BusinessMagazin

Tag: tineri

  • De-abia acum urmează epoca de aur

    Conform unui studiu paneuropean, „The Truth About New Europe 2023”, realizat de agenţia de publicitate McCann Worldgroup în parteneriat cu agenţia de media UM România, 54% dintre europeni cred că epoca de aur a Europei a trecut, în timp ce 60% dintre români cred că această epocă de aur se întâmplă chiar acum, sau chiar urmează să vină.  În privinţa optimismului din Europa, românii se află pe locul doi, după Turcia, 67% dintre ei afirmând că „viaţa de zi cu zi va fi mai bună pentru oamenii obişnuiţi în următorii zece ani”.

    Pentru clasa de mijloc din Europa, care reprezenta coloana vertebrală a economiei occidentale până în 1990, globalizarea din ultimele trei decenii nu a adus nimic, nici creşteri salariale, nici locuri de muncă mai bine plătite, ci dimpotrivă. Imigranţii, robotizarea, automatizarea, digitalizarea, scăderea puterii sindicatelor au făcut ca această clasă de mijloc să-şi piardă puterea şi de aceea mai mult de jumătate dintre europeni cred că Europa se duce într-o direcţie greşită din punct de vedere economic, politic şi social.

    Pentru noi, căderea comunismului, globalizarea, deschiderea graniţelor, libera circulaţie, obţinută prin intrarea în Uniunea Europeană, securitatea militară adusă de apartenenţa la NATO au fost repere unice, care au reuşit să ne scoată dintr-o zonă cenuşie. De aceea, mai mult de jumătate dintre români cred că epoca de aur a Europei este acum, sau urmează să vină. În ultimul deceniu economia României s-a dublat, salariul minim s-a triplat, salariul mediu s-a dublat, iar cursul valutar leu/euro, principalul reper la care ne uităm cu toţii, a rămas stabil. Acum avem o şansă extraordinară, poate unică, să menţinem un trend de creştere economică, şi fără un efort deosebit PIB-ul s-ar putea dubla încă o dată, de la 300 de miliarde de euro la 600 de miliarde de euro, în următorii zece ani. Acest lucru ar putea atrage încă un salt al salariilor, ceea ce ar face să ne apropiem mai mult de salariile europene.

    Acum zece zile, Iulian Dascălu, cel mai important proprietar român de mall-uri, a inaugurat un nou complex de birouri la Iaşi, în cadrul complexului Palace. Şansa Iaşiului a fost această dezvoltare imobiliară, Palace – clădiri de birouri, mall, spaţii comerciale şi de entertainment – care a dat o speranţă tinerilor că viaţa ar putea să fie destul de bună şi în România, sau cel puţin în Iaşi.  Venirea multinaţionalelor la Iaşi – Amazon, Continental, UniCredit, Microsoft etc. – a pus pe piaţă joburi la care tinerii nici nu visau la începutul anilor 2000, ca să nu mai vorbim de anii ’90. Aceste birouri ale multinaţionalelor au adus joburi bine plătite, de multe ori la egalitate cu un job extern. Aşa că o parte dintre tineri au preferat să rămână în Iaşi sau să vină în Iaşi din judeţele din jur, considerând că este o opţiune mai bună faţă de aceea de a pleca la muncă în străinătate.

    Miza următorului deceniu, dincolo de această dublare a PIB-ului, este de a arăta că se poate trăi în România – bineînţeles nu la fel ca în Occident, dar oricum diferenţa să nu fie atât de mare – şi că cele mai bune oportunităţi sunt aici, în ţară. Nu vom putea concura cu Europa în privinţa infrastructurii rutiere, infrastructurii medicale şi infrastructurii educaţionale, dar ne putem apropia de aceste ţinte.  Mai avem şansa încă unui deceniu de capitalism, pentru că după aceea puterea va fi luată de generaţia Z, cei care acum au între 10 şi 25 de ani (respectiv cei născuţi între 1997 şi 2012). Această generaţie este mai egalitaristă, considerând că Europa trebuie să găsească o alternativă la capitalism. Dar ca să ai ce să împarţi trebuie întâi să creezi ceva. Generaţia Z nu este atât de dornică să mute munţii, cum a fost generaţia X (cei născuţi între 1965 şi 1979) şi millennialii (cei născuţi între 1980 şi 1994). Ieşind săraci din comunism, orice dolar şi orice euro în plus la salariu a reprezentat o gură de oxigen, un motiv pentru a face lucruri.

    Acum, când cei din generaţia Z au alte aşteptări, considerând că un salariu de 1.000 de euro vine de la sine, doar prin simpla prezenţă, lucrurile se schimbă. De aceea avem nevoie de încă un deceniu de creştere economică, de încă o dublare a PIB-ului astfel încât să intrăm pe un platou mai solid, care să asigure o redistribuire de resurse, adică un capitalism-socialist, aşa cum vrea generaţia Z.   

    Această opinie a apărut prima dată pe Business Magazin.

  • Povestea a doi tineri clujeni care, la numai 20 de ani, au investit 100 de mărci pentru a deveni afacerişti. Ce a reuşit să facă este cu adevărat impresionant

    Povestea Sunimprof Rottaprint nu face excepţie de la etapele care caracterizează poveştile de afaceri ale capitalismului pur românesc: doi tineri clujeni, la vreo 20 de ani, au investit 100 de mărci pentru a deveni afacerişti.

    Au ajuns – mai mult întâmplător – la realizarea unui produs de care este nevoie în orice segment economic: etichetele. Încă de la început, şi-au propus să şteargă imaginea de rudă săracă a Europei pe care o avea România atunci, iar tehnologiile lor să fie la nivelul celor din companiile similare vestice.

    În 27 de ani, compania soţilor Nechita Rotta a evoluat de la un spaţiu de producţie de 20 de metri pătraţi, trei angajaţi şi o producţie de 12.000 de metri liniari de etichete, la un spaţiu de 300 de ori mai mare, de 83 de ori mai mulţi angajaţi şi producţie de aproape zece mii de ori mai ridicată. De ce investiţii a fost nevoie ca să aducă primele computere Macintosh în Apahida, Cluj, şi să ţină pasul cu „iPhone-urile” tehnologiilor de printare?

    „Am investit tot “, răspunde scurt Arnella Nechita Rotta la întrebarea legată de valoarea investiţiilor în afacerea de producţie de etichete în care s-a lansat în 1991 împreună cu mama şi soţul ei, Cristi Nechita Rotta. 27 de ani mai târziu, Sunimprof Rottaprint, businessul lor de familie, a ajuns să genereze afaceri de 20,2 de milioane de euro anual, la o marjă de profit de circa 10%. Obiectul de activitate al afacerii nu uşor de explicat (tiparul flexografic axat pe producţia de etichete), ci poate fi mai lesne observat: etichetele clujenilor sunt prezente pe toate rafturile (nu doar de pe piaţa locală), ca parte a ambalajele sticlelor de apă, vin, lapte, îngheţată ş.a.m.d. Firma clujeană deserveşte circa 800 de clienţi mai ales din industria alimentară, dar şi din a cosmeticii şi îngrijirii personale, a produselor pentru casă şi detergenţi, farma, inginerie şi automotive.

    În rândul lor se află companii precum Agricola, Aldis, Erbalact, Agrisol, Borsec, Ana şi Cornel, La Dorna, Hochland, Napolact, Reinert, Unicarm, Covalact, Friesland Câmpina, cramele Halewood sau Klaas-Pitsch (în Germania). Dintre aceştia, majoritatea sunt din România, iar aproximativ 100 de clienţi sunt pe pieţele externe.

    Aproximativ 24% din veniturile firmei sunt aduse de exporturi, cu livrări în 14 ţări din Europa, Asia şi Statele Unite, numărul de clienţi crescând cu circa 10% în 2017 faţă de anul precedent. Sediul companiei şi centrul de producţie se află în comuna Apahida din judeţul Cluj; aceasta deţine însă şi patru centre logistice în România (la Bucureşti, Timişoara, Paşcani, Braşov) şi două în Europa, în Germania şi Ungaria. Compania soţilor Nechita Rotta a evoluat de la un spaţiu de producţie de 20 de metri pătraţi, trei angajaţi şi o producţie de 12.000 de metri liniari de etichete la un spaţiu de 300 de ori mai mare (6.780 de metri pătraţi), de 83 de ori mai mulţi angajaţi (252) şi producţie de aproape zece mii de ori mai mare (117 milioane de metri liniari). Pentru anul în curs, antreprenorii şi-au fixat un obiectiv de creştere de circa 10%, ceea ce înseamnă încasări de 22 de milioane de euro.

    Povestea înfiinţării Sunimprof Rottaprint nu face excepţie de la etapele care caracterizează poveştile de afaceri ale capitalismului pur românesc: doi tineri clujeni, de vreo 20 de ani, voiau să construiască un business care să funcţioneze în perioada El Dorado-ului afacerilor locale. Au investit 100 de mărci în înfiinţarea firmei, iar la numele companiei – Sunimprof – au ajuns printr-o combinaţie rezultată dintr-o discuţie între prieteni, derivând din „Suntem profesionişti”; la acesta se adaugă numele de fată al fondatoarei.

    Microbul antreprenoriatului îi prinsese pe soţii Rotta încă din perioada comunismului, când încercau să vândă diverse produse cu prilejul sărbătorilor. „În facultate ne plăcea să facem şi să comercializăm, în limita posibilului de la vremea aceea, felicitări, mărţişoare, iar acest lucru implica tipar serigrafic (procedeu de imprimare cu ajutorului unui ecran de mătase – n.red.) manual. Tipăream înainte de ’90, acasă, şi vindeam obiectele respective în centrul oraşului.” În 1991, după ce au absolvit facultatea – Electrotehnica la Universitatea Politehnica în cazul Arnellei Nechita Rotta şi Informatica la Universitatea Babeş-Bolyai în cazul lui Cristi Nechita Rotta – cei doi au pus bazele firmei. „Am investit 100 de mărci pentru înfiinţarea firmei şi mult entuziasm, curaj, nebunie poate, în contextul euforiei afacerilor din anii 1990.”

    Ideea producţiei de etichete, care, în lipsa produselor vestice, nu aveau cerere pe piaţa locală, a venit întâmplător. Cei doi îşi propuseseră să construiască o afacere care să implice utilaje performante, o idee de neconceput în comunism. Arnella Nechita Rotta văzuse o oportunitate în producţia pungilor de plastic de 1 leu, iar prin intermediul unor cunoştinţe, au obţinut din Germania un utilaj modest, la mâna a doua, vechi, care ştia să tipărească, dar care nu era potrivit pentru imprimarea de materiale plastice, cum sunt pungile. Acesta se preta mai mult pentru imprimarea de etichete autodezive; în România însă pe atunci acestea nu erau larg răspândite în comerţ, astfel că aplicabilitatea lor se referea mai ales la „abţibildurile” colecţionate de copii. Cei doi au început să înveţe cum să folosească utilajul, iar ulterior, povestesc ei, i-au învăţat şi pe câţiva dintre clienţii lor potenţiali. Îşi amintesc însă că în perioada de început au fost nevoiţi să tipărească şi alte obiecte, cum ar fi, de pildă, banderolele pentru bancnotele de la bancă.

    Treptat, odată cu dezvoltarea a câtorva dintre firmele locale, au început şi ei să vândă din ce în ce mai multe etichete autoadezive. Antreprenorii îşi amintesc că în rândul primilor clienţi se aflau firme precum Marmura Tulcea, producătorul clujean de cosmetice Farmec ori firma de panificaţie Paneiro. „Cei care ştiau despre ce este vorba au spus da, alţii au aşteptat să vadă cum funcţionează; încet-încet, pe măsură ce trecea timpul, produsele erau tot mai uşor de introdus pe piaţă în tot felul de domenii.” În 1996 au început o colaborare şi cu Colgate-Palmolive, despre care antreprenorii spun că era un client bun, strategic pentru ei în contextul în care compania avea atunci două fabrici în România, una la Braşov şi alta la Bucureşti: „Fosta Stela, acum este Kaufland pe acel loc”, punctează cu nostalgie Cristi Nechita Rotta. Un alt client care se leagă de începuturile firmei a fost BCR, care, la un moment dat, şi-a schimbat numerele de telefon, astfel că avea nevoie de etichete pentru a introduce noile numere.

    Soţii Nechita Rotta îşi amintesc că la începutul afacerii îşi petreceau la muncă tot timpul: „Aveam cel puţin două-nopţi pe săptămână, dacă nu trei, lucrate. Tot timpul eram la serviciu  mergeam în delegaţii şi în spaţiul de producţie”, spun ei. Arnella Nechita Rotta se concentra pe producţie, iar soţul său se axa pe dezvoltarea comercială. El îşi aminteşte că erau săptămâni în care pleca duminica seara în delegaţii şi se întorcea sâmbătă dimineaţa. „Aşa se lucra pe vremea când eram noi mai tineri  dacă voiai să faci ceva, trebuia să lucrezi, nu venea nimeni să îţi dea, să facă în locul tău”, spune el. Arnella Nechita Rotta îl completează cu un alt episod din perioada începutului afacerii: dacă aveau o comandă de făcut, rămânea în fabrică toată lumea, nu doar ei; iar mama ei, care era şi ea implicată în afacere la început, făcea mâncare pentru toată lumea.

    Timpul în business a trecut atât de repede, încât s-au scurs 15 ani până să oficializeze şi relaţia dintre ei. „Noi nu am avut timp să ne căsătorim, am stat fără acte legale 14 ani; dacă nu ne presau părinţii şi prietenii cred că nici astăzi nu eram căsătoriţi”, glumesc ei. În anul 2000 s-au căsătorit, iar acum spun că au ajuns la un echilibru între viaţa de familie şi business, care nu mai reprezintă subiectul principal la cinele în familie: „Lăsăm aici subiectele de afaceri şi acasă ne concentrăm pe familie, pe copii, pe casă”. 

    Cristi Nechita Rotta spune că în dezvoltarea afacerii, de-a lungul timpului au existat mai multe momente dificile, care în prezent par de ordinul SF-ului. Rememorează câteva dintre aceste momente, de pildă achiziţia de materie primă de pe pieţele străine. „Trebuia să mergem, să facem rost de mărci de pe stradă, că nu aveai de unde altundeva să le cumperi. Iniţial te înscriai la licitaţie la bancă, dacă voiai să cumperi materie primă de 10.000 de dolari; 1 dolar era 2.000 de lei, plăteai leii şi aşteptai să îţi vină rândul să primeşti 10.000 de dolari, dar fiindcă dura 3-4 luni de zile până îi primeai de la bancă, dolarul nu mai era 2.000 de lei, ci ajungea la 2.500, astfel că nu mai primeai 10.000 de dolari, ci mai puţin; trebuia să îi explici furnizoului că nu ai de unde să îi dai toată suma şi că faci rost de restul banilor în 2-3 luni, mai cumpăram de pe stradă, mai venea lumea de peste hotare, mai vindea pe modelul «Am de vânzare 150 de mărci. Dă-le încoace!».” În 1997, dolarul trecuse de la 4.000 lei la peste 8.000 într-o noapte: „Pentru noi a fost un dezastru, în momentul acela noi am pierdut tot”, îşi aminteşte şi Arnella Nechita Rotta. „Aveam marfă vândută pe piaţă la curs de 3.000 şi ceva, am încasat-o la curs de 8.000 şi ceva.

    Tinerii de astăzi nu cred că pot să înţeleagă asemenea fenomene; trebuia să te duci la client să îi spui cât costă o etichetă şi nu ştiai ce să îi spui. Plăteau peste o lună  nu se putea plăti pe loc; dar nu aveam de unde să ştim cât avea să fie dolarul peste o lună.”

    Vânzarea către pieţele externe a început în urmă cu zece ani, în Germania, în decembrie 2007, după cum îşi aminteşte cu precizie Arnella Nechita Rotta  înainte de începutul crizei. Momentul extinderii, înainte de criză, a fost prielnic, în contextul în care şi clienţii germani deveniseră mai atenţi la costuri în timpul acesteia. „Asociau România cu ceva ieftin şi, fiind criză, lumea începuse să fie foarte atentă la economisire; au fost şi alţii care au spus: «Sunteţi mai ieftini, dar doar cu 20%».”  Totodată, îşi amintesc ei, au fost şi clienţi care au spus că nu vor să lucreze cu ei fiindcă sunt din România. Soţia lui rememorează replicile tehnologilor sau inginerilor care veneau să pună în funcţiune utilajele: „Cineva din Austria spunea că doar el a vrut să vină în România fiindcă era mai excentric, se ducea în toate ţările socotite mai puţin dezvoltate, precum India”. Lumea era sceptică la vremea aceea, dar firma clujeană primea des vizitatori din vest, care, după cumpărarea utilajelor noi de către ei, au început şi ei să devină interesaţi de piaţa românească: „Am încercat să le arătăm tuturor celor care au venit că de regulă ce văd ei la televizor nu este chiar conform cu realitatea din România; majoritatea îşi schimbau părerea când plecau”.

    Intrarea în competiţie directă cu firmele străine ar fi fost imposibilă fără investiţiile tehnologice constante în dezvoltarea fimei. De exemplu, în 1995, soţii Nechita Rotta au adus în România primul utilaj flexografic (necesar în imprimarea pe materiale flexibile; se imprimă pe plastic, celofan, hârtie etc. – n.red.) nou de pe piaţă, din Anglia, în şase culori. Pentru achiziţionarea acestuia, au luat un credit de 497.000 de dolari, la un curs de 1.800 de lei un dolar. „L-am terminat de rambursat în decembrie 1999 la 18.000 de lei pentru un dolar”, îşi aminteşte Arnella Nechita Rotta.

    Totodată, pentru studioul DTP şi pentru computerele Macintosh aduse, printre primele din România, au avut nevoie de o autorizare specială din partea Ministerului Apărării Naţionale: „Se considera că aceste achiziţii ţin de strategia la nivel de ţară; pentru scannerul pe care îl aveam, care era foarte performant la vremea aceea, am plătit 83.000 de mărci. Cred că le era frică atunci să nu tipărim bani”, îşi aminteşte Arnella Nechita Rotta. „Erau sechelele acelea de pe vremea comunismului care îţi impuneau să declari dacă ai maşină de scris; iar în domeniul tipăriturilor se considera, desigur, că poţi să tipăreşti şi bani”, spune zâmbind şi Cristi Nechita Rotta.

    Scepticismul celorlalţi legat de noile tehnologii achiziţionate i-a determinat şi pe ei ca timp de un an să nu lase pe nimeni să intre în studioul lor, dotat cu primele Macintosh-uri cu diagonală de 21 de inchi şi rezoluţie mare. „Am plătit pe un monitor 21.000 de mărci, ceea ce era fantastic. În tot studioul DTP am investit 200.000 de mărci, sumă în care intrau calculatoarele, software-ul, scannerul; în prezent, un scanner de genul acesta costă sub 1.000 de dolari”, descriu cei doi tehnologiile de început. Tehnologizarea a fost o preocupare constantă a clujenilor, care şi-au dorit să folosească tehnologiile cele mai avansate, comparându-se mereu cu concurenţa internaţională.

    „Întotdeauna ne-am propus să fim cei mai buni, dar nu doar din România, ci din Europa. Am vrut să ne aliniem la nivel european, să nu fim noi ruda aceea săracă a Europei, Cenuşăreasa. Noi suntem la fel ca şi ei  şi ei au tehnologie nouă, dar şi noi, specialişti avem şi noi, nu avem de ce să ne considerăm la un nivel inferior. Nu zic că facem lucrurile mai bine, dar le facem la fel”, spun soţii Arnella şi Cristi Nechita Rotta.

    În ceea ce priveşte investiţiile actuale, compania şi-a planificat pentru intervalul 2013-2021 un buget de 18-20 milioane de euro, ce vor fi direcţionaţi în continuare spre tehnologizare; valoarea investiţiilor anuale se situează astfel la circa 2,5 milioane de euro. Din această sumă, aproximativ 4 milioane de euro au fost deja investiţi. „Viziunea pe care am stabilit-o pentru firmă în 2013 a fost să triplăm cifra de afaceri de atunci (de 13 milioane de euro  n.red.) până în 2021, până la 39 de milioane de euro“, descrie antreprenorul Cristi Nechita Rotta obiectivele pe care le vizează. „Investiţiile şi proiectele care se finalizează vor aduce o creştere mult mai mare a cifrei de afaceri şi a capacităţii fiindcă presupun linii noi de producţie. Până acum aveam o medie anuală între 10 şi 16% creştere de la an la an”, explică Nechita Rotta. Pentru finanţarea investiţiilor, antreprenorii clujeni lucrează cu două bănci principale, BCR şi UniCredit, dar au accesat şi fonduri europene – spre exemplu 5 milioane de euro în contextul a două proiecte de tehnologizare şi reciclare. Antreprenorii au depus recent şi un proiect pentru reciclare de 2,5 milioane de euro pentru accesarea de fonduri norvegiene.

    În ultimii ani ai programului de investiţii 2013-2021, datorită proiectelor în derulare, care înseamnă tehnologie nouă în plus, vor produce mai mult. „Din punct de vedere fizic, utilajele acestea se uzează destul de greu, sunt utilaje de tipar pe care, fizic, le poţi folosi 30 de ani fără nicio problemă; desigur, nu poţi să faci tot ce vrei cu ele. Moral se uzează mult mai repede”, descrie antreprenorul motivele pentru care sunt nevoiţi să investească în mod constant în tehnologii care, la fel ca în cazul telefoanelor mobile, devin depăşite după anumite interval de timp.

    Un alt obiectiv ţine de înlocuirea materialelor nereciclabile cu unele reciclabile: „Vrem să înlocuim cât mai mult materialele nereciclabile, mai ales pe cele cu volum mare, de milioane şi milioane de kilograme de material nereciclabil, cu materiale reciclabile”, spune Cristi Nechita Rotta. A observat că unii dintre clienţi sunt receptivi la proiectele de acest tip însă „Alţii, tocmai cei pe care îi vezi că fac tam-tam să protejeze natura, nu sunt interesaţi de acest aspect.” Clienţii din Germania au îmbrăţişat mult mai repede aceste idei, fiindcă la ei folosirea materialelor nereciclabile presupune costuri mai mari, fixate prin legislaţie. „Pentru un material nereciclabil ai de plătit mult ca să ţi-l ia cineva să îl ducă la deşeuri speciale; la noi se poate arunca la groapa de gunoi.”

    Antreprenorul Cristi Nechita Rotta estimează piaţa pe care activează, a materialelor autoadezive, la 50-60 de milioane de euro, iar tendinţa de la nivel internaţional este de creştere a acestui segment. Cele mai solicitate produse din oferta Sunimprof Rottaprint sunt etichetele imprimate şi capacele de iaurt, care au o pondere de 65% din totalul comenzilor. În topul industriilor care au solicitat serviciile companiei în 2017, industria prelucrătoare conduce clasamentul cu un procent de 69%. În ceea ce priveşte sectoarele de activitate, 38% dintre clienţi provin din domenii precum fabricarea produselor lactate şi a brânzeturilor, fabricarea produselor din carne, prelucrarea şi conservarea cărnii, producţia de băuturi răcoritoare nealcoolice, producţia de ape minerale şi alte ape îmbuteliate, fabricarea pâinii, a prăjiturilor şi a produselor de patiserie.

    Concurenţa este creată mai ales de importurile produselor, gata etichetate, din afara ţării: „Pe piaţa românească ne luptăm cu cei care aduc produse realizate în afară, aceia sunt competitorii – în loc să eticheteze în România, le aduc gata etichetate din afară.” Pentru etichetele care se folosesc în România, competiţia este formată din câteva firme locale; compania clujeană deţine însă o cotă de piaţă de 30%, fiind liderul acesteia, potrivit antreprenorilor. Majoritatea etichetelor realizate de producătorul clujean se folosesc în cazul bunurilor de larg consum, ca salamul, brânza, iaurtul; acest lucru este şi o consecinţă a absenţei industriei chimice din România: „Degeaba vreau să fac etichete de Vanish, Fairy, Chief, Domestos. care se fac în Polonia. Eu nu ştiu să avem în România  decât ceva modest la Bucureşti  industrie chimică, producători de şampoane etc. În schimb, în industria alimentară, suntem foarte bine reprezentaţi de producători autohtoni.”

    Unul dintre trendurile observate de reprezentanţii Sunimprof Rottaprint în piaţa pe care activează este tipărirea în tiraje mici, ca urmare a influenţei marketingului, în contextul unui ideal de producţie în tiraje foarte mari. Antreprenorul Nechita Rotta oferă şi un exemplu în acest sens: în urmă cu 25 de ani, exista Coca-Cola, iar oamenii consumau 5 miliarde de sticle din acest produs; acum consumă tot 5 miliarde de sticle ale acestui producător, dar din diverse sortimente  Coca-Cola Zero, Light, Fanta de portocale, de lămâie etc. La fel se întâmplă şi cu ceilalţi producători. De aceea, utilajele trebuie reglate de mai multe ori. Sunimprof Rottaprint tipăreşte aproximativ 90.000 de metri liniari de etichete pe zi; pentru un producător de băuturi răcoritoare, această cantitate asigură necesarul de etichete pentru aproximativ 2 milioane de sticle, adică pentru 4-5 zile de producţie.

    Clujenii au furnizori străini pentru toate materiile prime. „Nu sunt producători locali, nu se produce aici nici aluminiu, nici folie de aluminiu, nici hârtie; o perioadă, la începutul afacerii, am lucrat cu combinatul de hârtie de la Dej şi de la Călăraşi, pentru mici cantităţi de produs; am încercat la Slatina, dar nu am reuşit să îi convingem să producă folie de aluminiu. Nici cerneală nu găsim în România. Încercăm să cumpărăm materie primă cu valoare adăugată cât mai puţină, de multe ori cumpărăm materiale şi le punem noi cap la cap ca să iasă materia primă finală, atunci mai diminuăm ca valoare importurile”, îşi exprimă antreprenorul unul dintre ofuri. Un altul se leagă de lipsa stabilităţii fiscale din mediul de afaceri românesc. „Ne-ar plăcea un mediu de afaceri stabil, sănătos, asta ne-ar ajuta cel mai mult. Cel mai important pentru noi ar fi o stabilitate  inclusiv fiscală şi financiară, să ştii şi să fii sigur că dezvolţi proiecte pe termen mediu şi lung, nu să le începi şi peste un an să se schimbe toate premisele de la care ai plecat, astfel încât să fie nevoie să regândim totul.” 

    Potrivit celor doi soţi, una dintre cele mai mari reuşite se leagă de faptul că mare parte dintre angajaţii cu care şi-au început activitatea au rămas în firmă. „Nucleul firmei acesta este: o echipă de oameni care am început împreună acum peste 25 de ani, suntem încă aici împreună şi lucrăm împreună”, spune Arnella Nechita Rotta. După primii doi ani de activitate, în 1992-1993 au avut primii angajaţi (iar Arnella Nechita Rotta îşi aduce aminte numele fiecăruia dintre ei); mare parte dintre ei lucrează încă în companie. Compania a ajuns în prezent la un total de 252 de angajaţi, răspândiţi între activităţile din fabrică (218 în fabrică) şi în centrele logistice aflate în ţară, Germania şi Ungaria.

    Media de statornicie în firmă este de 8,1 ani, în contextul în care au angajat şi oameni noi în ultimii ani. Iar fiindcă au anticipat nevoia de specialişti în domeniu, în 2008 au pus bazele propriei şcoli de tipografi, în care angajaţii cu experienţă au calitatea de trainer şi de profesor pentru tinerii care urmează să lucreze în companie; după absolvire, ei sunt acreditaţi în domeniu. Datorită lor, de altfel, ocupaţia de tipograf a intrat în Codul Ocupaţiilor din România, fiindcă „neexistând businessul de tipar flexografic înainte de 1989, nu exista nici meseria de tipar flexograf”. Au reuşit astfel să ofere diplome eliberate cu acordul Ministerului Muncii şi al Învăţământului. Toţi tipografii angajaţi trebuie să treacă prin acest program. „Ne-am dorit o echipă mixtă din punctul de vedere al vârstei, astfel ca în viitor să nu rămână cunoştinţe tehnice netransmise noii generaţii. Am muncit mult pentru ele şi suntem contaminaţi cu virusul acesta flexografic”, spune antreprenoarea.

    Iar când vine vorba despre noua generaţie, Arnella Nechita Rotta îi sfătuieşte pe tinerii antreprenori să aibă curaj, perseverenţă, răbdare şi un pic de nebunie. Soţul ei o completează şi le transmite să se orienteze spre ceea ce le place. „Noi am avut noroc că ne-a plăcut ceea ce am făcut şi ne place în continuare; nu am făcut şi nu am lucrat în businessul acesta din obligaţie niciodată”, spune el. „Nu ne-a mânat în luptă dorinţa de a face bani, ci dorinţa de a face ceva frumos, util, viabil”, spune şi antreprenoarea. Ce le-a lipsit celorlalte fabrici care au dispărut din România? „Dacă exista posibilitatea producţiei de hârtie, aluminiu, la nivel de firmă mică sau medie, de familie, sunt convins că ar fi existat multe astfel de firme, dar la nivelul de business de mari dimensiuni specific acestor domenii şi de investiţia necesară ca să faci un combinat, cred că este prea mult pentru o familie.” Soţii Nechita Rotta recunosc că au „o umbră de frustrare că în trecut aici se făcea şi hârtie, şi mase plastice, şi industrie chimică, iar în prezent chiar şi agricultura duce lipsuri”. Locul unde au cumpărat terenul pe care au construit halele, de pildă, este o mică parte dintr-o formă de organizare colectivizată în agricultură, iar dealurile din jur erau pline cu fructe: „Erau 400 de hectare de livadă, cireşi, meri, nuci. Cum să avem producători de aluminiu când noi nu avem nici măcar meri, iar tinerii care termină facultăţile merg şi culeg căpşune în alte ţări”, remarcă antreprenorul.

    La fel ca într-o corporaţie, în 2014, au stabilit misiunea, viziunea şi valorile companiei; ideea era de a transforma afacerea într-un model în businessul românesc; viziunea era de a tripla cifra de afaceri a companiei până în 2021. „În prezent, fiecare om din companie face parte dintr-un proiect de dezvoltare”, descrie Arnella Nechita Rotta pilonii pe care îşi bazează strategia companiei. „Practic am disecat această misiune şi viziune de activitate zilnică astfel încât atunci când va fi 2021 să putem să ne atingem obiectivele, toţi angajaţii sunt angrenaţi în acest sistem de management; zilnic, ei au agende, proiecte, obiective pe care le măsurăm în fiecare zi”, descrie antreprenoarea un principiu de lucru extras din sistemul japonez de lucru Kaizen.

    Arnella Nechita Rotta povesteşte că a aflat despre sistemul de management japonez în timpul unei delegaţii în Spania; reprezentanţii unei companii voiau să îl implementeze ca să scadă costurile companiei respective. Decizia implementării acestuia a venit ca o consecinţă a crizei: „Atunci când am pornit afacerea, câştigurile erau mari; odată cu criza, marja a scăzut, trebuia să facem ceva pentru a reduce costurile, ca să putem păstra piaţa, să nu creştem preţurile”, descrie antreprenoarea motivele pentru care au ales implementarea acestui sistem de management, implementat mai întâi de Toyota, iar ulterior de mai multe companii din toată lumea (pe piaţa locală, sistemul a fost implementat şi în afacerile familiei Copos). „Datorită acestui sistem de management, am reuşit să motivăm oamenii să fie implicaţi zi de zi, oră de oră, am reuşit să ne scădem costurile prin a elimina pierderile, ne-am concentrat pe valoarea adăugată, fiecare om, ce face minut de minut, ce valoare adăugată produce el pentru client şi dacă nu produce, să eliminăm activitatea respectivă”, explică antreprenoarea.

    Când vine vorba despre planuri de viitor, familia Nechita Rotta şi-a propus ca în continuare să se concentreze pe dezvoltarea businessului înfiinţat în urmă cu aproape trei decenii, care a devenit parte din ADN-ul familiei. „Suntem consecvenţi, nu vrem să dezvoltăm alte afaceri, suntem 100% implicaţi”, spune antreprenorul. Cei doi soţi au două fete în vârstă de 13 ani şi chiar dacă este prematur să spună dacă vor prelua afacerea, un prim pas făcut în această direcţie este că învaţă germana. „Nu avem intenţia să vindem, cel puţin deocamdată. Ne-ar plăcea să urmeze copiii noştri la conducerea acestei afaceri”, spun cei doi. De-a lungul timpului însă, ofertele de vânzare nu au lipsit şi au parte de câteva şi în prezent. „Am primit mai multe oferte de vânzare a companiei, iar în prezent există trei jucători mari pe plan mondial care ne curtează. Din principiu nu îmi place să refuz lumea, dar nici nu cred că astăzi este momentul oportun să vindem firma sau acţiuni. Noi suntem o firmă de familie, avem tradiţii, istorie. Nici nu ştiu ce aş face dacă aş vinde firma, probabil aş dormi două săptămâni”, spune antreprenorul.

    Iar Arnella Nechita Rotta întăreşte spusele sale printr-un exemplu: „Am avut o vizită de la nişte domni din Japonia care ne-au spus că sunt la a 13-a generaţie în producţia de chimonouri, iar firma era de 400 de ani pe piaţă  nu vreau să îi întrec pe aceşti domni, dar nici departe n-aş vreau să fiu”.

  • De-abia acum urmează epoca de aur

    Conform unui studiu paneuropean, „The Truth About New Europe 2023”, realizat de agenţia de publicitate McCann Worldgroup în parteneriat cu agenţia de media UM România, 54% dintre europeni cred că epoca de aur a Europei a trecut, în timp ce 60% dintre români cred că această epocă de aur se întâmplă chiar acum, sau chiar urmează să vină.  În privinţa optimismului din Europa, românii se află pe locul doi, după Turcia, 67% dintre ei afirmând că „viaţa de zi cu zi va fi mai bună pentru oamenii obişnuiţi în următorii zece ani”.

    Pentru clasa de mijloc din Europa, care reprezenta coloana vertebrală a economiei occidentale până în 1990, globalizarea din ultimele trei decenii nu a adus nimic, nici creşteri salariale, nici locuri de muncă mai bine plătite, ci dimpotrivă. Imigranţii, robotizarea, automatizarea, digitalizarea, scăderea puterii sindicatelor au făcut ca această clasă de mijloc să-şi piardă puterea şi de aceea mai mult de jumătate dintre europeni cred că Europa se duce într-o direcţie greşită din punct de vedere economic, politic şi social.

    Pentru noi, căderea comunismului, globalizarea, deschiderea graniţelor, libera circulaţie, obţinută prin intrarea în Uniunea Europeană, securitatea militară adusă de apartenenţa la NATO au fost repere unice, care au reuşit să ne scoată dintr-o zonă cenuşie. De aceea, mai mult de jumătate dintre români cred că epoca de aur a Europei este acum, sau urmează să vină. În ultimul deceniu economia României s-a dublat, salariul minim s-a triplat, salariul mediu s-a dublat, iar cursul valutar leu/euro, principalul reper la care ne uităm cu toţii, a rămas stabil. Acum avem o şansă extraordinară, poate unică, să menţinem un trend de creştere economică, şi fără un efort deosebit PIB-ul s-ar putea dubla încă o dată, de la 300 de miliarde de euro la 600 de miliarde de euro, în următorii zece ani. Acest lucru ar putea atrage încă un salt al salariilor, ceea ce ar face să ne apropiem mai mult de salariile europene.

    Acum zece zile, Iulian Dascălu, cel mai important proprietar român de mall-uri, a inaugurat un nou complex de birouri la Iaşi, în cadrul complexului Palace. Şansa Iaşiului a fost această dezvoltare imobiliară, Palace – clădiri de birouri, mall, spaţii comerciale şi de entertainment – care a dat o speranţă tinerilor că viaţa ar putea să fie destul de bună şi în România, sau cel puţin în Iaşi.  Venirea multinaţionalelor la Iaşi – Amazon, Continental, UniCredit, Microsoft etc. – a pus pe piaţă joburi la care tinerii nici nu visau la începutul anilor 2000, ca să nu mai vorbim de anii ’90. Aceste birouri ale multinaţionalelor au adus joburi bine plătite, de multe ori la egalitate cu un job extern. Aşa că o parte dintre tineri au preferat să rămână în Iaşi sau să vină în Iaşi din judeţele din jur, considerând că este o opţiune mai bună faţă de aceea de a pleca la muncă în străinătate.

    Miza următorului deceniu, dincolo de această dublare a PIB-ului, este de a arăta că se poate trăi în România – bineînţeles nu la fel ca în Occident, dar oricum diferenţa să nu fie atât de mare – şi că cele mai bune oportunităţi sunt aici, în ţară. Nu vom putea concura cu Europa în privinţa infrastructurii rutiere, infrastructurii medicale şi infrastructurii educaţionale, dar ne putem apropia de aceste ţinte.  Mai avem şansa încă unui deceniu de capitalism, pentru că după aceea puterea va fi luată de generaţia Z, cei care acum au între 10 şi 25 de ani (respectiv cei născuţi între 1997 şi 2012). Această generaţie este mai egalitaristă, considerând că Europa trebuie să găsească o alternativă la capitalism. Dar ca să ai ce să împarţi trebuie întâi să creezi ceva. Generaţia Z nu este atât de dornică să mute munţii, cum a fost generaţia X (cei născuţi între 1965 şi 1979) şi millennialii (cei născuţi între 1980 şi 1994). Ieşind săraci din comunism, orice dolar şi orice euro în plus la salariu a reprezentat o gură de oxigen, un motiv pentru a face lucruri.

    Acum, când cei din generaţia Z au alte aşteptări, considerând că un salariu de 1.000 de euro vine de la sine, doar prin simpla prezenţă, lucrurile se schimbă. De aceea avem nevoie de încă un deceniu de creştere economică, de încă o dublare a PIB-ului astfel încât să intrăm pe un platou mai solid, care să asigure o redistribuire de resurse, adică un capitalism-socialist, aşa cum vrea generaţia Z.   

    (cristian.hostiuc@zf.ro)

  • Şomajul scade, iar deficitul de forţă de muncă se adânceşte. În rândul tinerilor, rata ridicată a şomajului indică noi concepte ale muncii şi noi direcţii ale modului de lucru

    ♦ „Conceptul de gig economy prinde din ce în ce mai mult contur în rândul tinerilor existând o preferinţă de a face «easy money» apelând la social media sau activităţi de taximetrie, drop-shipping” ♦ „Absenţa unui model viabil de şcoli profesionale agravează situaţia pentru poziţiile de execuţie, adică exact acolo unde criza de personal este cea mai mare.” ♦ „În prezent, cererea şi oferta se întâlnesc cu destulă dificultate. Există o presiune numerică – numărul de joburi disponibile faţă de numărul de candidaţi, dar şi un turnover foarte mare la unele companii care rămân constant descoperite.”

    Rata şomajului a ajuns la 5,4% în luna martie a acestui an, în scădere cu 0,1 puncte procentuale faţă de luna precedentă şi cu 0,2 puncte procentuale faţă de luna martie din anul 2022, arată datele publicate de Institutul Naţional de Statistică (INS). Numărul şomerilor estimat de INS pentru luna martie a anului 2023 a fost de 453.100 de persoane, în scădere de la  459.300 în februarie 2023 şi de la 463.600 în martie 2022.

    Astfel, numărul de şomeri de pe piaţa locală scade, iar deficitul de talente de pe piaţa locală se adânceşte, după cum spun reprezentanţii companiilor de recrutare.

    „În primul trimestru al acestui an s-a observat o stabilitate a candidaţilor în privinţa locurilor de muncă, stabilitate determinată şi de contextul economic la nivel de mapamond. Disponibilizarea la nivel global a mii de oameni din diverse industrii puternice, precum sectorul IT&C, automotive, a dus la un comportament liniar în rândul angajaţilor români de tipul white collar şi la o atitudine rezervată în schimbarea jobului, chiar şi atunci când oferta salarială era uşor ridicată faţă de nivelul lor actual sau când compania are un renume puternic şi acoperire globală”, a spus pentru ZF Ionela Borsan, recruitment manager în cadrul companiei de recrutare în regim temporar Prohuman APT.

    Raluca Pârvu, business manager al BPI România, o companie de consultanţă în management şi resurse umane, afirmă că în acest moment sunt mai multe locuri de muncă disponibile decât sunt candidaţi, iar unele companii se confruntă şi cu o rată de fluctuaţie foarte mare.

    „În prezent, cererea şi oferta se întâlnesc cu destulă dificultate. Există o presiune numerică – numărul de joburi disponibile faţă de numărul de candidaţi, dar şi un turnover foarte mare la unele companii care rămân constant descoperite. În plus, există şi o concentrare a joburilor în marile zone urbane, care practic nu au deloc şomaj, dar dincolo de aceste zone, mai ales în rural, situaţia nu este la fel de favorabilă”, a explicat ea pentru ZF.

    În ceea ce priveşte diferenţa de rată a şomajului pe judeţe sau pe zone ale ţării, Ionela Borsan spune că se păstrează trendul ca în zonele care au atras investiţii străine şi sunt prezenţi angajatori multinaţionali să existe o rata a şomajului mai scăzută, iar în zonele cu o ofertă scăzută a locurilor de muncă rata şomajului rămâne ridicată, motiv pentru care capătă amploare proiectele de relocare.

    Raluca Pârvu este de părere că activitatea economică se concentrează în centrele urbane mari, iar dincolo de ele oportunităţile de muncă sunt puţine şi de slabă calitate.

    „Dinamica economică se petrece în centrele urbane – Bucureşti, Cluj, Timişoara, Iaşi şi în câteva oraşe de mai mici dimensiuni. Dincolo de acestea, oportunităţile sunt puţine şi de slabă calitate. Din păcate, exact în aceste locuri, nici autoritatea publică nici cea locală nu par interesate să susţină dezvoltarea ţesutului economic”, a detaliat ea.

    Ionela Borsan afirmă că organizaţiile se confruntă cu un deficit de talente atât la nivel de generaţie Z, cât şi la nivel de specialist din domenii precum finanţe, vânzări, HR, dar şi muncitori necalificaţi.

    De altfel, rata şomajului în rândul tinerilor rămâne la un nivel ridicat, de peste 22% în martie 2023, în scădere uşoară de la an la an, de 0,9 puncte procentuale, conform statisticilor INS.

    „Rata ridicată a şomajului în rândul generaţiei Z are un argument puternic în modalitatea de lucru. Din ce în ce mai mulţi tineri prefera să lucreze exclusiv de acasă, într-un context în care companiile propagă cel puţin o modalitate hibridă de lucru. Totodată, conceptul de gig economy prinde din ce în ce mai mult contur în rândul tinerilor existând o preferinţă de a face <<easy money>> apelând la social media (Tiktok, Instagram) sau activităţi de taximetrie, drop-shipping, spre exemplu”, spune Ionela Borsan.

    Ea argumentează că, în ultimii ani, deşi rata de promovabilitate a examenului de bacalaureat a înregistrat o creştere uşoară, încă vedem efectele acesteia în rata şomajului ridicată pentru generaţia Z, la care se adaugă o discrepanţă între ceea ce pune la dispoziţie piaţa forţei de muncă în materie de competenţe şi aşteptările pe care le au angajatorii.

    Raluca Pârvu crede că intrarea tinerilor pe piaţa muncii este dificilă, având în vedere că ne confruntăm cu un nivel ridicat de abandon şcolar, dar şi cu un nivel de studii destul de scăzut, incluzând aici şi rata dezastruoasă de reuşită la bacalaureat.

    „Absenţa unui model viabil de şcoli profesionale agravează situaţia pentru poziţiile de execuţie, adică exact acolo unde criza de personal este cea mai mare”, a concluzionat ea.

    România este la mijlocul clasamentului european în ceea ce priveşte rata şomajului.

    În martie 2023, la nivelul Uniunii Europene rata şomajului a fost de 6,0%, stabilă comparativ cu februarie 2023 şi în scădere faţă de 6,2% în martie 2022, arată datele publicate de Eurostat, biroul de statistică al Uniunii Europene. Eurostat estimează că 12,96 milioane de persoane din UE erau şomeri în martie 2023. Comparativ cu februarie 2023, şomajul a scăzut cu 155.000 de persoane în UE şi cu 121.000 în zona euro. Comparativ cu martie 2022, şomajul a scăzut cu 353.000 de persoane în UE şi cu 365.000 în zona euro.

    Cea mai mare rată a şomajului este în Spania, de aproape 13%, urmată de Grecia, cu aproape 11%, şi de Italia, cu circa 8%. La polul opus, cea mai mică rată a şomajului a fost în Cehia, de 2,6%, urmată de Polonia, cu 2,8%, şi Germania, de asemenea cu 2,8%.

    În ceea ce priveşte şomajul în rândul tinerilor, România este cu mult peste media europeană. La nivelul UE rata şomajului în rândul tinerilor cu vârsta de până la 24 de ani a fost de 14,3%, în scădere de la 14,4% în luna precedentă.

    Comparativ cu februarie 2023, şomajul în rândul tinerilor a scăzut cu 33.000 de persoane în UE şi cu 14.000 în zona euro. Comparativ cu martie 2022, şomajul în rândul tinerilor a crescut cu 105.000 de persoane în UE şi cu 91.000 în zona euro.

  • O nouă problemă mondială afectează pe toată lumea. De data asta, tinerii sunt cei afectaţi şi ei suferă tot mai mult. Statul nu face nimic ca să-i ajute, iar părinţii sunt tot mai disperaţi

    În Europa şi America de Nord depresia, anxietatea şi alte forme de tulburări mintale sunt în creştere în rândul  tinerilor. În unele ţări este în creştere şi numărul sinuciderilor sau al încercărilor de sinucidere în rândul persoanelor tinere şi, mai îngrijorător, al copiilor. Unii dau vina pe pandemie, pe brutalitatea lockdownurilor impuse de autorităţi şi pe economie. Alţii pe dependenţa de online, de telefon şi de platformele de socializare. Oricare ar fi explicaţia, tendinţa ar trebui să-i îngrijoreze pe guvernanţi, pe oamenii de afaceri şi întreaga societate deoarece un tânăr cu probleme va fi un adult disfuncţional.

    Era în primăvara anului trecut când poliţia localităţii Świętochłowice din sudul Poloniei a primit un apel telefonic despre o fată care se comporta ciudat în apropierea şinelor de tren. Ofiţerii au ştiut ce se întâmplă şi s-au grăbit spre locul indicat, unde n-au mai avut timp decât să tragă copilul de pe şine. Trenul a trecut imediat. Fetiţa avea 11 ani.

    Weronika are 13 ani. Părinţii n-au nicio idee cum a ajuns copilul lor să înveţe de pe TikTok că a te juca cu moartea este „cool”. „Fata mea s-a transformat dintr-un copil vesel într-un personaj de desene animate întunecat. Vorbeşte despre moarte, despre automutilare. Mi-e teamă. Vorbesc cu ea, dar nu se schimbă nimic”, se plânge mama la o discuţie cu reporterii revistei Familia. Părintele nu mai poate funcţiona normal. Îi este teamă că ceva rău se va întâmpla. Soţul îşi petrece cea mai mare parte a timpului muncind pentru că familia are venituri destul de mici, astfel că mama trebuie să se ocupe de problemă mai mult singură. Şi-a convins fata să meargă la psiholog doar ameninţând-o că îi ia telefonul. Părinţii Jolei sunt şi mai disperaţi. În ianuarie anul trecut au aflat că fata lor de 15 ani se automutilează. Îşi pierduse dorinţa de a trăi. Au reacţionat rapid, dar s-au lovit de neputinţa sistemului. A găsi un psihiatru într-o clinică de stat este o corvoadă. Prima programare a fost pentru 2025. Li s-a sugerat să găsească ajutor la privat. Au găsit la stat totuşi, dar între timp un diagnostic şi medicaţia greşită au agravat problema copilei.

    Acestea nu sunt poveşti rare, ci devin parte din realitatea de zi cu zi a Poloniei. Că tineri de peste 18 ani se sinucid sau încearcă să-şi ia viaţa nu mai uimeşte pe nimeni. Polonia are o reţea feroviară extinsă şi o metodă preferată este aruncarea în faţa trenului. Totuşi, aceste probleme la copii şochează. Anul trecut 85 de copii mai mici de 13 ani au decis că nu mai vor să trăiască. Din fericire, cei mai mulţi au fost opriţi la timp. Polonia ocupă unul din ultimele locuri în Uniunea Europeană la numărul de psihologi raportat la populaţie.

    Acest lucru se vede în statisticile poliţiei, care arată că anul trecut numărul de încercări de sinucidere în rândul copiilor şi adolescenţilor a crescut cu aproape 40%. În consecinţă, a crescut şi numărul sinuciderilor, cu 20%. Problema a devenit o chestiune politică, opoziţia acuzând puterea că nu face nimic să oprească fenomenul. 2021 a fost, de asemenea, un an rău, cu statistici alarmante. Au fost 2031 de încercări de sinucidere la tineri, cu 150% mai mult decât în 2020, anul pandemiei şi al lockdownurilor.

    A fost stabilit recordul de până atunci la încercări în grupul de vârstă 7-12 ani. Acestea sunt doar cazurile raportate. Polonia este una dintre cele mai populate ţări europene, prin urmare amploarea fenomenului s-ar putea să fie mult mai mare. Paulina Piechna-Więckiewicz, unul din liderii partidului social-democrat Nowej Lewicy (Noua Stângă), spune că în spitalele poloneze sunt doar 1.200 de paturi pentru copii la secţiile de psihiatrie şi că  toate sunt ocupate. În unele spitale, rata de ocupare este de 150%.

    Copiii dorm pe jos. ONG-urile care se ocupă de tinerii cu probleme au tras de multe ori semnale de alarmă că numărul de cazuri de depresie şi anxietate la copii şi adolescenţi a crescut cu 30% în trei ani. Polonia are probleme mai mari decât majoritatea ţărilor europene nu doar cu numărul de psihiatri şi psihologi din spitale, ci şi cu numărul prea mic în general de medici. Anchete ale unor parlamentari au găsit că doctorii înşişi au nevoie  de ajutorul psihologului. Unii se lasă de meserie doar pentru a nu înnebuni.

    Şi însorita Spanie are probleme. Din 2008, sinuciderile sunt principala cauză de moarte nenaturală. În 2021 s-a ajuns la un ritm de 11 sinucideri pe zi. Numărul real poate fi mai mare. Spre comparaţie, victimele traficului rutier sunt de trei ori mai puţine. Pentru ziarul El País, tendinţele pe care le întrevede sunt cumplite. Comportamentul sinucigaş la tineri este într-o creştere prea mare. Numărul de sinucideri reuşite la copii sub 15 ani a urcat de la şapte în 2019 la 14 în 2020 şi la 22 în 2021. La acestea se adaugă încercările şi actele de autovătămare – un semn clar de probleme emoţionale puternice. Un sondaj al Fundaţiei FAD a găsit că 16% din tineri descriu cu privire la ei înşişi ceea ce ar putea fi probleme mintale. În 2017 procentul era de 6%.

    La Vanguardia, un ziar popular, scrie că unu din trei adolescenţi catalani are sau a avut gânduri sinucigaşe, tendinţă în creştere după venirea pandemiei.  Unu din patru tineri s-a autovătămat. Datele sunt dintr-un studiu la care au participat 270.000 de elevi de şcoală şi liceu. Aproape jumătate din participanţi au spus că au probleme cu somnul, iar 44% că se simt deprimaţi. Situaţia i-a alarmat pe guvernanţi, care au publicat un ghid de abordare a comportamentelor sinucigaşe şi de autovătămare care este distribuit elevilor, studenţilor şi profesorilor. Dar ca şi în cazul Poloniei, problemele Spaniei sunt sistemice. Potrivit Eurostat, Spania are 11,8 psihologi angajaţi în spitale la 100.000 de locuitori. Mai puţini au doar Polonia, Bulgaria depopulată şi Malta, o ţară foarte mică. Unii specialişti spun că datele referitoare la problemele mintale pot fi înşelătoare. Creşterea numărului de persoane afectate în studii şi statistici poate reflecta faptul că tot mai multă lume prinde curaj şi îşi recunoaşte problemele. Oamenilor nu le mai este teamă că vor fi trataţi ca nişte “ciudaţi”. Pentru că tot mai mulţi se duc la tratament, fenomenul devine mai vizibil. Poate fi, de asemena, un efect de contagiune socială sau de supradiagnosticare. O modă. În statisticile unor state, problema a căpătat proporţii după izbucnirea pandemiei. Dar, cel mai probabil, pandemia în sine nu este o cauză, ci catalizator, spune într-o conversaţie cu EUobserver Alejandro de la Torre, autor al studiului “Evoluţia sinuciderilor în Spania în acest mileniu”.

    Este adevărat că nivelurile de singurătate nedorită au crescut, dar nici stresul legat de răspândirea virusului, presiunea asupra personalului cum ar fi cel din domeniul sănătăţii, îngrijirea la distanţă – sau chiar întreruperea unei astfel de îngrijiri – nu au fost tocmai motive de îmbunătăţire a unor condiţii preexistente la populaţie. Nu s-au redus nici presiunile economice: inflaţie, incertitudine financiară, creşterea ratelor dobânzilor, şomaj etc. Deşi deocamdată speculaţii – deoarece cercetările suplimentare şi colectarea datelor lipsesc – motivele par să depăşească aceste sfere şi au şi o dimensiune structurală, potrivit lui De la Torre. Javier Jiménez, preşedintele Asociaţiei pentru Cercetare, Prevenire a Sinucideri şi Intervenţie, subliniază că nu există o metodă sistematică pentru a colecta cu acurateţe date şi de aceea crede că fenomenul sinuciderilor şi al comportamentelor asociate are o amploare mai mare decât o arată statistica. Situaţia pare critică, întrucât strategia urmată de Spania până acum pentru reducerea acestor cifre nu a funcţionat. La sfârşitul lunii ianuarie, psihologul Belén Hernández i-a scris directorului ziarului El País. Cuvintele ei au reverberat rapid atât în mass-media, cât şi în reţelele sociale. Scurtul paragraf arăta cum un tânăr de 23 de ani, fără resurse financiare şi cu un risc ridicat de sinucidere, tocmai părăsese sala de consultaţii cu o reţetă de anxiolitice şi o programare de control abia peste un an. „Dacă nu ai suficienţi bani pentru a plăti un psiholog privat, sinuciderea devine o alternativă acceptabilă”, a scris ea. Cu deficitul de personal şi cererea pentru acest tip de îngrijire în creştere, timpii de aşteptare pot ajunge la câteva luni în multe comunităţi. Prea mult.

    P.I.R. este acronimul testului care dă acces în Spania la funcţia de psiholog intern rezident în sistemul public de sănătate. Aici se află o parte a problemei. Anul trecut, au fost oferite doar 231 de locuri prin P.I.R. pentru mii de absolvenţi. „Locurile vacante sunt foarte limitate”, spune Jiménez, care explică că, odată cu pensionările din următorii câţiva ani, deficitul de personal se va agrava şi mai mult.

    Mai rău, subliniază psihologul, există şi o lipsă de pregătire adecvată. În nicio programă de psihologie universitară nu există o materie care să se ocupe în mod specific de sinucidere. La Universitatea Complutense din Madrid au doar câteva seminarii, atât, adaugă De la Torre.

    Renew Europe tocmai a publicat rezultatele unui sondaj efectut în rândul tinerilor europeni cu vârsta cuprinsă între 18 şi 30 de ani. Timpul lung de aşteptare a fost principalul motiv invocat ca barieră în calea accesului la asistenţă medicală adecvată. Aceasta a fost urmată de preţ şi de frica de stigmatizare.

    În cadrul UE, nu toate ţările includ îngrijirea psihologică în asistenţa medicală publică, în ciuda faptului că în 2019 aproape 60.000 de persoane s-au sinucis. Cu alte cuvinte, există o barieră financiară în calea accesului la acest tip de îngrijire. Mai mult de jumătate dintre cei afectaţi sunt adulţi cu vârsta cuprinsă între 40 şi 64 de ani, la care e o probabilitate mai mare de a fi în fruntea unei familii. În UE există doar 10 planuri naţionale de prevenire a sinuciderilor. Spania nu are unul. Grecia are, oarecum, al ONG-ului KLIMAKA. Dar şi acolo datele arată o poveste tot mai tristă. Din 2020 şi până în 2022, numărul sinuciderilor a crescut cu 25% pe an, pentru a ajunge la 600 în 2022. Şi acolo îngrijorătoare este tendinţa de creştere a fenomenului în rândul tinerilor. În Franţa, sinuciderile reprezintă a doua cauză de mortalitate la persoanele cu vârstă de 15-29 de ani, după accidentele în trafic. Sună a clişeu, dar tinerii sunt viitorul societăţii. Ar trebui să fie angajaţii cu cel mai mare entuziasm şi cea mai mare putere de muncă. Din munca lor trebuie plătit un număr în creştere de pensii.  

  • Pe tine ce te pasiona în copilărie şi ce ai ajuns să faci?

    Am cunoscut recent un profesor, asistent universitar doctor în filosofie, după ce am fost invitate împreună în juriul  colegilor de la Ştiu, de la Aleph News. Ea a vorbit  – cu extrem de mult umor – despre faptul că pare că suntem încurajaţi să gândim tot mai puţin (prin mecanismele de inteligenţă artificială care pare că ne pun totul la dispoziţie),  despre uniformizarea frumuseţii, în căutarea perfecţiunii imaginate de reţelele de social media (am aflat cu ocazia asta că Socrate era urât), cât şi, în afara emisiunii, despre motivele pentru care studenţii vin să studieze disciplinele Facultăţii de Filosofie.

    Cu părere de rău, observa că majoritatea celor care vin acolo sunt în căutarea unei cariere politice, care să îi ajute să facă „bani mulţi, muncind puţin”. Apoi, o parte dintre ei reuşesc să devină consilieri în domeniul politic – însă au parte de dezamăgirea de a nu câştiga cât îşi imaginau sau să nu muncească chiar atât de puţin (se pare că există mai multe tipuri de consilieri) ori în diverse companii, soluţii de rezervă, înscriindu-se astfel într-o cursă fără scop – soluţia de rezervă pentru faptul că, de fapt, nu ştiau ce îşi doresc sau la ce se pricep să facă.

    Mulţi dintre tineri sunt încă în căutări după terminarea facultăţii, astfel că dintr-o generaţie de 50, circa 5 ajung chiar să facă performanţă în domeniul pe care l-au studiat. Una dintre ştirile principale ale săptămânii trecute se referă tocmai la şomajul în rândul tinerilor, care se pare că este în top negativ la nivel european: România are printre cele mai mari rate ale şomajului în rândul tinerilor dintre statele membre ale Uniunii Europene, arată datele de la Eurostat, oficiul european de statistică. Cu o rată a şomajului de 22,2% în rândul tinerilor cu vârsta sub 25 de ani, România ocupă a patra poziţie în clasamentelor ţărilor membre ale UE, după Spania, Grecia şi Suedia şi la acelaşi nivel cu Italia. La polul opus se află Germania.  Cu siguranţă sunt mai multe motive pentru care s-a ajuns în această situaţie, în care tinerii nu reuşesc să găsească un scop al muncii lor – dar am să mă limitez la câteva observaţii.

    Veţi regăsi în această revistă un interviu cu Ruxandra, o antreprenoare în domeniul publicităţii şi care face şi actorie, care povesteşte că a dat la ASE „de gura părinţilor” – ea ar fi preferat cu siguranţă să devină actriţă. Cu siguranţă mulţi dintre cei din generaţia 35-40 de ani sau chiar mai mult au preferat această variantă şi au ajuns să fie medici, avocaţi, bancheri, fără să îşi dorească neapărat asta. Odată cu tranziţia dinspre comunism şi capitalism, ni s-au deschis uşile pentru mult mai multe joburi, despre care părinţii noştri nici măcar nu ştiau că există.

    Dar este rolul părinţilor să îi ghideze pe copii înspre joburile care să le valorifice potenţialul maxim? E dificil şi pentru noi, cei care scriem despre cariere, să ţinem pasul cu toate funcţiile şi joburile care apar zi de zi; cum ar putea un părinte să îşi ghideze copilul spre un rol de Art Director, de exemplu, sau de consultant în audit? Şi cum ar putea un elev să afle despre cum ar putea să îşi pună în valoare pasiunea pentru scris, de pildă, când el învaţă încă „pe de rost” comentarii la limba română?

    Cu siguranţă, programa şcolară încă nu lasă foarte mult loc pentru inventivitate şi pasiune, iar profesorii, la rândul lor,  care fac din pasiune această meserie şi ar putea să identifice la ce sunt buni elevii lor sunt destul de puţini. Copiii buni sunt în general buni la toate – iar profesorii încearcă să atingă performanţa cu ei în toate disciplinele.

    Cred că sunt foarte puţini adulţi norocoşi – printre care mă şi număr – care am avut ocazia să vedem încă din liceu care sunt lucrurile care ne plac, având şansa să întâlnim oamenii potriviţi sau să avem parte de momente revelatoare – cum a fost, pentru mine, de exemplu, faptul că am putut să scriu la revista şcolii şi să pun muzică la un radio local. Asta m-a îndepărtat de traiectoria de medic spre care mă îndreptam şi, după 10 ani de muncă, pot să spun că nu regret alegerea. Însă nu cred că viitorul următoarei generaţii de angajaţi ar trebui să se bazeze pe norocul unor astfel de revelaţii.

    Dragoş Anastasiu, preşedintele grupului din turism Eurolines unul dintre iniţiatorii programului Rethink România, a vorbit recent despre învăţământul dual şi despre faptul că brandul de tehnologic care este asociat de multe ori cu aceste programe este văzut în continuare în sens peiorativ – „dacă eşti pedepsit vei ajunge la tehnologic” –, or există elevi care ar putea să îşi construiască o carieră strălucită şi în genul acesta de industrii, dacă au şansa să descopere că activităţile pe care le învaţă acolo îi fac fericiţi. Spre exemplu, instalatorul care m-a ajutat recent la nişte reparaţii mi-a arătat o poză din telefonul lui cu un cart pe care l-a construit singur când avea 12 ani. Iar acum, nu doar că este fericit cu munca lui, dar performanţele care îl recomandă îl ajută să şi câştige poate chiar mai bine decât  dacă ar fi ales un parcurs în corporaţie. 

    Nu cred că putem schimba percepţiile şi istoricul care ne limitează să ne gândim că doar câteva domenii sau joburi sunt bune – dar cred că şcolile ar putea beneficia de mai mult ajutor – poate din partea companiilor, a şefilor de companii, a asociaţiilor profesionale – când vine vorba de ghidarea elevilor înspre activităţile în jurul cărora să îşi construiască o carieră. Şi nu doar prin târguri de carieră organizate o dată pe an. Am citit că în Germania, ţară unde şomajul în rândul tinerilor este cel mai scăzut, viitorul lor este stabilit încă de când ei au 9-10 ani: decizia referitoare la carierele lor se bazează pe scoruri la teste, medii obţinute în şcoală, interviuri, recomandări ale profesorilor, influenţă parentală, cât şi previziuni ale guvernului referitoare la joburile de care va fi nevoie în viitor. Poate este un pic extrem să îţi stabileşti cariera de la 10 ani, dar cu siguranţă soluţia de a lua decizia în facultate se dovedeşte a fi una care nu funcţionează prea bine pentru tinerii români şi cu siguranţă nici pentru companiile care, chiar şi când în restul lumii se vorbeşte despre restructurări, au probleme legate de găsirea de noi angajaţi.   ■

    Ioana Matei este editor Business Magazin

  • România are printre cele mai mari rate ale şomajului în rândul tinerilor din Uniunea Europeană

    ♦ Cu o rată a şomajului de 22,2% în rândul tinerilor cu vârsta sub 25 de ani, România ocupă a patra poziţie în clasamentelor ţărilor membre ale UE, după Spania, Grecia şi Suedia ♦ La nivelul Uniunii Europene, rata şomajului în rândul tinerilor a fost de 14,5% în decembrie 2022.

    România are printre cele mai mari rate ale şomajului în rândul tinerilor dintre statele membre ale Uniunii Europene, arată datele de la Eurostat, oficiul european de statistică. Astfel, cu o rată a şomajului de 22,2% în rândul tinerilor cu vârsta sub 25 de ani, România ocupă a patra poziţie în clasamentelor ţărilor membre ale UE, după Spania, Grecia şi Suedia şi la acelaşi nivel cu Italia.

    De altfel, rata şomajului în rândul tinerilor români a fost în jurul valorii de 22% din luna octombrie 2021 şi a început să crească în ianuarie 2022, când a ajuns la 22,7%, valoare pe care a menţinut-o până în aprilie 2022, când a crescut la 22,8%. Rata şomajului de 22,9% în rândul tinerilor cu vârsta cuprinsă între 15 şi 24 de ani a ajuns la 22,9% în iulie 2022 şi a coborât la 22,2% începând din octombrie 2022.

    Spania a fost pe primul loc în clasamentul ţărilor UE cu cea mai mare rată a şomajului în rândul tinerilor, cu o rată de 29,6%, urmată de Grecia, cu 28,9%, Suedia, cu 23,1%, România şi Italia, ambele cu 22,2%.

    La polul opus, cea mai mică rată a şomajului în rândul tinerilor a fost în Germania, de 5,8%, Olanda, cu 7,5%, şi Austria, cu 8,8%.

    În decembrie 2022, 2,86 milioane de tineri cu vârsta sub 25 de ani erau şomeri în UE, dintre care 2,31 milioane se aflau în zona euro.

    În decembrie 2022, rata şomajului în rândul tinerilor a fost de 14,5% în UE şi 14,8% în zona euro. 

    „La vârsta de 15 ani, aproape 100 % din populaţia UE şi a statelor membre este încă la şcoală. Pe măsură ce tinerii îmbătrânesc, mulţi intră în forţa de muncă, devin angajaţi, şomeri sau rămân în afara forţei de muncă. Nu toţi tinerii fac această tranziţie la aceeaşi vârstă, aşa că are loc o creştere treptată a numărului de tineri în forţa de muncă“, scrie Eurostat.

    Mai mult, oficiul european de statistică spune că, în perioada 2009-2021 au fost vizibile în şomajul în rândul tinerilor consecinţele a două crize globale: criza financiară şi economică de la sfârşitul anilor 2000 şi criza mai recentă declanşată de pandemia de COVID-19. Ambele crize au determinat o scădere a ocupării forţei de muncă.

    Scăderea ocupării forţei de muncă în timpul crizei financiare şi economice a condus în primul rând la o creştere a şomajului în perioada 2009 – 2013. În schimb, scăderea ocupării forţei de muncă în timpul crizei COVID-19 din 2020 a fost însoţită de o creştere mult mai mare a ponderii persoanelor din afara forţei de muncă decât a celor în şomaj.

  • PIB-ul României creşte puternic, dar un sfert din tinerii care au sub 25 de ani nu au un job: şomajul în rândul tinerilor aici este de 22%. Media în UE este de 14%

    ♦ PIB-ul a crescut cu 4,8% în 2022, companiile au nevoie de oameni. Atunci? Explicaţia şomajului ridicat în rândul celor tineri: „Rata şomajului din rândul tinerilor arată o neconcordanţă tot mai mare între nevoile de pe piaţa muncii şi pregătirea oferită de sistemul educaţional. România este printre ţările cu cele mai puţine progrese la nivel european în privinţa integrării tinerilor pe piaţa muncii“ ♦ La nivelul Uniunii Europene, rata şomajului totală a fost de 6,1%, iar cea în rândul tinerilor a fost de 14,4%.

    Rata şomajului înregistrată în luna ianuarie 2023 a fost în România de 5,6%, valoare egală cu cea înregistrată în luna decembrie 2022 şi în scădere cu 0,4 puncte procentuale faţă de aceeaşi lună din anul 2022, arată datele de la Institutul Naţional de Statistică (INS).

    „Statisticile exprimă evoluţii mixte pe piaţa forţei de muncă în prima lună din 2023, continuarea fluxurilor investiţionale postpandemie fiind contrabalansată de impactul acumulării presiunilor inflaţioniste şi de gradul ridicat de incertitudine, inclusiv ca urmare a persistenţei evenimentelor din Ucraina. În scenariul macroeconomic central BT ne aşteptăm la scăderea ratei medii anuale a şomajului de la 5,6% în 2022 la 5,4% în 2023 şi 2024”, scrie Andrei Rădulescu, director analiză macroeconomică, Banca Transilvania, în cadrul unui raport al băncii.

    El spune că scenariul de evoluţie a şomajului în 2023 şi 2024 este susţinut de perspectivele de continuare a fluxurilor investiţionale postpandemie în trimestrele următoare, pe fondul nivelului accesibil al costurilor reale de finanţare şi implementării programelor Uniunii Europene, respectiv Next Generation şi cadrul financiar multianual 2021-2027.

    Sorina Faier, managing partner al companiei de recrutare Elite Searchers, spune despre evoluţia şomajului în 2023 că, din discuţiile sale cu angajatorii, puţini dintre ei vor să facă restructurări, majoritatea an­ga­jează în continuare, iar cererile sunt mai mul­te pe partea de roluri noi decât de înlocuiri.

    „Dacă anul acesta nu vor fi din nou măsuri impredictibile cu impact negativ asupra mediului de afaceri, estimările sunt că rata şomajului ar trebui să scadă uşor. În piaţă există nevoie de forţă de muncă, fapt demonstrat şi de numărul tot mai mare de companii care angajează muncitori străini, şi anul acesta fiind aşteptaţi să ajungă în România 100.000 de muncitori din alte ţări”, a spus ea pentru ZF.  Un indicator care rămâne la un nivel îngrijorător este şomajul în rândul tinerilor cu vârsta cuprinsă între 15 şi 24 de ani, care rămâne la un nivel ridicat, de peste 22%.

    Sorina Faier este de părere că rata şomajului din rândul tinerilor arată o neconcordanţă tot mai mare între nevoile reale de pe piaţa muncii şi pregătirea oferită de sistemul educaţional.

    „România este printre ţările cu cele mai puţine progrese la nivel european în privinţa integrării tinerilor pe piaţa muncii. În primul rând, este necesară o adaptare a programelor educaţionale la cerinţele pieţei şi ale noilor tehnologii, astfel încât tinerii să se formeze în acele domenii care le asigură găsirea unui loc de muncă după absolvire. Altfel, vom vedea mulţi tineri şomeri sau care vor avea joburi sub nivelul calificării lor şi slab plătite.“

     „De asemenea, problema trebuie privită şi din perspectiva aşteptărilor tinerilor de la un loc de muncă în ceea ce priveşte salariul, mediul de lucru, beneficiile şi dezvoltarea carierei în raport cu experienţa şi pregătirea lor. Şi acestea trebuie să fie în concordanţă cu evoluţiile de pe piaţa muncii”, afirmă ea.

    La nivelul Uniunii Europene, în ianuarie 2023, rata şomajului ajustată sezonier a fost de 6,1%, stabilă faţă de decembrie 2022 şi în scădere de la 6,3% în ianuarie 2022, arată datele publicate de Eurostat, biroul de statistică al Uniunii Europene. Eurostat estimează că 13,2 milioane de persoane din UE, dintre care 11,28 milioane în zona euro, erau şomeri în ianuarie 2023. Comparativ cu ianuarie 2022, şomajul a scăzut cu 318.000 de persoane în UE şi cu 220.000 în zona euro.

    În ianuarie 2023, 2,78 milioane de tineri cu vârsta sub 25 de ani erau şomeri în UE, dintre care 2,28 milioane se aflau în zona euro. În ianuarie 2023, rata şomajului în rândul tinerilor a fost de 14,4% în UE şi în zona euro, în scădere de la 14,5% în UE şi în creştere de la 14,3% în zona euro în luna precedentă. Comparativ cu ianuarie 2022, şomajul în rândul tinerilor a crescut cu 116.000 de persoane în UE şi cu 112.000 în zona euro.

  • O nouă problemă mondială sperie toate guvernele lumii, care încă nu au nicio soluţie pentru aceasta, iar în viitor lucrurile se vor tot înrăutăţi

    Societăţi şi companii, guverne, executivi şi investitori deopotrivă au în faţă o criză a îmbătrânirii. Pe măsură ce longevitatea creşte, numărul bătrânilor sau al persoanelor în vârstă tinde să crească în comparaţie cu cel al tinerilor. Iar această problemă pare că nu are graniţe.

    Politica de frânare a înmulţirii populaţiei a afectat China. În Franţa, zeci de mii de muncitori au protestat zile de-a rândul împotriva reformelor din sistemul de pensii – guvernul vrea vârsta de pensionare majorată cu doar doi ani, şi nu dintr-o dată, însă oamenii se tem că astfel vor fi expuşi mai mult la discriminarea de vârstă. Se tem că dacă sunt prea bătrâni nicio companie din Franţa nu-i va mai angaja.

    Într-o societate îmbătrânită, cea mai mare parte din alegători tind să fie conservatori, cu preferinţe electorale adesea opuse intereselor tinerilor. Apare polarizarea politică. Ce construieşte unul dărâmă celălalt. Prin urmare, politicienii, guvernele, cei care fac legi, cei care conduc băncile centrale şi liderii din afaceri trebuie să regândească politicile pentru oamenii în vârstă, scrie The New York Times.

    Unde suntem acum? La nivel global, doar 7% din oameni au peste 65 de ani. În următoarele câteva decenii, ponderea va creşte de trei ori. Vor fi mai mulţi bătrâni în comparaţie cu tinerii. Din fericire, progresul în materie de medicină şi nivel de trai face ca oamenii să trăiască din ce în ce mai mult. Din nefericire pentru guverne şi companiile care plătesc pensii, acest lucru înseamnă mai mulţi bani de dat pentru pensionari. Unde vom fi? Un copil care astăzi are cinci ani va ajunge mult mai departe decât noi.

    În cele mai bogate naţiuni, mai mult de jumătate dintre aceşti oameni vor trăi până la cel puţin 100 de ani, după cum se aşteaptă Centrul Stanford pentru Longevitate. O societate plină de centenari reprezintă o provocare profundă pentru economiile avansate ale lumii şi pentru multe dintre companii: cum te adaptezi la o lume mai bătrână şi cum plăteşti pentru inevitabila bombă cu ceas a pensiilor care ticăie în fundal pe măsură ce acest grup  de viitori superbătrâni se apropie de vârsta de pensionare? După cum spune centrul Stanford: „Viaţa până la 100 de ani şi mai departe este aici.

    Dar nu suntem pregătiţi”. În lumea reală, efectul îngrijorărilor cu privire la paradoxul vieţii lungi a fost pe deplin observat în Franţa – grevele şi protestele la nivel naţional au blocat ţara după încercarea profund nepopulară a guvernului de a schimba regulile de pensionare; în China, autorităţile au raportat o populaţie în scădere pentru prima dată în şase decenii; iar la Forumul Economic Mondial (WEF) de la Davos, din Elveţia, liderii de afaceri şi factorii de decizie politică s-au confruntat cu consecinţele acestei probleme demografice.

    În Franţa (speranţa de viaţă: 82 de ani), muncitorii şi studenţii au ieşit în stradă pentru a protesta împotriva impulsului preşedintelui Emmanuel Macron de a revizui sistemul de pensii şi de a ridica vârsta minimă de pensionare de la 62 de ani la 64 de ani până în 2030, o încercare de a îmblânzi costurile în creştere cu asistenţa socială. (În Statele Unite, unde speranţa de viaţă este de 77 de ani, vârsta obişnuită de pensionare este de 67 de ani, dar angajaţii pot începe să colecteze prestaţii de securitate socială de la 62 de ani încolo.) Franţa cheltuieşte puţin peste 14% din PIB pe pensii, una dintre cele mai mari rate din grupul de ţări bogate care compun Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE).

    „Trebuie să muncim mai mult”, a spus Macron într-un discurs de Anul Nou, pentru a „transmite copiilor noştri un model social corect şi durabil, pentru că doar astfel va fi credibil şi finanţat pe termen lung”. Situaţia este mai sumbră în China (speranţa de viaţă: 78 de ani), care se confruntă cu scăderea populaţiei. Un motiv: costă mai mult să creşti un copil în anumite părţi ale Chinei decât în Statele Unite, o realitate care împinge familiile şi femeile cu carieră să aleagă să nu aibă copii (în ciuda mai multor stimulente guvernamentale pronatalitate).

    Impactul nu prea îndepărtat: o penurie de muncitori ar putea pune în pericol creşterea economică şi ar putea distruge capacitatea Beijingului de a strânge fonduri suficiente prin impozitarea populaţiei mai tinere, active, necesare pentru a susţine cea mai numeroasă populaţie de pensionari de pe planetă. Agenţia de evaluare financiară S&P Global vede semne de avertizare asemănătoare cu cele din China şi Franţa în întreaga lume. Ratele scăzute de fertilitate, finanţele publice în dificultate şi creşterea ratelor dobânzilor combinate cu speranţa de viaţă mai lungă creează o „criză globală a îmbătrânirii”.

    Dacă ţările nu încep „acţiuni politice serioase pentru a reduce cheltuielile legate de vârstă”, scriu analiştii de la Standard & Poor’s Samuel Tilleray şi Marko Mrsnik, ar putea urma o avalanşă de ratinguri nedorite alimentate de longevitate, crescând şi mai mult costurile pentru viitoarele generatii. „Puţin peste jumătate din cele 81 de ratinguri suverane pe care le-am analizat ar avea valori de credit pe care le asociem cu gradele speculative (BBĂ sau mai jos) până în 2060.”

    Cititi aici materialul integral

  • O nouă problemă mondială sperie toate guvernele lumii, care încă nu au nicio soluţie pentru aceasta, iar în viitor lucrurile se vor tot înrăutăţi

    Societăţi şi companii, guverne, executivi şi investitori deopotrivă au în faţă o criză a îmbătrânirii. Pe măsură ce longevitatea creşte, numărul bătrânilor sau al persoanelor în vârstă tinde să crească în comparaţie cu cel al tinerilor. Iar această problemă pare că nu are graniţe.

    Politica de frânare a înmulţirii populaţiei a afectat China. În Franţa, zeci de mii de muncitori au protestat zile de-a rândul împotriva reformelor din sistemul de pensii – guvernul vrea vârsta de pensionare majorată cu doar doi ani, şi nu dintr-o dată, însă oamenii se tem că astfel vor fi expuşi mai mult la discriminarea de vârstă. Se tem că dacă sunt prea bătrâni nicio companie din Franţa nu-i va mai angaja.

    Într-o societate îmbătrânită, cea mai mare parte din alegători tind să fie conservatori, cu preferinţe electorale adesea opuse intereselor tinerilor. Apare polarizarea politică. Ce construieşte unul dărâmă celălalt. Prin urmare, politicienii, guvernele, cei care fac legi, cei care conduc băncile centrale şi liderii din afaceri trebuie să regândească politicile pentru oamenii în vârstă, scrie The New York Times.

    Unde suntem acum? La nivel global, doar 7% din oameni au peste 65 de ani. În următoarele câteva decenii, ponderea va creşte de trei ori. Vor fi mai mulţi bătrâni în comparaţie cu tinerii. Din fericire, progresul în materie de medicină şi nivel de trai face ca oamenii să trăiască din ce în ce mai mult. Din nefericire pentru guverne şi companiile care plătesc pensii, acest lucru înseamnă mai mulţi bani de dat pentru pensionari. Unde vom fi? Un copil care astăzi are cinci ani va ajunge mult mai departe decât noi.

    În cele mai bogate naţiuni, mai mult de jumătate dintre aceşti oameni vor trăi până la cel puţin 100 de ani, după cum se aşteaptă Centrul Stanford pentru Longevitate. O societate plină de centenari reprezintă o provocare profundă pentru economiile avansate ale lumii şi pentru multe dintre companii: cum te adaptezi la o lume mai bătrână şi cum plăteşti pentru inevitabila bombă cu ceas a pensiilor care ticăie în fundal pe măsură ce acest grup  de viitori superbătrâni se apropie de vârsta de pensionare? După cum spune centrul Stanford: „Viaţa până la 100 de ani şi mai departe este aici.

    Dar nu suntem pregătiţi”. În lumea reală, efectul îngrijorărilor cu privire la paradoxul vieţii lungi a fost pe deplin observat în Franţa – grevele şi protestele la nivel naţional au blocat ţara după încercarea profund nepopulară a guvernului de a schimba regulile de pensionare; în China, autorităţile au raportat o populaţie în scădere pentru prima dată în şase decenii; iar la Forumul Economic Mondial (WEF) de la Davos, din Elveţia, liderii de afaceri şi factorii de decizie politică s-au confruntat cu consecinţele acestei probleme demografice.

    În Franţa (speranţa de viaţă: 82 de ani), muncitorii şi studenţii au ieşit în stradă pentru a protesta împotriva impulsului preşedintelui Emmanuel Macron de a revizui sistemul de pensii şi de a ridica vârsta minimă de pensionare de la 62 de ani la 64 de ani până în 2030, o încercare de a îmblânzi costurile în creştere cu asistenţa socială. (În Statele Unite, unde speranţa de viaţă este de 77 de ani, vârsta obişnuită de pensionare este de 67 de ani, dar angajaţii pot începe să colecteze prestaţii de securitate socială de la 62 de ani încolo.) Franţa cheltuieşte puţin peste 14% din PIB pe pensii, una dintre cele mai mari rate din grupul de ţări bogate care compun Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE).

    „Trebuie să muncim mai mult”, a spus Macron într-un discurs de Anul Nou, pentru a „transmite copiilor noştri un model social corect şi durabil, pentru că doar astfel va fi credibil şi finanţat pe termen lung”. Situaţia este mai sumbră în China (speranţa de viaţă: 78 de ani), care se confruntă cu scăderea populaţiei. Un motiv: costă mai mult să creşti un copil în anumite părţi ale Chinei decât în Statele Unite, o realitate care împinge familiile şi femeile cu carieră să aleagă să nu aibă copii (în ciuda mai multor stimulente guvernamentale pronatalitate).

    Impactul nu prea îndepărtat: o penurie de muncitori ar putea pune în pericol creşterea economică şi ar putea distruge capacitatea Beijingului de a strânge fonduri suficiente prin impozitarea populaţiei mai tinere, active, necesare pentru a susţine cea mai numeroasă populaţie de pensionari de pe planetă. Agenţia de evaluare financiară S&P Global vede semne de avertizare asemănătoare cu cele din China şi Franţa în întreaga lume. Ratele scăzute de fertilitate, finanţele publice în dificultate şi creşterea ratelor dobânzilor combinate cu speranţa de viaţă mai lungă creează o „criză globală a îmbătrânirii”.

    Dacă ţările nu încep „acţiuni politice serioase pentru a reduce cheltuielile legate de vârstă”, scriu analiştii de la Standard & Poor’s Samuel Tilleray şi Marko Mrsnik, ar putea urma o avalanşă de ratinguri nedorite alimentate de longevitate, crescând şi mai mult costurile pentru viitoarele generatii. „Puţin peste jumătate din cele 81 de ratinguri suverane pe care le-am analizat ar avea valori de credit pe care le asociem cu gradele speculative (BBĂ sau mai jos) până în 2060.”

    La Forumul Economic Mondial, organizatorii au făcut tot posibilul să schimbe povestea sumbră despre îmbătrânire. Discuţiile despre bombe cu ceas sau despre un „tsunami argintiu” au fost înlocuite cu dezbateri la nivel înalt despre ceea ce WEF numeşte „economia longevităţii”. O temă centrală: dacă vom trăi mai mult, va trebui să ajustăm unele obiective de viaţă şi să muncim mai mult. Darryl White, directorul executiv al băncii canadiane BMO, crede că societatea trebuie să ia în considerare alte repere pentru a-şi ghida viaţa. „Pentru început, trebuie să renunţăm la cadrul mai întâi şcoală – apoi muncă – apoi pensionare. Viaţa nu este liniară”, a spus el la o dezbatere despre supraîmbătrânire. „Aş putea decide că vreau să încep să lucrez mai devreme. Aş putea decide că vreau să mă retrag mai târziu. Aş putea decide că vreau să am diferite angajamente faţă de cariera mea pe măsură ce mă reinventez.” Îmbunătăţirea competenţelor şi recalificarea sunt importante pentru această strategie, o obligaţie de a investi care va trebui să fie împărtăşită de angajaţi, angajatori şi guverne. Partea pozitivă: WEF a calculat că prin îmbunătăţirea accesului la recalificare şi la învăţarea pe tot parcursul vieţii productivitatea la locul de muncă ar creşte şi ar adăuga 8.300 miliarde de dolari la economia globală până în 2030. A da angajaţilor oportunitatea şi resursele de a lucra cu mult peste vârsta de pensionare este benefic pentru societate şi companii, a spus Lynda Gratton, profesor de practică managerială la London Business School şi coautor al cărţii „Viaţa de 100 de ani: a trăi şi a munci în epoca longevităţii.” „Ştim că atunci când oamenii au încetat să mai lucreze după ce au împlinit 60 de ani, capitalul lor social s-a deteriorat, reţelele lor se deteriorează. Nu mai sunt atât de activi din punct de vedere cognitiv”, a explicat ea. În plus, o perioadă mai lungă la locul de muncă le-ar ajuta finanţele personale, ceea ce ar reduce presiunea asupra sistemului de pensii. Discriminarea în funcţie de vârstă, a spus ea, este din ce în ce mai răspândită în lumea corporativă şi asta ar putea afecta productivitatea corporativă. „Aş dori să văd corporaţiile trase la răspundere pentru discriminarea în funcţie de vârstă, aşa cum sunt pentru orice altă formă de discriminare”, a spus Lynda.

     

    „Aş dori ca firmele să raporteze câţi angajaţi au pe categorii de vârstă, astfel încât să ştim cine angajează şi cine nu oameni în vârstă de 60 şi 70 de ani.”

    O astfel de măsură, crede ea, ar face presiuni asupra conducerii să recruteze dintr-un bazin de talente mai larg. Şi companiile ar vedea beneficiile unor locuri de muncă multigeneraţionale.

    Tinerii care se chinuie să-şi clădească o carieră ar putea dori să vadă şi astfel de date publicate de companii. Noura Berrouba, preşedintele Consiliului Naţional al Organizaţiilor de Tineret Suedeze, a spus la Davos că discriminarea de vârstă afectează perspectivele de angajare ale bătrânilor şi tinerilor deopotrivă.

    „Dacă suntem sinceri, felul în care curba noastră demografică se îndoaie va fi o povară uriaşă pentru tânăra generaţie”, a exlicat ea. Ea a propus o politică fiscală mai progresivă, salarii mai echitabile şi mai mult control al guvernanţei corporative pentru a se asigura că intră suficienţi bani în cufărul colectiv pentru a deschide cât mai multor oameni acces la securitate socială.

    Berrouba sugerează, de asemenea, că locurile de muncă trebuie să întărească legăturile dintre angajaţii mai tineri şi cei în vârstă. „Dacă oamenii trăiesc mai mult – sperăm că şi o viaţă mai echitabilă – trebuie să ne asigurăm că solidaritatea intergeneraţională face parte din asta”, a spus ea. „Mulţi tineri simt că solidaritatea intergeneraţională merge într-o singură direcţie. Se duce de la tineri la bătrâni, dar nu merge în cealaltă direcţie.”

    Guvernele au făcut schimbări constante în politicile naţionale de pensionare în ultimii ani. În statele OCDE media vârstelor minime de pensionare este de 62,5 ani, dar va ajunge până la 64 de ani în următorii ani, deoarece un număr de ţări, inclusiv Danemarca, Olanda, Belgia şi Suedia, vor creşte vârsta minimă de pensionare pentru a corespunde creşterii speranţei de viaţă.

    Hervé Boulhol, economist la OCDE specializat în pensii, se zburleşte la ideea că îmbătrânirea este o  bombă cu ceas care ameninţă cele mai mari economii ale lumii. Însă el vede a  fi un risc dacă factorii de decizie şi liderii de afaceri nu reuşesc să abordeze problema.
    „Într-adevăr, ceasul ticăie”, a avertizat el.