BusinessMagazin

Tag: tiparnita

  • Europa, mai aproape de pornirea tiparniţei de bani?

    În iulie, inflaţia a scăzut în zona euro la 0,4%, de la 0,5% în iunie – cea mai scăzută rată a inflaţiei din octombrie 2009, iar estimarea de inflaţiei pentru august, difuzată la 29 august de Eurostat, vorbeşte de o nouă scădere la 0,3%. În acelaşi timp, şomajul în zona euro a rămas în iulie la 11,5%, iar în Italia a crescut la 12,6%, ceea ce reprezintă recordul ultimilor 40 de ani. În mod surprinzător, chiar în Germania şomajul a crescut cu 2.000 de persoane, iar indicatorii de încredere în rândul managerilor din industrie, construcţii şi servicii şi în rândul consumatorilor au scăzut pe toată linia la nivelul zonei euro. Toate acestea au întreţinut un anumit optimism pe pieţele financiare, în ideea că orice veste proastă despre economia europeană creşte şansele ca BCE să cedeze şi să se lanseze într-un program de relaxare monetară identic cu cele aplicate de Rezerva Federală a SUA.

    Ministrul german al economiei, Wolfgang Schaeuble, a turnat însă apă rece pe speranţele că Banca Centrală Europeană va porni tiparniţa de bani. “Politica monetară a ajuns la capătul instrumentelor sale. Nu cred că politica monetară a BCE are instrumentele să lupte cu deflaţia. Avem nevoie urgent, în schimb, de investiţii, de recâştigarea încrederii investitorilor, a pieţelor, a consumatorilor”, a spus Schaeuble într-un interviu pentru Bloomberg.

    Situaţia din Europa contrastează puternic cu cea din SUA, unde indicele bursier S&P 500 a depăşit pentru prima oară în istorie pragul de 2.000 de puncte la închiderea din 25 august, iar indicele Dow Jones a marcat la rândul său un record absolut pentru interiorul unei zile de tranzacţionare, ajungând la 17.153 de puncte, peste maximul istoric de 17.138 de puncte la închidere atins la 16 iulie.

    Indicii burselor americane au continuat astfel trei săptămâni de creştere susţinută, motivată de perspectivele îmbunătăţite ale economiei SUA, de rezultatele financiare peste aşteptări ale companiilor listate (companiile incluse în calculul S&P 500 au avut o creştere a profiturilor de 8,4% în T2). Actuala perioadă de boom bursier post-criză a început însă de fapt încă din martie 2009, adică de când a început să-şi facă efectul primul val de bani pompaţi în piaţă de Rezerva Federală: de atunci, indicele S&P 500 a urcat cu aproape 196%, iar în ultimul an a câştigat 8%.

  • Ce fel de “lovitură preventivă” pregăteşte Banca Centrală Europeană

    El a declarat că BCE ar putea fi nevoită să lanseze “o lovitură preventivă” contra pericolului deflaţiei în zona euro, astfel încât să fie combătută “percepţia că preţurile vor scădea în continuare”. Inflaţia în zona euro a fost de 0,7%, u[or mai ridicată decât în martie (0,5%), dar încă departe de ţinta BCE de aproape 2%.

    Ultimele date ale CE arată însă că pentru prima oară din decembrie, percepţia în rândul consumatorilor şi al companiilor privind evoluţia economiei şi aşteptările privind creşterea preţurilor s-au îmbunătăţit sensibil în luna mai faţă de aprilie, ceea ce ar putea determina BCE să nu cedeze presiunilor de a urma exemplul Rezervei Federale.

    Economiştii citaţi de presa financiară anglo-saxonă susţin că Draghi are de abordat trei teme spinoase la reuniunea BCE din 5 iunie: prevenirea riscurilor de deflaţie, contracararea aprecierii monedei euro şi stimularea redresării economice a zonei euro prin încurajarea creditării. Italia şi Franţa au cerut în repetate rânduri BCE să combată aprecierea excesivă a euro, cu efect clar negativ asupra economiilor zonei, mai ales în contextul în care dolarul continuă să fie susţinut de prelungirea programului Rezervei Federale a SUA de susţinere a lichidităţii de pe pieţe cu bani de la tiparniţă.

    Mario Draghi a vrut însă până acum să evite capcana în care a căzut Rezerva Federală, respectiv şantajul marilor speculatori financiari, care au dus pieţele de acţiuni în jos de fiecare dată când raportările federale arătau că un indicator economic s-a îmbunătăţit şi când oficialii Fed dădeau de înţeles că, prin urmare, programul de stimulare monetară din partea băncii centrale nu-şi mai avea rostul. Mai exact, Draghi a sugerat mereu că BCE are încă destule arme în tolbă şi că măsurile luate de bancă sunt suficiente (reducerea lentă a dobânzilor şi prelungirea până la jumătatea lui 2015 a programului de credite ieftine pentru bănci) spre a combate riscul căderii Europei într-o perioadă de deflaţie “de tip japonez”, paralizantă pentru economie.

    În plus, BCE, ţinându-se cu încăpăţânare de obiectivul său vechi, încă de pe vremea când la cârma sa era Jean-Claude Trichet, de a evita o creştere a inflaţiei pe care a văzut-o întotdeauna drept principalul pericol la adresa creşterii economice, a insistat mereu ca toate programele sale de relaxare monetară prin achiziţia de active derulate de la începutul crizei să aibă parte de sterilizare (operaţiunile prin care banca retrage de pe piaţă integral sau parţial echivalentul banilor nou-intraţi în circulaţie), refuzând deci să tipărească bani pur şi simplu, aşa cum a făcut Rezerva Federală a SUA.

    Motivul insistenţei BCE era simplu – faptul că banca americană îşi poate permite să acţioneze ca o simplă tiparniţă, graţie statutului privilegiat al dolarului, care a făcut ca operaţiunile de relaxare monetară făcute din 2009 până acum în folosul economiei americane să fie plătite de restul lumii, prin export direct de inflaţie. BCE n-ar fi avut însă această şansă, astfel încât efectele unei inflamări a inflaţiei în zona euro ar fi urmat să fie nocive pentru locuitorii Europei, pentru UE, nu pentru restul lumii. De aceea Mario Draghi s-a ferit ca de foc să imite Rezerva Federală şi a ignorat vocile din mediul financiar american sau britanic ori care susţineau că n-ar strica deloc în zona euro un pic de inflaţie care să scadă puterea de cumpărare a salariilor în Spania sau Italia, în numele unei egalizări a productivităţii între Nordul şi Sudul zonei euro.

    Mai mult, Draghi a părut împăcat pentru o vreme cu perspectiva unei perioade lungi de inflaţie mică, departe de ţinta de 2%, chiar când însăşi şefa FMI, Christine Lagarde, a avertizat că BCE trebuie să acţioneze mult mai ferm, adică să urmeze exemplul Fed, fiindcă altfel zona euro e pândită de spectrul deflaţiei. În ultima vreme însă, BCE a început să studieze serios posibilitatea unui program de relaxare monetară după exemplul Fed.

    Printre puţinele voci care continuă să se opună în Europa unui astfel de program rămâne economistul polonez Leszek Balcerowicz, care a susţinut recent la Bucureşti că sperietoarea deflaţiei nu are bază reală. El a arătat că economiştii şi politicienii împing BCE să tipărească şi mai mulţi bani, întrucât le este mai uşor să amâne reformele structurale prin substitute monetare decât să “mobilizeze populaţia pentru liberalizara pieţei muncii şi reforma educaţiei”. “A tipări bani nu înlocuieşte reformele structurale. Şi Africa ar fi bogată. E un mit greşit şi periculos. Această politică monetară de relaxare cantitativă lungă încetineşte restructurarea”, a spus Balcerowicz la “Conferinţa de Risc de Ţară Coface 2014”, organizată în aprilie de Coface şi agenţia de presă Mediafax.

  • Cât va mai funcţiona tiparniţa de bani a băncilor centrale

    A FOST, EVIDENT, FOARTE BINE CĂ ANUL A RĂMAS ÎNTR-O ASEMENEA AMORŢIRE, DUPĂ FURTUNILE BURSIERE ALE ANILOR TRECUŢI, INTERMINABILELE PREVESTIRI DESPRE DESTRĂMAREA ZONEI EURO SAU DESPRE ALTE ŢĂRI SILITE SĂ-ŞI PLĂTEASCĂ SCUMP SALVAREA DE LA FALIMENT CU BANII UE ŞI AI FMI. Nu doar câteva, ci toate previziunile catastrofice despre 2013 s-au dovedit greşite: nu a izbucnit al treilea război mondial, nu s-a spart zona euro, economia Chinei n-a implodat, Europa nu s-a cufundat în recesiune, blocajul fiscal din SUA a fost depăşit cu succes, iar economia Japoniei a prins ceva avânt.

    Relativa acalmie a fost evident neobişnuită, în condiţiile în care şomajul continuă să crească (în Europa) şi întârzie să se reducă (în SUA), presiunea în direcţia ieftinirii muncii în numele competitivităţii continuă să împiedice o redresare a nivelului de trai în economiile dezvoltate şi emergente, revenirea cererii private de consum se amână acum pentru 2014 în toate prognozele băncilor, iar pentru prima dată în analizele instituţiilor financiare apare temerea că economiile emergente ale Estului ar putea să nu le mai ajungă niciodată din urmă pe cele dezvoltate.

    Nici politicienii, nici analiştii financiari nu se mai înşală însă asupra adevăratei raţiuni a acestei acalmii: faptul că investitorii de pe pieţele financiare au început să se teamă mai puţin că-şi vor pierde banii investiţi în obligaţiuni şi acţiuni, iar băncile au început să se teamă mai puţin că nu vor mai găsi pe piaţă banii ieftini datoraţi programelor prelungite de stimulare monetară oferite de băncile centrale din SUA, zona euro, Marea Britanie şi Japonia. Pe de altă parte, programele de austeritate susţinută derulate de state în anii trecuţi au început să-şi facă efectul în ameliorarea statisticilor macro (datorie şi deficit), astfel încât pieţele financiare (creditorii statelor) s-au mai liniştit.

    Aşa se face că, în ciuda unui an cu redresare economică firavă şi îndoielnică peste tot în ţările afectate de criză, pieţele financiare au prosperat, bătând record după record. Anul economic s-a încheiat cu o decizie care pune capăt unei incertitudini obsesive a pieţelor care durează din luna mai, de când şeful Rezervei Federale, Ben Bernanke, a anunţat că o îmbunătăţire a datelor privind şomajul în SUA va duce la oprirea tiparniţei de bani: Fed a anunţat că va reduce achiziţiile lunare de obligaţiuni de la 85 mld. dolari la 75 mld. dolari pe lună, ceea ce înseamnă că programul de stimulare monetară se va extinde şi pe parcursul anului viitor. Ca efect, bursele au atins noi recorduri istorice: indicele S&P 500 a trecut de 1.810 puncte, iar DJIA a trecut de 16.167 puncte.

    De cealaltă parte a oceanului, liderii europeni au reuşit, după încă un an de batere a pasului pe loc (cauzată în mare măsură de nevoia de amânare a oricăror decizii importante până după alegerile din toamnă din Germania), să ajungă la un compromis privind mecanismul de abordare a băncilor cu probleme, prin înfiinţarea unui fond de 55 mld. euro finanţat din contribuţiile băncilor şi a cărui funcţionare va depinde de deciziile BCE şi ale unei noi agenţii europene care se va ocupa de crizele bancare. Mecanismul urmăreşte să protejeze banii contribuabililor europeni, adică primii care au fost cheltuiţi până acum pentru salvarea băncilor, făcând răspunzătoare în schimb băncile, investitorii şi acţionarii acestora. Insistenţa Germaniei de a cruţa banii contribuabililor şi capacitatea limitată a fondului sunt de natură, bineînţeles, să-i nemulţumească pe investitori, care au învăţat însă acum să accepte (spre deosebire de anii trecuţi) că politicienii trebuie să facă totuşi concesii unor electorate sătule să finanţeze greşelile băncilor şi în continuare predispuse la revolte violente şi la reorientarea preferinţelor spre partidele extremiste sau „antisistem”.

    ÎN ACELAŞI TIMP, FAPTUL CĂ MAREA BRITANIE NU PARTICIPĂ LA ACEST ACORD ŞI INSISTĂ ÎN CONTINUARE PENTRU REFERENDUMUL ASUPRA PARTICIPĂRII LA UE PÂNĂ ÎN 2017 NU E DE BUN AUGUR PENTRU UNITATEA EUROPEI, aşa cum nu e de bun augur nici abandonarea treptată a termenelor de aderare la zona euro din partea mai multor ţări din Est, între care şi România. Pe de altă parte însă, UE s-a îmbogăţit anul acesta cu un nou membru, Croaţia, iar eforturile diplomatice pentru unificarea economică a continentului şi lărgirea UE spre est continuă, chiar dacă anul 2013 a fost marcat de eşecuri – Ucraina a refuzat acordul de asociere şi s-a orientat momentan spre Rusia, Vestul continuă să se opună aderării României şi Bulgariei la spaţiul Schengen, iar liberalizarea pieţei europene a muncii din 2014 e întâmpinată exclusiv cu temeri că esticii flămânzi vor năvăli să ia locurile de muncă şi ajutoarele sociale cuvenite occidentalilor.

    Tema ţapului ispăşitor, ca şi tendinţele centrifuge din interiorul UE exprimate în revolte populare sunt de aşteptat să ia amploare dacă redresarea economică a Europei va continua să întârzie, iar drobul de sare al ideii că la un moment dat băncile centrale vor termina cu programele de stimulare monetară rămâne la locul lui, perpetuând neliniştile teoretice despre felul cum economia mondială ar reuşi să funcţioneze din nou fără o astfel de respiraţie artificială. Pentru moment însă, rămânem cu satisfacţia relativă că în 2013 putea să fie mult mai rău şi că am avut cu toţii un moment de respiro după crizele din anii trecuţi. Dacă e mult sau puţin, vom vedea la anul.

  • Cine câştigă dacă economia americană o duce prost

    Toţi factorii acţionează în direcţia acestei amânări: datele privind încrederea consumatorilor din SUA (indicele de profil al Bloomberg a scăzut la minimul ultimelor opt luni), performanţa slabă a pieţei americane a muncii (numai 148.000 de locuri de muncă nou-create în septembrie), blocajul fiscal prelungit din luna octombrie ca efect al conflictelor politice şi limitarea cheltuielilor federale. La aceasta se adaugă perspectiva ca disputele pe marginea bugetului şi a datoriei publice să nu poată fi rezolvate nici în primele luni ale anului viitor.

    Comitetul pentru politică monetară al Rezervei Federale se va reuni din nou la 29 şi 30 octombrie, însă majoritatea comentatorilor cred că şeful Fed, Ben Bernanke, aflat spre final de mandat, va lăsa decizia privind reducerea programului de achiziţii de obligaţiuni (al cărui plafon valoric este acum de 85 mld. dolari pe lună) pe seama succesoarei sale, Janet Yellen. Este posibil însă ca Bernanke să furnizeze miercuri indicii privind un nou posibil calendar de acţiune pentru Fed în următoarele luni.

    Sursa: CNN Money

  • Omul care ne trebuie: Janet Yellen

    Preşedintele Barack Obama a declarat că “muncitorii americani şi familiile lor vor avea un mare apărător în Janet Yellen”, referindu-se la dublul obiectiv al Fed de a stimula creşterea pieţei muncii în paralel cu menţinerea inflaţiei sub control. Anterior, Obama o lăudase pentru capacitatea de viziune, afirmând că “ea a tras semnalul de alarmă în privinţa bulei activelor imobiliare şi a exceselor de pe pieţele financiare înainte de recesiune”.

    Presa financiară remarcă însă că e vorba de fapt de un triplu mandat, din moment ce Yellen s-a referit, în discursul de acceptare a nominalizării, la “promovarea ocupării forţei de muncă, a stabilităţii preţurilor şi a unui sistem financiar puternic şi stabil”. Nominalizarea economistei Janet Yellen, 67 de ani, vicepreşedinte al Fed şi soţia laureatului Nobel pentru economie George Akerlof, a fost întâmpinată, de altfel, cu creşteri ale acţiunilor americane pe pieţele financiare, cărora le e clar că succesoarea lui Bernanke nu va renunţa la programul de injectare de bani ieftini în sistem prin cumpărări masive de obligaţiuni. FMI a avertizat, de altfel, chiar zilele trecute că pieţele financiare vor pierde 2.300 md. dolari dacă măsurile de stimulare monetară derulate în ultimii patru ani vor lua sfârşit.

    După confirmarea aşteptată în Senat, Yellen urmează să-şi preia noua funcţie în februarie 2013. Yellen lucrează în sistemul Rezervei Federale de două decenii şi are o experienţă în materie de lucru cu politicienii mai mare decât Ben Bernanke, fiind şefa Consiliului consilierilor economici ai preşedintelui Bill Clinton între 1997 şi 1999. În perioada 2004-2010, înainte de a deveni vicepreşedintele Fed, a fost preşedinta filialei Rezervei Federale din San Francisco.

  • Ne daţi ori nu ne daţi

    BCE a pompat cu succes în ultima săptămână încă 530 mld. euro în piaţă, oferind pentru circa 800 de bănci împrumuturi pe trei ani cu dobândă de 1%, după prima tranşă de 489,2 mld. oferită în decembrie. O parte dintre bani vor ajuta băncile să-şi refinanţeze propriile datorii, iar altă parte va servi creditării pe mai departe a statelor europene, la dobânzi mai mari, aşa încât nu e de mirare că pieţele au salutat măsura.

    În schimb, Ben Bernanke, şeful Rezervei Federale, a contrariat pieţele, vorbind de stimulente fiscale pentru relansarea economiei în locul oricărui nou stimulent monetar, considerat de el inutil. Dolarul s-a apreciat rapid imediat după declaraţiile lui Bernanke, iar aurul a scăzut brusc cu aproape 5%.

  • Cum sărbătoreşte BNR 450 de ani de la apariţia Evangheliei lui Coresi

    Aversul prezintă în interiorul unui contur circular: inscripţia “ROMANIA”, imaginea unei tiparniţe Gutenberg şi a două cărţi tipărite, valoarea nominală “10 LEI” şi stema României; circular, la exterior, un citat din Epilogul Evangheliei în limba română tipărită de către diaconul Coresi, în 1561: “Mai bine e a grăi cinci cuvinte cu nţeles, decât 10 mie de cuvinte neînţelese în limba striină”; în exergă, anul de emisiune “2011”.

    Reversul prezintă un detaliu de pe frontispiciul unei pagini din Evanghelia tipărită de diaconul Coresi; în stânga, anul tipăririi “1561” şi numele tipografului “CORESI”; la exterior, inscripţia semicirculară “450 DE ANI DE LA TIPARIREA EVANGHELIEI ÎN LIMBA ROMANA”.

    Tirajul acestei emisiuni numismatice este de 500 de bucăţi. Preţul de vânzare pentru moneda din argint, inclusiv broşura de prezentare, este de 360 de lei, exclusiv TVA.

    Monedele din argint, ambalate în capsule de metacrilat transparent, vor fi însoţite de broşuri de prezentare a emisiunii numismatice, redactate în limba română, engleză şi franceză. Broşurile includ certificatul de autenticitate, pe care se găsesc semnătura guvernatorului Băncii Naţionale a României şi cea a casierului central.

    Monedele din argint dedicate aniversării a 450 de ani de la tipărirea Evangheliei în limba română au putere circulatorie pe teritoriul României.

    Punerea în circulaţie, în scop numismatic, a acestor monede din argint se realizează prin sucursalele regionale Bucureşti, Cluj, Iaşi şi Timiş ale Băncii Naţionale a României.

  • 10 lucruri (aproape) nestiute despre dolari (GALERIE FOTO)


    GALERIE FOTO – Care sunt lucrurile pe care
    nu le stiti despre dolari

    Sursa:CNBC.com