Da, America a trecut de la a fi invingatorul suprem al celui
de-al Doilea Razboi Mondial la a fi una dintre cele doua
superputeri ale razboiului rece, apoi de la natiunea indispensabila
de dupa castigarea razboiului rece la “superputerea frugala” de
azi. Obisnuiti-va cu asta, caci asa ne va fi noua porecla.
Pacifistii americani nu mai trebuie sa se teama de razboaie
aleatorii. Nu mai facem asa ceva. Nu ne mai permitem azi nici sa
invadam Grenada, mica insula din Marea Caraibelor.
Inca de la inceputul Marii Recesiuni din 2008, a devenit clar ca
in America se schimba tipologia liderilor, fie ei politici sau
corporatisti. In timpul celei mai mari parti a epocii postbelice, a
fi lider insemna sa oferi oamenilor lucruri. Azi si pentru cel
putin urmatorul deceniu, a fi lider in America va insemna, in
contrapartida, sa iei lucruri de la oameni.
Si nu exista nicio situatie in care liderii americani, pe masura
ce trebuie sa ia tot mai multe lucruri de la propriii votanti, sa
nu se gandeasca sa puna deoparte niste bani de la bugetele pentru
politica externa si pentru razboaiele externe.Politica externa si
de aparare este un indicator lasat la urma. Multe altele sunt
taiate mai intai. Dar aceste taieri vin, caci deja se aud
avertismentele secretarului Apararii, Robert Gates. Iar o America
superputere frugala va avea efecte in cascada pe tot globul.
“Superputerea frugala: leadershipul global al Americii intr-o
era stramtorata financiar” este titlul unei foarte oportune noi
carti a mentorului si prietenului meu Michael Mandelbaum, expert in
politica externa la Universitatea Johns Hopkins. “In 2008, toate
formele de asistenta sociala si de sanatate oferite de guvern au
constituit cam 4% din PIB”, arata el. In actualul ritm si cu
generatia exploziei demografice de dupa razboi care va incepe in
curand sa apeleze la aceste forme de asistenta, pana in 2050 “ele
vor constitui 18% din tot ce produce SUA”. Asta, pe langa costurile
de a ne scoate singuri din aceasta recesiune, “va transforma
fundamental viata publica din Statele Unite si prin urmare si
politica externa a tarii”. In ultimele sapte decenii, atat in
materie de politica externa, cat si in cea interna, cuvantul nostru
de ordine a fost “mai mult”, sustine Mandelbaum. “Sintagma
definitorie a politicii externe in al doilea deceniu al secolului
21 si mai incolo va fi insa ‘mai putin’.”
Cand singura superputere a lumii e impovarata cu o datorie atat
de mare – atat fata de sine, cat si fata de alte state – toata
lumea e afectata. Cum? E greu de prezis. Dar stiu ca trasatura cea
mai importanta si nemaiintalnita a politicii externe americane a
fost in ultimul secol ritmul in care diplomatii si fortele navale,
aeriene si terestre americane au oferit bunuri publice – de la mari
libere la comert liber si de la izolare la antiterorism – de care
au beneficiat multi altii in afara de noi. Puterea Americii a fost
elementul esential in mentinerea stabilitatii globale si asigurarea
unei guvernante planetare in ultimii 70 de ani. Un astfel de rol nu
dispare, dar se va micsora cu siguranta.
Marile puteri s-au mai restrans si in trecut: Marea Britanie,
spre exemplu. Dar, dupa cum observa si Mandelbaum, “cand Marea
Britanie nu a mai putut sa ofere guvernanta globala, au aparut
Statele Unite ca sa o inlocuiasca. Acum, nicio tara nu e in stare
sa inlocuiasca Statele Unite, asa ca pierderea de pace si
prosperitate internationala risca sa fie mai mare odata cu
retragerea Americii decat a fost la retragerea Marii Britanii”. La
urma urmei, Europa este bogata, dar cam bleaga. China este bogata
ca natiune, dar inca saraca masurata per capita si prin urmare
ramane puternic orientata spre interior si regional. Rusia,
imbatata de petrol, poate cauza probleme, dar nu poate proiecta
putere.
“Prin urmare, lumea va fi un loc mai dezordonat si mai
periculos”, estimeaza Mandelbaum.
Cum poate fi intoarsa aceasta evolutie? Mandelbaum evoca trei
lucruri: In primul rand, trebuie sa revenim pe un drum sustenabil
catre crestere economica si reindustrializare, indiferent de
sacrificiile, munca grea si consensul politic pe care aceasta il va
presupune. In al doilea rand, trebuie sa ne stabilim prioritatile.
Ne-am bucurat de un secol in care am avut, in materie de politica
externa, atat ceea ce este vital, cat si ceea ce este dezirabil.
Spre exemplu, eu presupun ca putem avea succes in Afganistan cu o
cantitate infinita de oameni si de bani. Dar este acest succes
vital? Sunt sigur ca e de dorit, dar e vital? In al treilea rand,
trebuie sa ne amelioram situatia bugetara si s-o slabim pe cea a
inamicilor nostri, iar cel mai bun mod in care putem face asta din
mers este cu ajutorul unei taxe pe carburanti mult mai mare.
America este pe cale sa invete o lectie foarte dura: iti poti
asigura prosperitatea cu bani imprumutati pe termen scurt, dar nu
si puterea geopolitica pe termen lung. Pentru asta iti trebuie un
motor economic real si in crestere. Si pentru noi s-a cam terminat
termenul scurt. A fost o vreme cand analiza serioasa a politicii
externe americane nu presupunea analiza serioasa a politicii
economice. Nu mai e asa.
O America amanetata nu va mai avea ulii razboinici sau cel putin
nu unii pe care sa-i ia cineva in serios.