BusinessMagazin

Tag: tehnici

  • Răzbunarea recrutorilor: Cu ce tehnici mai sunt „testaţi” candidaţii care îşi caută un nou loc de muncă

    INTERVIURILE DE RECRUTARE AU DEVENIT UN FEL DE JOC ÎNTRE RECRUTOR ŞI CANDIDAŢI, în care întrebările şi răspunsurile arată cine pe cine păcăleşte mai bine, odată ce site-urile şi blogurile de resurse umane oferă tot felul de reţete de bune practici la angajare. Drept urmare, CV-urile candidaţilor au devenit tot mai stufoase, unele conţinând chiar şi participări la conferinţe de specialitate (dar la care au mai participat alte câteva sute de persoane), în timp ce tehnicile specialiştilor din domeniul recrutării s-au rafinat. Alina, 30 de ani, manager la o firmă de cercetare de piaţă, spune că a mers la interviuri de angajare încă de la începutul facultăţii, la început din curiozitate, iar apoi pentru a vedea ce opţiuni de carieră are sau pur şi simplu pentru a se evalua. Astfel, spune ea, a a aflat de toate întrebările standard – care sunt calităţile sau defectele pe care le ai? ce te recomandă pentru acest job? unde te vezi peste cinci ani etc. – care, dacă la început au speriat-o, în timp au învăţat-o să găsească cele mai bune răspunsuri.

    “Cele mai multe interviuri pe care le-am dat au intrat în categoria «plictisitoare» tocmai din cauza acestor întrebări. Ajunsesem atât de arogantă, încât atunci când angajatorul m-a întrebat unde mă văd peste 5 ani, i-am spus că într-un penitenciar. Ca să nu fie prea şocat, i-am explicat apoi că am terminat un master în criminologie şi că speram să mă angajez într-un penitenciar pe un post de sociolog, aceasta fiind o pasiune pe care speram să o concretizez”, îşi aminteşte Alina.

    Recrutorii spun însă că nu folosesc toate întrebările clasice adresate candidaţilor la interviurile de recrutare, dar o parte din acestea sunt menite pentru a verifica dacă activităţile trecute în CV-urile candidaţilor sunt reale.

    “Sfatul nostru pentru cei care vor să îşi găsescă un nou loc de muncă în această perioadă este să nu exagereze cu abilităţile trecute în CV. Deşi CV-ul este cartea de vizită pe baza căreia se face pre-selecţia, ei trebuie să se gândească la faptul că recrutorul va verifica toate aspectele trecute în CV. Adesea, glumim, spunând că «CV is a summary of things that you hate to do». Candidaţii vor fi rugaţi să dea exemple de situaţii care să valideze trăsături din CV precum «strategic thinker», «problem solver» sau «team player», iar dacă sunt surprinşi de aceste întrebări şi nu găsesc răspunsurile în propria experienţă, este clar că ceva nu e bine”, explică Heike Kuenzel, managing partner al companiei K2S, care desfăşoară activităţi de recrutare în domeniul middle- managementului.

    Specialiştii în recrutare ştiu că a devenit foarte simplu pentru candidaţi să ofere răspunsuri standard la întrebările standard, iar tehnicile de intervievare au devenit tot mai complexe. În cazul recrutărilor de management şi specialişti, de exemplu, reprezentanţii companiei Consulteam urmăresc două aspecte în cadrul interviurilor: experienţa (care este validată prin întrebări foarte practice, bazate pe cifre, pe contribuţia practică a candidatului la un anumit proiect etc.) şi competenţele (dacă se cere un om creativ, inovaţia este testată prin întrebări care nu sunt neapărat legate de job).

  • Între scriitori şi cititori

    În vara lui 2004 am publicat o serie de şase articole despre viitorul cărţilor în epoca internetului. Totul pornea de la ideea unui student pe nume Michael Hart de a digitiza şi a distribui prin reţelele de calculatoare marile cărţi ale omenirii. Era în 1971, ceea ce urma să devină “internet” era doar o reţea cu 15 noduri, accesul public la computerele vremii era de neimaginat, dar ideea lui Hart a traversat epoca şi a devenit Proiectul Gutenberg, prima mare aventură a cărţii digitale. Luna trecută Michael Hart a murit, iar eu mi-am amintit de acele articole. Ultimul dintre ele se numea “Cartea digitală: încă departe”.

    Cred că am fost prea pesimist. În 2004 cele câteva aparate de vizualizare a cărţilor digitale (ebook readers) erau considerate de avangardă, dar n-au avut succes şi au fost abandonate şi uitate. Erau scumpe, erau grele şi incomode, iar marea problemă era afişajul şi faptul că oferta de conţinut era foarte limitată. Nici publicul nu părea să fie pregătit pentru o nouă viziune asupra cărţilor. Era greu de anticipat că în doar trei ani tehnologiile vor evolua suficient pentru a face uitate toate inconvenientele. Amazon a lansat Kindle în 2007 şi cărţile digitale au intrat în mainstream. În câţiva ani Amazon a ajuns să vândă mai multe cărţi în format digital decât pe hârtie, iar în joc au încercat să intre alte mari companii, în frunte cu Apple (deşi cu câţiva ani înainte Steve Jobs nu dădea şanse lui Kindle, pe motivul că lumea nu mai citeşte cărţi). Însă Amazon a avut mereu o poziţie privilegiată în acest domeniu, fiind unul dintre cei mai mari retaileri de cărţi din lume, ceea ce i-a permis un joc în care aparatul a devenit tot mai ieftin (acum modelul de intrare este 79 de dolari), pentru că veniturile veneau din vânzarea de conţinut.

    S-ar putea crede că de fapt nu s-a schimbat mare lucru. Sigur că e excelent că ne putem duce în vacanţă cu o întreagă bibliotecă în buzunar, dar aceasta este doar o chestiune de comoditate. Schimbările sunt însă mult mai profunde şi nu se rezumă la capătul dinspre consumator al lanţului economic, ci încep să influenţeze toate aspectele care în ansamblu definesc industria cărţii. Faptul că Amazon a intrat în zona care se cheamă publishing a fost privit la început cu amuzament de edituri. Imediat după ce a scos primul Kindle, Amazon a lansat şi o platformă de autoeditare prin care oricine avea posibilitatea să-şi editeze în format digital propria carte şi s-o ofere spre vânzare prin Kindle Store la orice preţ mai mic de 200 de dolari. Nu ştiu de vreun bestseller apărut în aceste condiţii şi nici cât a colectat Amazon din cota de 65% pe care şi-o reţinea din vânzările acestor cărţi, dar este cert că peste 10.000 de titluri au apărut pe piaţă în acest fel şi curând a devenit evident că mega-librăria lui Jeff Bezos nu avea de gând să se oprească aici.
    În 2009 a fost lansat un program mult mai ambiţios numit AmazonEncore, care nu mai era o platformă de autopublicare, ci o tentativă de a republica în diverse formate cărţi care au apărut deja dar care au trecut neobservate în ciuda valorii literare sau a potenţialului comercial. Desigur, toate editurile din lume sunt într-un fel sau altul implicate într-un astfel de demers, însă Amazon are un aliat pe care ceilalţi nu-l au: publicul. Fluviul de recenzii sau simple păreri publicate de cititori pe situl web al imensei librării se constituie într-un aparat de investigare în zona cărţilor obscure pe care nicio casă de editură tradiţională nu şi-l poate permite. Primul succes al noului program a fost romanul “Legacy”, scris de o autoare în vârstă de doar 16 ani (Cayla Kluver) şi publicat pe speze proprii împreună cu mama ei. Amazon a republicat cartea atât în ediţie digitală, cât şi în print şi audiobook. La fel s-a întâmplat şi cu alţi autori precum Zetta Elliott sau Daniel Annechino.

    În această toamnă Amazon va publica 122 de cărţi din mai multe domenii, atât în ediţii electronice, cât şi tipărite, iar lucrurile devin serioase. Recent l-a angajat pe Laurence Kirshbaum (fost preşedinte la Time Warner Book Group) şi a deschis un birou în New York, intrând astfel în competiţie directă cu marile edituri americane. În plus, practicile de atragere a unor autori deja consacraţi au devenit mai agresive, cazul scriitoarei Kiana Davenport fiind deja de notorietate. Editorii au intrat în panică, dar Russ Grandinetti (şeful zonei de conţinut) i-a “liniştit”: singurele personaje cu adevărat necesare în publishing sunt scriitorul şi cititorul. Toţi cei plasaţi între aceştia au parte de riscuri, dar şi de oportunităţi.