferinţă internaţională despre viitor, unde ea avertiza că dacă schimbările climatice şi inegalitatea între ţările bogate şi cele sărace nu vor fi abordate, un viitor „distopic” aşteaptă omenirea în doar 50 de ani. The Economist scria că „impunerea unor taxe mai mari poate reduce inegalitatea fără a afecta creşterea economică”, New York Times deplângea perpetuarea inegalităţii în Africa la două decenii de la desfiinţarea apartheidului, iar FEM conchidea că „inegalitatea s-a accentuat atât de mult, încât ameninţă fundamentele creşterii economice la scară globală”. Cu o zi înainte, miliardarul Ray Dalio, fondatorul Bridgewater, cel mai mare fond speculativ din lume, publica un eseu pe LinkedIn intitulat „Cea mai mare problemă economică, socială şi politică – existenţa celor două economii: cei 40% de sus şi cei 60% de jos”, un fel de adaptare a teoriilor de pe vremea mişcării Occupy despre decalajul dintre cei 1% şi cei 99% din societatea americană.
Preocuparea pentru inegalitate în rândul finanţiştilor de top ori al presei de elită nu e o noutate. Revista Fortune făcea o listă în 2015 cu miliardarii îngrijoraţi, între care eternii Bill Gates şi Warren Buffett, dar şi Lloyd Blankfein, CEO Goldman Sachs, care explica: „Prea mult din PIB produs în această generaţie a ajuns la prea puţini oameni. Inegalitatea de venituri e de vină pentru dezbinările din ţară, dezbinări care se pot accentua”. Între timp însă, dezbinările s-au accentuat, nu numai în SUA, unde au dus la alegerea lui Donald Trump la Casa Albă, ci şi în Europa. Acelaşi Ray Dalio le scria în vară investitorilor că „marea polarizare economică, socială şi politică” de acum e fără precedent de la război. Astfel de perioade, susţine Dalio, pot aduce la putere lideri conflictuali, cu politici protecţioniste, naţionaliste şi militariste care pot merge până la instituirea unor dictaturi.
Verdictele de mai sus par de acelaşi gen cu cele emise de orice alarmist de la colţul străzii, dar nu sunt. Singurele evenimente importante pentru pieţele financiare în acest an au fost două – reuniunea la vârf a Rezervei Federale din 20 septembrie şi reuniunea la vârf a Băncii Centrale Europene din 26 octombrie, dedicate încercării celor două instituţii de a anunţa pe un ton cât mai dulce că tiparniţele de bani pornite din 2008, respectiv 2010 (programele de stimulare monetară a economiei cunoscute ca QE – quantitative easing) şi-au făcut datoria şi a venit momentul să-şi mai scadă producţia. Tonul cât mai dulce se explică prin teama ambelor bănci de o nouă furtună de genul celor din 2011, 2013 sau 2015, când pieţele financiare au intrat în criză fie ca reacţie, fie în anticiparea intenţiilor de atunci de a scoate tiparniţa din funcţiune şi au reuşit astfel să determine Fed şi BCE să dea înapoi.
Previzibil, acelaşi gen de şantaj l-am văzut la lucru şi anul acesta, de exemplu când un celebru analist de la JP Morgan a ieşit acum câteva săptămâni să ameninţe cu „o mare criză de lichiditate” în 2018, după ce băncile centrale vor începe să mai dea jos din enorma povară de obligaţiuni şi alte titluri de datorie (cca 15.000 mld. dolari) cumpărate de la începutul crizei până în prezent şi în schimbul cărora au eliberat continuu la schimb bani ultraieftini pentru uzul pieţelor. Marea criză ar urma, după analistul băncii americane, să provoace tensiuni sociale similare celor de la protestele sociale din 1968 contra elitelor globale, dacă nu chiar şi mai intense, ţinând cont că evenimente ca alegerile din SUA, Brexitul sau mişcările de independenţă din Europa „deja evidenţiază tensiuni sociale care probabil se vor amplifica la următoarea criză financiară”.
Atât Janet Yellen, şefa Fed, cât şi Mario Draghi, şeful BCE, au reuşit până acum să evite apariţia unor noi turbulenţe pe pieţe. Fed a anunţat doar că din octombrie începe să-şi reducă prudent, cu 10 mld. dolari pe lună, uriaşul portofoliu (4.500 mld. dolari) de obligaţiuni şi alte titluri acumulate în anii crizei. Mario Draghi a cules laude pentru menajamentele cu care a prezentat perspectiva politicii monetare la 26 octombrie: BCE îşi va înjumătăţi, într-adevăr, cumpărările de obligaţiuni de la 60 la 30 mld. euro pe lună din ianuarie, dar acest plafon va dura cel puţin până în septembrie 2018, căci Draghi a adăugat că programul QE va putea fi extins „dacă va fi necesar”, iar dobânzile situate acum la zero vor rămâne neschimbate până când se va încheia programul.
Este de înţeles deci că băncile centrale vor astfel să evite noi crize de furie ale pieţelor, pentru a nu afecta relansarea aşa de greu câştigată a economiilor. Numai că, deşi programele QE sunt unanim prezentate drept singurul motor real al relansării economice în SUA şi zona euro, ele sunt la fel de evident responsabile şi de creşterea inegalităţilor. Există numeroase comentarii în presa economică despre efectul pervers al QE în adâncirea inegalităţii, fiindcă ea a înlocuit politicile fiscale ale guvernelor cu un fel de Robin Hood pe dos, care ia de la săraci şi dă la bogaţi. Mai exact, aşa au scăzut randamentele activelor importante pentru clasa de mijloc (economii şi pensii) şi au crescut randamentele activelor deţinute de cei ce deja aveau suficient capital încât să-şi permită speculaţii (umflarea preţurilor acţiunilor în ultimii ani, cu recordurile succesive ale burselor).
La aceasta se adaugă erodarea puterii de cumpărare prin deprecierea monedei: un studiu din 2012 al Băncii Angliei, care din 2009 are propriul program QE, vorbea despre cum cele mai bogate 5% dintre gospodării au ajuns să deţină 40% din totalul averilor, fiind principalele beneficiare ale creşterii burselor şi ale deprecierii lirei. La şedinţa din 2 noiembrie, Banca Angliei a mărit dobânda de referinţă prima oară după 2007, de la 0,25% la 0,5%, încercând să combată creşterea inflaţiei (estimată la 3% pe tot anul) ca efect al deprecierii lirei de la Brexit încoace. Salariile nu au contribuit la inflaţie: din 2010 au scăzut ca medie pe cap de salariat cu 6%, iar ponderea lor în PIB e cea mai mică de după război. De asta, pentru măsurarea bunăstării au ajuns irelevanţi indicatorii clasici, creşterea PIB şi rata ocupării forţei de muncă; grosul creşterii PIB merge în profiturile alimentate de QE, nu în salarii. La scară globală, efectul e cel acuzat de FMI: 1% din populaţie deţine cca 10% din totalul veniturilor în cele mai multe state din G20, cu proporţii şi mai mari în ţări ca SUA, Marea Britanie, Canada ori Africa de Sud.
Şi atunci ce recomandă instituţiile financiare în afară de programe filantropice sau politici fiscale care deja încep să fie abandonate, dacă ne uităm la reforma fiscală a lui Trump, cu scăderea taxelor pentru companii şi cei cu venituri mari? Nu se atinge nimeni de QE, şi nu e de mirare, atâta vreme cât primele lovite ar fi tot ţările şi categoriile sărăcite de criză. Înainte de şedinţa BCE din octombrie chiar a fost un comentariu al Marketwatch care avertiza că una din primele ţări care ar avea de suferit dacă Draghi ar fixa vreun termen de închidere a tiparniţei ar fi Italia, fiindcă ar creşte costurile îndatorării statului. Pentru băncile centrale şi state, această situaţie e una de captivitate, de cerc vicios, în care indiferent ce ar face, tot rău ar fi. Şi atunci n-au de făcut decât să împingă în continuare termenul de ieşire din epoca QE. Pe la sfârşitul anului trecut era plin de analize despre riscurile lui 2017 aduse de iminentele decizii ale băncilor centrale de a mai reduce din volumul QE şi de a majora dobânzile. Şi la noi am văzut reflecţii filozofice despre „ieşirea din epoca banilor ieftini”. Dar anul se încheie cu o nouă amânare pe acest front, pentru că băncile centrale şi statele n-au de ales.
La 2 noiembrie, preşedintele Trump l-a nominalizat pentru şefia Fed începând de la anul pe avocatul republican Jeremy Powell, fost bancher de investiţii, cel mai bogat preşedinte al Rezervei Federale din anii 40 încoace, cu o avere estimată de Bloomberg la peste 112 mil. dolari, faţă de 2,7 mil. dolari cât avea Ben Bernanke în 2005 sau 14,6 mil. dolari cât avea Janet Yellen în 2014. Aşadar, unul din cei 1% la care se referea FMI mai sus şi despre care majoritatea analiştilor sugerează că va fi încă şi mai rezistent decât actuala şefă a Fed, Janet Yellen, la ideea că ar cam fi momentul ca QE să se încheie. Aşa încât, dacă ne întrebăm ce o să urmeze la anul, cel mai probabil răspuns ar fi: noi amânări din partea Fed şi a BCE şi alte semnale de alarmă din partea instituţiilor financiare despre o inegalitate care tot cade din cer, inexplicabil, în plină perioadă de relansare a creşterii economice globale după criză.
