O trupa constituita din doi membri cu state vechi in industria muzicii se bazeaza mai degraba pe relatiile constituite de-a lungul anilor decat pe calitatea pieselor pentru a-si atrage publicul.
Ma incearca un sentiment de resemnare scriind despre trupa din randurile de mai jos. Ca atatea alte trupe inconjurate de publicitate exagerata, nu au facut mare lucru ca s-o merite, lansand doar doua single-uri pana la ora actuala. Nu prea au din ce sa-si construiasca o reputatie. Totusi, atunci cand ai atatea relatii ca The Hours, nici nu trebuie sa te straduiesti prea tare. Sunt deja promovati de catre Jarvis Cocker, care a zis despre ei: Inteleg rostul muzicii: acela de a per-mite unor fiinte umane sa comunice cu alte fiinte umane. E chiar atat de simplu, e chiar atat de important. Primiti-i in viata voastra. N-o sa regretati.
Putini sunt oamenii din muzica pe care sa-i admir mai mult decat pe Jarv – in mod normal, daca acesta sustine ca un grup e bun, atunci eu il cred. Totusi, e ceva suspect cu privire la felul in care trupa pare sa exploateze sprijinul unor artisti importanti precum Cocker, citatul de mai sus putand fi gasit peste tot pe Internet, de la interviuri cu trupa si pana la propriul lor site, de parca membrii sai ar fi disperati sa stoarca pana la ultimul strop de credibilitate din acest unic citat. Au mai aparut si alte informatii care m-au facut sa-mi displaca trupa, chiar inainte sa fi apucat s-o ascult. Sa trecem in revista motivele pentru care vocalistul Ant Genn pare genul de om cu care n-ai vrea sa fi nevoit sa vorbesti prea mult la o petrecere:
1) Pe cand avea 16 ani canta la chitara pentru Pulp.
2) Si-a petrecut vara anului 1995 dormind pe podeaua casei lui Robbie Williams. Cei doi compuneau cantece impreuna si si-au facut cunostinta unul altuia cu niste muzica buna.
3) A avut o dependenta severa de cocaina si heroina, ceea ce i-a cauzat caderea catorva dinti.
4) A fost in turneu cu trupa britpop de fete plictisitoare la culme Elastica.
Toate acestea sunt foarte impresionante, ati putea spune, si foarte rock and roll. Eu unul insa nu pot sa nu-mi inchipui cum e sa fii prins intr-un colt in timp ce Ant Genn iti povesteste toate cele de mai sus incercand sa se dea mare.
Cealalta jumatate a trupei, instrumentistul polivalent Martin Slattery, are si el la fel de multe relatii, dupa ce a colaborat cu trupa lui Sean Ryder, Black Grape, si a facut parte din formatia regretatului Joe Strummer (fost membru The Clash – n.red.), The Mescaleros. Era sa uit: de prezentarea artistica vizuala a trupei s-a ocupat artistul milionar britanic Damien Hirst. Nota zece la capitolul relatii. Cum e insa trupa din punct de vedere muzical?
Pentru un om care se pretinde intolerant fata de versuri proaste, dupa ce a colaborat cu artisti precum Jarvis Cocker, Genn pare sa fi scris niste piese destul de slabe. Una dintre acestea suna cam asa: I love you more than my Adidas trainers / I love you more than my hooded tops (Te iubesc mai mult decat imi iubesc pantofii Adidas / Te iubesc mai mult decat imi iubesc hanoracele). Versuri cat se poate de postmoderniste, ironice, probabil asta vor sa ne faca sa credem. Mie unuia insa, aceste versuri mi se par proaste si neinspirate.
Cum ramane cu muzica? Probabil ca scepticismul meu initial mi-a intunecat judecata. Probabil ca m-a influentat viziunea de cosmar, in care ma visam blocat in lift cu vocalistul, care-mi vorbea despre decoratiunile interioare din casa lui Robbie Williams. In ceea ce ma priveste, The Hours suna ca o versiune diluata a unei trupe deja diluate, Keane. Aceleasi melodii inaltatoare. Aceeasi sinceritate de tip imi port sufletul la vedere. Acelasi sound tern care nu-ti inspira nimic.
Jarvis, batrane, imi pare rau sa-ti fac asa ceva, dar trebuie sa nu fiu de accord. Poate ca The Hours or fi Urmatoarea Chestie Tare, dar eu unul nu sunt dispus sa-i primesc in viata mea. Imi pare rau.
Traducere de Loredana FrATilA-Cristescu