BusinessMagazin

Tag: teama

  • Aceştia sunt CEI MAI BOGAŢI criminali din istoria modernă a lumii – VIDEO

    Cu poveşti arhicunoscute şi chiar ecranizate în producţii ca Naşul sau Băieţi buni, cei mai celebri criminali şi traficanţi din istoria modernă au demonstrat totuşi că averile uriaşe nu pot suplini o viaţă trăită pe furiş, cu teama permanentă de a fi prins de autorităţi. 

    Majoritatea au sfârşit tragic sau ispăşesc sentinţe de zeci de ani în închisori federale. Cine sunt însă primii zece cei mai bogaţi, dar şi cei mai periculoşi criminali din istoria modernă? Cifrele sunt, bineînţeles, estimative, deoarece se bănuieşte că mulţi au reuşit să ascundă sume uriaşe înainte de a fi capturaţi sau ucişi.

    Pablo Escobar
    Avere: peste 30 de miliarde de dolari


     
    Acuzaţii: trafic de droguri, răpire, crimă, mită, terorism
    Născut în Rionegro, Columbia, în 1949, Pablo Escobar este considerat cel mai de succes criminal din istorie. Este supranumit Regele Cocainei pentru modalităţile ingenioase prin care a reuşit să transporte cantităţi industriale de droguri pe teritoriul SUA, dar mai ales pentru profitul uriaş pe care îl avea din traficul de droguri. Se estimează că sub conducerea sa, cartelul Medellín a fost responsabil pentru 80% din traficul de cocaină din SUA, cu câştiguri de 70 de milioane de dolari pe zi.

    Escobar a murit într-un schimb de focuri cu autorităţile, în 1993. Totuşi, rudele şi apropiaţii susţin că acesta s-a sinucis pentru a nu fi capturat. Actorul Brazilian Wagner Moura a jucat rolul lui Escobar în serialul Narcos realizat de Netflix.

    Amado Carrillo Fuentes
    Avere: 25 de miliarde de dolari


     
    Acuzaţii: trafic de droguri, acuzaţii legate de arme, crimă
    Fuentes a deţinut controlul cartelului mexican de droguri Juárez în 1993, timp în care se estimează că a generat profituri de peste 25 de milioane de dolari.  

    A murit în 1997, în timp ce era căutat de autorităţile din SUA şi Mexic. Fuentes tocmai îşi făcuse o operaţie de chirurgie plastic de opt ore pentru a-şi modifica aspectul. El a supravieţuit intervenţiei chirurgicale, dar a murit ore mai târziu din cauza complicaţiilor apărute ulterior.
     
    Semion Mogilevich
    Avere: 10 de miliarde de dolari

    Acuzaţii: trafic de droguri şi de arme, crimă, fraudă, spălare de bani, prostituţie şi şantaj
     
    Considerat cel mai important şef al mafiei ruseşti, Mogilevich a avut legături strânse cu numeroşi politicieni din Rusia, printre care şi preşedintele Vladimir Putin. Se bănuieşte că în prezent locuieşte în Moscova.
     
    Dawood Ibrahim
    Avere: 6,7 miliarde de dolari

    Acuzaţii: trafic de droguri, crimă, terrorism
     
    Fiu al unui ofiţer de poliţie, Ibrahim a fost capul organizaţiei criminale D-Company în anii ’70. Acuzat de trafic de droguri şi terorism, el a fost de asemenea implicat în bombardamentul din Bombay din 1993, când au fost ucise 257 de persoane. Cândva, Ibrahim a figurat pe lista FBI a primilor zece cei mai căutaţi fugari, însă este încă în libertate.

    Viktor Bout
    Avere: 6 miliarde de dolari

    Acuzaţii: contrabandă cu arme, terorism
     
    După căderea Uniunii Sovietice, Bout, un fost translator militar, s-a implicat în contraband cu arme în Africa şi Orientul Mijlociu. În 2008, Bout, poreclit Mercenarul morţii, a fost extrădat în SUA şi acuzat că a vândut arme revoluţionarilor din Columbia, folosite împotriva forţelor americane. În 2011 a fost condamnat la 25 de ani de închisoare federală.
     
    Khun Sa
    Avere: 5 miliarde de dolari

    Acuzaţii:  trafic de droguri
     
    Supranumit Regele Opiului, Khun Sa s-a născut în Zhang Qifu, Myanmar. În 1960 a devenit unul dintre cei mai notorii traficanţi de heroină, în Triunghiul de Aur, una din cele două regiuni principale de producţie a opiumului din Asia. În 1988, Khuns Sa s-a oferit să vândă guvernului Australian întreaga producţie de heroină pe care o deţinea – aproximativ jumătate din piaţa globală, pentru suma de 37 de miliarde de dolari. Reprezentanţii statului au refuzat însă oferta.
     
    Carlos Lehder
    Avere: 2,7 miliarde de dolari

    Acuzaţii:  trafic de droguri
     
    Co-fondator al cartelului Medellín, Lehder şi-a început cariera criminală ca hoţ de maşini, iar în prezent împarte celula cu George Jung, alt nume criminal de pe lista neagră. Ledher a pus bazele unui imperiu al cocainei pe Norman’s Cay, insula private pe care o deţine în Bahamas. Se estimează că aici ajungeau zilnic circa 300 de kilograme de cocaină.

    Lehder s-a oferit chiar să plătească datoriile externe ale Columbiei pentru ca autorităţile “să închidă ochii” în faţa ilegalităţilor sale. În 1987, a fost extrădat în Statele Unite, unde execută sentinţa de 135 de ani de închisoare pe care a primit-o.
     
    Leona Helmsley
    Avere: 2 miliarde de dolari

    Acuzaţii: evaziune fiscală
     
    Căutată pentru neplata unor datorii către creditorii săi, Leona Helmsley, o fostă femeie de afaceri, a fost prinsă cu infracţiuni mult mai grave şi a fost acuzată de evaziune fiscală. A fost condamnată la 16 ani de închisoare dar a executat doar 19 luni. Ea a murit în 2007, lăsând o avere de 12 milioane de dolari câinelui său, Trouble.
     
    Allen Stanford
    Avere: 2 miliarde de dolari

    Acuzaţii: fraudă

    Ca preşedinte al Stanford Financial Group, omul de afaceri texan a fost prins ca autor al unei scheme Ponzi în valoare de 8 miliarde de dolari, operaţiune întinsă din Texas până în Caraibe (Stanford era cetăţean al SUA şi Antigua), ba chiar şi mai departe. A fost acuzat de fraudă şi condamnat la închisoare cu o sentinţă de 110 ani.
     
    Griselda Blanco
    Avere: 2 miliarde de dolari

    Acuzaţii: trafic de droguri, crimă

    Supranumită “Naşa Cocainei”, Blanco a fost un principal jucător de pe piaţa cocainei din Miami, începând cu anii ’50, şi până la mijlocul anilor 2000. Arestată în 1985, ea a fost condamnată la peste zece ani de închisoare, dar a continuat să conducă operaţiunile din spatele gratiilor. În timp ce îşi executa pedeapsa, a mai fost acuzată de încă trei crime comise înainte de arest, în urma cărora sentinţa i-a fost prelungită.
     
    Blanco a fost eliberată în 2004 şi deportată în Columbia, unde a fost împuşcată în 2012 în faţa unei măcelării. Autorul asasinatului a rămas necunoscut. Actriţa Catherine Zeta Jones a jucat rolul Griseldei Blanco în filmul Naşa Cocainei.
     

  • Holuri studenţeşti pentru adulţi sau sindromul Peter Pan în real estate

    „Vestea proastă este că nu poţi să ai 19 ani le nesfârşit. Vestea bună este că poţi să trăieşti la nesfârşit în acelaşi tip de locuinţă ca atunci când aveai 19 ani”, descriu jurnaliştii de la Financial Times termenul de „coliving” într-un articol publicat recent. Într-adevăr, sindromul Peter Pan, care se referă la adulţii care se comportă ca adolescenţii sau copiii, pare să se suprapună perfect pe conceptul de coliving, în care adulţii par să trăiască o adolescenţă perpetuă, ca la căminele studenţeşti. 

    În timp ce conceptul de shared economy şi al locuinţelor private închiriate pe durate scurte turiştilor prin Airbnb nu mai este de mult o noutate, conceptul de coliving îşi face loc în viaţa adulţilor moderni (în special a celor mai tineri dintre ei).

    Mişcarea se referă la extinderea modelului de chirie folosit în general de studenţi, care stau de obicei mai mulţi într-un apartament, la un nou tip de dezvoltare imobiliară. Start-up-urile active pe această nişă dezvoltă proprietăţi pe care le transformă în spaţii de coabitare, care ţintesc, în general, persoanele cu vârste cuprinse între 18 şi 30 de ani. Aceste spaţii includ atât zone individuale, private, destinate fiecărui chiriaş (în general garsoniere, cu suprafeţe variate), cât şi zone comune tuturor chiriaşilor: bucătăria, sufrageria, zonele de dining – toate folosite de persoanele care stau într-un astfel de spaţiu.

    Din ce în ce mai mulţi locuitori ai marilor oraşe îmbrăţişează conceptele spaţiilor de acest tip. Jurnaliştii din presa internaţională vorbesc chiar de mai multe niveluri ale acestei nişe din real estate: spre exemplu, spaţiile de coliving 1.0 îi au drept clienţi ţintă pe absolvenţii de universităţi care se mută în spaţii individuale de dimensiuni reduse, dar care le oferă accesul la spaţii comune vaste. Acest tip de proiecte funcţionează bine şi pentru angajaţii în regim remote care caută soluţii de cazare pe termen scurt.

    Acum piaţa aduce o nouă propunere de coliving, 2.0, care ţinteşte persoanele cu vârste mai mari, care îşi doresc atât apartenenţa la o comunitate, cât şi mai mult spaţiu. Îşi preţuiesc intimitatea, le pasă de ceea ce împărtăşesc şi de cine sunt înconjuraţi. Jurnaliştii din presa internaţională scriu că acest trend ar putea aduce următoarea revoluţie în imobiliare.

    Conceptul este baza unor iniţiative precum cel al start-up-ului britanic The Collective, care este descris drept furnizorul unei noi modalităţi de a trăi în oraşe. The Collective deţine în prezent trei astfel de proiecte – două în Londra (Canary Wharf, Old Oak) şi unul în Long Island, New York (Paper Factory).

    Collective Old Oak, din Londra, este cel mai mare spaţiu de coliving din lume. Preţul pentru o garsonieră de 12 metri pătraţi aici porneşte de la 1.300 de dolari pe lună. Spre comparaţie, dimensiunea medie a unei garsoniere în Anglia este de 31,94 de metri pătraţi. Proiectul include însă o sală de sport, un bar, un restaurant, o sală de cinema, terasă pe acoperiş, spa şi un lounge comun. Un tânăr de 29 de ani care locuieşte acolo mărturiseşte jurnaliştilor de la refinery29.com: „Pe hârtie pare destul de scump, dar valoarea constă în toate facilităţile suplimentare pe care le găseşti aici”. Principalul dezavantaj este lipsa spaţiului. 

    Un alt avantaj al proprietăţilor de acest tip este lipsa bătăilor de cap legate de facturi şi de furnizorii de servicii: facturile sunt incluse în preţul chiriei, iar chiriaşii nu mai trebuie să aştepte săptămâni întregi până la instalarea Wi-Fi-ului, de pildă. Totodată, mobila este oferită de proprietarul proiectului, iar curăţenia de două ori pe săptămână şi chiar şi schimbarea aşternuturilor fac parte din ofertă. În Londra există însă şi proiecte de coliving care includ spaţii mai generoase de locuit: spre exemplu Tipi, unde chiriaşii pot sta într-un apartament nemobilat de 50 de metri pătraţi în schimbul unei chirii de 1.895 de dolari lunar. La fel ca alte proiecte similare, Tipi oferă programe de evenimente comune precum cinele sau serile de concursuri cu întrebări. 

    Antil Kehra, fondatorul şi CEO-ul Node, este un pionier al conceptului de coliving 2.0. Potrivit unui interviu acordat de acesta publicaţiei internaţionale Forbes, Node este o companie globală de spaţii de coliving care creează astfel de proiecte, în jurul cărora sunt construite comunităţi în capitale creative din toată lumea. Potrivit presei internaţionale, compania înfiinţată în 2016 operează astfel de proiecte în Statele Unite, Irlanda şi Regatul Unit şi are planuri de expansiune la nivel global, fiind liderul pieţei de profil. În iunie, compania a anunţat un nou proiect rezidenţial în Kitchener, Ontario (Canada), pe care urmează să îl livreze în toamna acestui an.

    Designul interior al apartamentelor din cadrul proiectelor Node este creat astfel încât să fie unic pentru fiecare proiect – iar compania colaborează chiar şi cu artişti locali în acest sens.

    „Puţini oameni vor să cheltuie peste 1.000 de dolari sau euro pe lună, să trăiască într-un spaţiu de 100 de metri pătraţi şi să împartă o bucătărie cu zece oameni. Trebuie să existe un spaţiu de coliving care adoptă conceptul spaţiilor comune de locuit şi cel de sharing economy, dar cu puţin mai mult spaţiu privat pentru un trai independent şi sustenabil în acelaşi timp”, spune CEO-ul Node în interviul acordat Forbes.
    Clienţii vizaţi de Node sunt persoanele de peste 25 de ani sau care au în jur de 30 de ani, singure sau căsătorite, fără copii, fiecare câştigând în jur de 70.000 de dolari anual. Mare parte dintre cei care locuiesc aici sunt femei şi persoane care s-au mutat recent într-un anumit oraş. În general, caută un loc în care să se simtă ca acasă, care este privat şi oferă un sentiment de siguranţă, fiind de asemenea foarte incluziv.

    CEO-ul Node este de părere că acest nou format ar putea crea un segment de piaţă cu totul nou, care va atrage persoane creative, antreprenori, freelanceri şi profesionişti care nu sunt chiar „nomazi digitali”, ci mai degrabă „cetăţeni globali”. Acest tip de persoane ar putea avea trei oraşe pe care să le numească acasă în următorii cinci până la zece ani şi se vor muta între acestea pentru perioade medii de timp. În prezent, nu există nicio modalitate reală prin care aceşti oameni să simtă că aparţin unei comunităţi, aspect care poate duce la sentimente de singurătate şi izolare. Viziunea Node presupune crearea unei reţele globale de clădiri care să permită locuitorilor acestora să simtă în continuare că aparţin de comunităţile în care nu mai trăiesc fiindcă s-au mutat dintr-un oraş sau în care încă nu au ajuns încă să trăiască.

    Ei îşi vor avea locuinţa proprie într-un oraş principal, dar pot beneficia de perioade mai scurte de şedere în clădiri ale Node în alte locuri în care călătoresc. Potrivit lui Khera, „pe măsură ce oamenii se mută în toată lumea, există o nevoie în creştere de apartenenţă la o comunitate globală – chiar dacă vorbim despre un grup de prieteni, colegi şi chiar şi mentori care trăiesc şi se mută în jurul lumii. Restartul vieţii de comunitate la fiecare mutare este disruptiv, iar creşterea unei comunităţi globale ar putea să mai domolească problema singurătăţii şi izolării pentru oamenii mobili la nivel global”.

    Ideea nu este total nouă şi îşi are originile în schemele de locuit din urmă cu un secol, în care trăiau comunităţile hippie din anii ’70, observă jurnaliştii de la refinery29.com.

    Conceptul de coliving al prezentului este diferit însă fiindcă ţinteşte tinerele generaţii care trăiesc în oraşe şi constă mai ales în dezvoltări uriaşe care includ mici unităţi sau apartamente cu spaţii recreaţionale comune – asemănătoare cu hostelurile premium sau cu holurile de studenţi. Unii specialişti numesc creşterea numărului de astfel de spaţii în toată lumea drept o reacţie la criza locuinţelor cu care se confruntă tinerele generaţii din cauza preţurilor ridicate ale locuinţelor în oraşe, cât şi a preţurilor ridicate ale chiriilor şi salariilor care nu cresc semnificativ. Conceptul a fost descris de asemenea şi ca un antidot împotriva singurătăţii.

    Nu trebuie neglijat nici faptul că beneficiile proprietarilor unor astfel de proiecte sunt evidente: astfel de dezvoltări pot aduce un ROI (return of investment) pe metrul pătrat mai mare decât în situaţia locuinţelor tradiţionale – zece chiriaşi dispuşi să împartă o sufragerie înseamnă, în cele din urmă, că au nevoie de mai puţin spaţiu de relaxare în spaţiul individual pe care îl au, lăsând loc pentru alte unităţi, închiriate de alţi locuitori ai acestor spaţii.

    Pe de altă parte, jurnaliştii de la Financial Times cred că există mai multe probleme legate de această soluţie. Riscul investiţiilor în acest tip de active este unic şi grav: activul principal este o cameră într-o clădire, iar valoarea depinde, în mare măsură, de camerele aflate în apropiere care nu sunt deţinute de cumpărător. Aceste camere ar putea fi obiectul unor decizii manageriale ale propreietarului, astfel că orice proprietar care ocupă o astfel de cameră este expus modului în care vecinii le folosesc pe ale lor. Un studiu citat de FT indică faptul că aproximativ jumătate dintre participanţi au identificat „vecinii nepotriviţi” ca fiind cea mai mare preocupare a lor legată de achiziţia unui spaţiu de coliving.
    Din acest motiv, valoarea unui astfel de activ poate să fluctueze semnificativ în funcţie de tiparele comportamentele ale vecinilor, înspre un nivel mult mai ridicat decât în situaţia caselor sau apartamentelor obişnuite.

  • Ambasada Suediei o ironizează pe Instagram pe Viorica Dăncilă: ”Orice om îi este teamă de o înfrângere” | FOTO

    În peroada 7 iunie – 7 iulie s-a desfăşurat Campionatul Mondial de Fotbal pentru Femei, găzduit de Franţa. În faza grupelor, echipa Suediei a terminat pe locul secund, fiind învinsă doar de naţionala Statelor Unite ale Americii. În următoarea etapă suedezele au învins ehipa Canadei, iar în sferturile de finală, naţionala Suediei a învins-o pe cea a Germaniei, ajungând în semifinale, unde a întâlnit selecţionata Olandei.

    Înainte de partidă, angajaţii Ambasadei Suediei la Bucureşti au pus pariu cu cei ai Ambasadei Olandei la Bucureşti, primii cerând o navetă cu bere. Cei din urmă au dorit câteva platouri cu chifteluţe suedeze. Pariul a fost pierdut de Ambasada Suediei, după ce meciul s-a încheiat 1-0 în favoarea Olandei.

    ”Am ridicat chifteluţele şi le-am livrat personal colegilor de la Ambasada Olandei. Până la urmă, norocul ne-a surâs şi am câştigat finala mică împotriva naţinalei Angliei. Din păcate n-am mai pus niciun pariu cu Ambasada Regatului Unit pentru că orice om îi e teamă de înfrângere (…)”, au scris postat angajaţii misiunii diplomatice suedeze pe Instagram, ironizând-o astfel pe Viorica Dăncilă.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Iohannis cere Guvernului o analiză privind recursul compensatoriu: Cetăţeanul nu trebuie să se teamă

    Preşedintele Klaus Iohannis a cerut miercuri Guvernului României o analiză urgentă şi soluţii legate de recursul compensatoriu, susţinând că nimeni nu trebuie să se teamă şi siguranţa cetăţeanului român nu este negociabilă.
     
    “Recursul compensatoriu. Foarte mulţi au observat şi discutat în emisiuni despre delicvenţi care au fost mai repede eliberaţi mai devreme în baza recursului compensatoriu, fiindcă închisorile din România sunt proaste. Această chestiune a fost posibilă în baza unei legi care e în vigoare. Trebuie să spun clar şi răspicat siguranţa cetăţeanului român nu este negociabilă, aşadar trebuie să tragem câteva concluzii şi să venim cu măsuri pentru care românul să nu stea cu teamă că un delicvent vine peste el”, a declarat Klaus Iohannis.
     
    Preşedintele cere Guvernului o analiză urgentă pe această temă.
     
    “Am observat tot felul de poziţii. Se caută un vinovat pentru această lege. Eu vă spun clar nu asta este soluţia. Căutarea vinovaţilor nu a rezolvat niciodată vreo problemă. De aceea solicit guvernului să facă într-un timp scurt o analiză profundă şi să vină cu soluţii. Aceste soluţii trebuie să vinpă de la Guvern, de la MJ, se poate intra în procedură foarte rapid în Parlament, se poate corecta legislaţia. Singurul lucru care nu este acceptabil este ca lumea să vină şi să caute vinovaţi, în loc să caute soluţii. Repet solicit Guvernului să vină rapid cu soluţii pentru această chestiune”, a mai spus Iohannis.
     

  • Început de an: bulversare pe pieţe şi teamă pentru economia globală

    Prima revizuire în jos a prognozei de venituri din ultimii 16 ani a producătorului telefoanelor iPhone a împins acţiunile companiei în jos cu 8% joi – cea mai mare scădere de o zi din ultimii cinci ani. Şocul plonjonului s-a extins la alte acţiuni pe măsură ce printre investitori a început să se răspândescă teama că piaţa chineză are probleme.

    Investitorii au căutat refugiu în active considerate adăpost cum ar fi obligaţiunile guvernamentale americane. A crescut şi preţul aurului, cu 0,5%, la 1.290 dolari pe uncie, iar yenul s-a apreciat faţă de toate monedele ţărilor G10. Turnând gaz pe foc, preşedintele Consiliului Consilierilor Economici al Casei Albe Kevin Hassett a avertizat că un război comercial între SUA şi China ar putea duce la creşterea numărului de companii care înregistrează venituri şi profituri mai mici în acest an. “Nu va fi doar Apple”, a declarat Hassett într-un interviu acordat pentru CNN joi.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Dani Caramihai, cofondator şi director general / Fratelli: „Un lider este urmat de oameni. De bunăvoie, nu pentru că trebuie. Din admiraţie, nu din teamă. Din respect, nu din constrângere. Un bun lider îşi cunoaşte oamenii şi ştie că ei îl definesc”

    Carte de vizită:


    ¶ Spune că a ştiut încă din liceu că vrea să îi urmeze tatălui său în industria de restaurante – el a cumpărat la începutul anilor ’90 restaurantul Casa Albă din Băneasa, pe care îl deţine şi în prezent
    ¶ A lucrat alături de tatăl său până la 28 de ani, respectiv până la finalul lui 2004, acesta fiind de altfel momentul în care cei patru asociaţi – doi prieteni şi doi veri – au început să scrie istoria grupului Fratelli
    ¶ Cei patru (fraţii Liviu şi Mihai Popescu, Dani Caramihai şi Nicu Mărgeanu) au înfiinţat businessul cu o investiţie iniţială de 170.000 de euro
    ¶ Dani Caramihai se ocupă de managementul de zi cu zi al businessului, iar ceilalţi îşi împart atribuţiile de comunicare, design şi zona juridică

    Profilul lui Dani Caramihai a apărut în catalogul 100 CEI MAI ADMIRAŢI CEO DIN ROMÂNIA, 2018.

  • Bani sunt, dar ce să facem cu ei, unde să-i investim?

    Companiile româneşti care o duc bine trăiesc din comenzile multinaţionalelor, care sunt principalii clienţi – Aramis Baia Mare, cel mai mare producător de mobilă din România şi cel mai mare exportator român, are ca principal şi unic client Ikea; dacă pică acest contract, pică exporturi de 250 de milioane de euro – sau din comerţ şi retail, dacă au avut şansa să se poziţioneze bine.
    Dan Sărmăsan, preşedintele consiliului de administraţie al producătorului de mezeluri Agra’s din Alba Iulia, a spus la conferinţa ZF „România, 100 de ani de business. Cum trecem de la idee la business”: „Acum 18 ani era o avalanşă de forţă de muncă, însă era o şansă mică de a accesa capital, nu era ofertă pentru a face business. Primul credit pe care l-am luat, cu 120% dobândă, a fost în anul 2000. Atunci, la fiecare sfârşit de săptămână, stăteau la poarta fabricii 50-60 de oameni ca să-şi găsească un loc de muncă. Acum avalanşa de capital este uriaşă, întinzi mâna şi ai luat banii, important e să ştii ce să faci cu ei, să ştii să-i investeşti şi să ai în spate oameni care să te susţină. Fără o echipă bună, nu faci faţă.”
    Ce ironie! Înainte aveai oameni, dar nu aveai capital, deci businessul mergea greu, acum ai capital, dar nu ai oameni. Foarte mulţi antreprenori români care au reuşit să aibă succes cu firma şi brandul lor până acum fac paşi laterali şi îşi investesc surplusul de capital în businessuri mai simple, de active imobiliare sau financiare. Dan Şucu, proprietarul Mobexpert, este investitor în imobiliare, face blocuri alături de alţi parteneri.
    Fraţii Pavăl, cei care au reuşit să facă din Dedeman un business de 1,2 miliarde de euro pe an, cu un profit de peste 200 de milioane de euro, îşi investesc banii cumpărând birouri (pe complexul The Bridge din Capitală au dat în jur de 160 de milioane de euro) sau pe bursă, fiind unii dintre cei mai mari investitori români.
    Niciunul dintre ei, care au linii deschise de credit la orice oră, nu s-a dus peste hotare.
    Faptul că piaţa este plină de bani, faptul că nu sunt proiecte de investiţii suficiente se vede şi în raportul dintre creditele bancare şi depozitele bancare, raport care a ajuns undeva la 80%. În perioada de boom economic, raportul era de 120%, ceea ce arăta că România atrăgea capital. În acest moment, prin acest raport subunitar, România are un excedent de economisire, care nu-şi găseşte contrapartida în business.
    Afacerile care încep acum sau cele care sunt mici şi mijlocii trăiesc din banii acţionarilor şi din banii furnizorilor, adică din cei mai scumpi bani. Asta arată că foarte mulţi nu au o idee clară de business, că nu ar şti ce să facă cu banii, dacă i-ar avea.
    Multe companii şi mulţi antreprenori încep să simtă că în România au ajuns la o limită, că piaţa a atins un nivel de unde este mai greu să creşti, iar viitorul înseamnă fie stagnare, fie vânzarea businessului, fie ieşirea pe pieţele externe, dar unde nu au expertiză şi nici dorinţă.
    Polonezii şi ungurii au ieşit din piaţa proprie şi au venit la noi, reuşind astfel să-şi menţină ritmul de creştere a businessului. Cei care vor să iasă din corporaţii şi să devină antreprenori au în faţa ochilor businessuri mici, ceea ce până la urmă nu este rău, pentru că toţi au pornit de undeva, de la un nivel mic. Problema este că mulţi nu vor să devină mari, pentru că asta înseamnă bătaie de cap, înseamnă să te zbaţi, să găseşti oameni, să găseşti pieţe, să-ţi asumi riscuri. Şi nu toată lumea vrea acest calvar.
    Ironia istoriei: atunci când dobânzile erau mari, toţi patronii, toţi antreprenorii români voiau să facă business, voiau să crească, voiau să fie în piaţă; acum, când dobânzile sunt mici şi liniile de finanţare stau la uşă, nimeni nu prea mai are chef să-şi asume noi riscuri.
    Şi pentru că nu ar şti ce să facă cu banii.
    Într-un clasament al celor mai profitabile sectoare din Europa de Sud-Est, pe primul loc se află industria chimică, cu o marjă de profit de 20%, industria cauciucului cu 13%, industria farma cu 10%, telecomunicaţiile cu 7% sau industria de petrol şi gaze naturale cu 6%. Dacă ne uităm la acest top, SEE 100, vedem că primele cinci domenii, ca marjă de profit, nu sunt extrem de apetisante pentru marea majoritate a antreprenorilor.
    În aceste domenii, îţi trebuie mult mai mult decât să faci prăjituri sau să trimiţi felicitări.

  • Victimele războiului din Ucraina devin deschizători de drumuri la Cernobîl

    Şi Vadim Minzuyk a fugit şi şi-a luat ideile de afaceri cu el. Acestui pionier, Cernobîl îi oferă şansa unui nou început şi, de ce nu, a succesului. Despre el scrie BBC într-un reportaj intitulat „Oamenii care s-au mutat la Cernobîl”.
    În fiecare zi, Vadim Minzuyk îşi plimbă câinele de-a lungul gardului de sârmă înalt care marchează începutul zonei de excludere. Este locul lui preferat, unde se bucură de ciripitul păsărilor şi de liniştea pădurii.

    „Este ca şi cum ai trăi în nordul Finlandei sau în Alaska“, spune Vadim. „Această zonă are cea mai mică densitate de populaţie de oriunde în Ucraina – doar două persoane pe kilometrul pătrat.“

    În oraşul de unde a plecat, Horlivka, din estul Ucrainei, Vadim era un întreprinzător cu afaceri de un milion de dolari pe an. Însă după ce oraşul a ajuns pe prima linie a frontului, lovite de artilerie, fabricile şi depozitele sale odinioară înfloritoare au fost rase de pe faţa pământului – pe locul unora dintre ele sunt acum doar cratere. Horlivka este încă pe linia frontului.

    Vadim îşi aminteşte că îi putea vedea prin fereastra din spatele casei pe rebeli ridicând o baricadă chiar din gardul său de la grădină. Uneori, cele două armate ajungeau la numai 100 de metri distanţă una de alta.

    Timp de peste un an, familia sa trecea prin verificări zilnice de identitate la punctele de control militare din oraş. Au văzut cadavre lăsate pe marginea drumului. Au fost chiar martori la o crimă, când un om a fost scos din maşină în faţa lor de rebeli şi executat ziua în amiaza mare.
    După ce şi-au scos copiii din oraş, Vadim şi soţia sa au plecat şi ei. Fugind cu maşina din Horlivka, au lăsat totul în spatele lor.

    Oamenii au plecat de teama radiaţIilor sau goniţi de sărăcia care a urmat. Natura şi-a reintrat complet în drepturi, cucerind străzi, blocuri, case şi fabrici ruinate. Acum, un nou dezastru zdruncină liniştea ucrainenilor – războiul din est dintre armata guvernamentală şi separatiştii sprijiniţi de ruşi. Conflictul a alungat oamenii, iar câţiva dintre ei şi-au ales ca refugiu casele dărăpănate de la marginea zonei de alienaţie.

    Timp de mai multe luni, trăind din economii, Vadim a călătorit prin Ucraina în căutarea unor şanse prin care familia să reînceapă o viaţă normală. Într-o zi, a primit un pont.

    O rudă a auzit despre o proprietate ieftină de vânzare pe lângă Cernobîl. S-a dus să vadă un siloz de cereale abandonat în satul Ditiatki. Situată la marginea zonei de excludere, proprietatea era ieftină şi suficient de aproape de capitala Kiev (115 km) pentru a deveni o oportunitate de afaceri viabilă.

    „Acoperişul curgea acolo unde localnicii scoseseră tot metalul. L-am întâlnit pe proprietar şi am ajuns la o înţelegere ieftină.“
    A cumpărat depozitul cu 1.400 de dolari şi alte trei case pentru doar 240 dolari, le-a conectat pe toate la reţeaua de electricitate şi şi-a deschis un mic furnal de oţelărie.
    „Strategia mea a fost să încep o afacere prin producerea unui produs făcut din deşeuri. Primul an a fost cel mai dificil, dar în ultimii doi ani a început să-mi meargă mult mai bine“.

    Vadim a recrutat şapte dintre foştii săi lucrători din Donbas, oferindu-le cazare. Pentru aceasta a transformat una dintre casele sale în cămin.
    „Pot să-mi câştig traiul prin muncă şi să-i ajut pe muncitorii mei să facă şi ei bani. Eu sunt cel mai mare contribuabil aici în sat. Până la urmă sunt ucrainean şi vreau să-mi ajut ţara.“

    Vadim spune că se gândeşte uneori la radiaţii. Chiar şi-a cumpărat un detector Geiger de mână pentru a măsura intensitatea acestora.
    Însă nu este îngrijorat. E convins că nivelul radiaţiilor atmosferice este suficient de scăzut pentru a nu-i afecta sănătatea.
    „După câte  am văzut în război, radiaţia nu este nimic. A fost un miracol că am supravieţuit.“ El se bucură de viaţa de aici. Nu este vorba doar absenţa războiului, ci şi de o linişte specială.

    Pe 26 aprilie 1986, la Cernobîl s-a produs cel mai grav dezastru nuclear din istoria omenirii.
    Un experiment conceput pentru a testa siguranţa centralei electrice a eşuat şi a provocat un incendiu care a generat radiaţii timp de 10 zile. Norii care transportau particule radioactive s-au deplasat la mii de kilometri faţă de epicentrul catastrofei, provocând o ploaie toxică peste tot în Europa.
    Cei care trăiau aproape de Cernobîl – aproximativ 116.000 de oameni – au fost evacuaţi imediat. O zonă de excludere de 30 km a fost impusă în jurul reactorului distrus. Aceasta a fost ulterior extinsă pentru a acoperi mai multe zone afectate.

    În următoarele câteva luni, încă 234.000 de persoane au fost mutate. Aproape toţi au plecat în grabă. Unii au primit doar câteva ore să-şi împacheteze toate bunurile. Alţii au crezut că vor fi plecaţi doar câteva zile, dar nu au fost lăsaţi să se întoarcă niciodată. Mulţi dintre evacuaţi, care practicau agricultura de subzistenţă, au fost mutaţi în blocuri-turn de beton.
    Însă unii oameni nu au plecat niciodată.
    Astăzi este încă ilegal să locuieşti în interiorul zonei de excludere. Cu toate acestea, aproximativ 130-150 de persoane o fac. Multe sunt femei, bătrâne, care încă trăiesc din ce le dă pământul pe care-l au din moşi-strămoşi.
    Vadim şi ai săi vorbesc despre plăcerea lor de a face plimbări lungi şi liniştite în pădure. Traiul este destul de primitiv, însă familia nu vrea să se mute într-un oraş mai mare, chiar dacă ar însemna mai mulţi prieteni sau oportunităţi. Nevoia lor de linişte după ce au fugit din haosul războiului îi aduce cu picioarele pe pământ.
    Vadim spune că soţia sa, Olena, uneori face comparaţii între ruinele din zona de excludere şi fostul lor oraş distrus de război.
    Însă există o distincţie clară – aici, la marginea zonei de excludere, Olena crede că familia lor are un viitor.
    „Am simţit ca şi cum am pierdut totul“, spune Vadim. „Dar acum, trăind aici, lucrurile se îmbunătăţesc.“
    Marina Kovalenko n-are spirit de întreprinzător. Însă are curaj. În această zi caldă de vară, se joacă fotbal în curte cu cele două fete ale sale. Irina şi Olena, la vârsta adolescenţei, râd de cum câinele de familie încearcă să prindă mingea, împrăştiind puii de găină uimiţi. Însă dincolo de gardul curţii din spatele casei, totul este tăcut şi nemişcat.
    Numeroase case, un magazin şi o bibliotecă stau pustii în satul Steşcina din nordul Ucrainei. Numai pădurea câştigă teren, pe măsură ce plantele târâtoare cuceresc crăpăturile din acest sat abandonat. Familia are câţiva vecini, dar aproape toţi sunt trecuţi de 70 de ani.
    În pofida lipsei de facilităţi sau de oportunităţi, în urmă cu patru ani, Marina şi fiicele ei au împachetat tot ceea ce puteau lua cu ele şi au străbătut sute de kilometri pentru a veni să locuiască aici – la doar 30 km de zona de alienaţie de la Cernobîl.
    Casa femeii şi a fiicelor sale are nevoie urgentă de reparaţii. Podelele putrezesc, iar caloriferele metalice sunt crăpate – o problemă majoră într-un loc unde temperaturile pot scădea şi sub -20C în timpul iernii.
    Au facilităţi de bază – gaze la butelie, electricitate şi semnal de telefonie mobilă, ceea ce înseamnă că au acces la internet. Însă pentru a merge la toaletă trebuie să iasă în curte. Apa este o problemă – singura lor sursă este un puţ poluat care se conectează la casă printr-o singură conductă. Apa trebuie fiartă înainte de a fi folosită.
    O casă în stare bună în sat ar putea costa 3.500 de dolari, dar astfel de proprietăţi sunt rare. Cele mai multe dintre casele pustii – multe din lemn – sunt vândute de foştii locatari pentru cel mult câteva sute de dolari.
    Marina era prea săracă pentru a cumpăra chiar şi una dintre acestea când a sosit. De aceea, consiliul de conducere a oferit familiei o soluţie de cazare neobişnuită. În schimbul dreptului de a locui acolo, familia trebuia să aibă grijă de un bărbat în vârstă în fazele terminale ale demenţei. Când acesta a murit în urmă cu doi ani, familia a moştenit casa.
    În curte, Irina şi Olena sunt mândre să-i prezinte pe ceilalţi membri ai familiei – câteva găini, iepuri, capre, chiar şi câţiva porcuşori de Guineea. Când nu sunt la şcoală – aflată la 5 km de mers pe jos – fetele îşi petrec mult timp ajutându-şi mama în grădină, cultivând legume şi îngrijind animalele.
    Singura sursă de venit a familiei sunt ajutoarele de la stat – 183 dolari pe lună (5.135 grivne ucrainene). Cultivarea hranei şi îngrijirea animalelor pentru lapte şi carne sunt esenţiale pentru bugetul lor.
    Marina şi fiicele ei au fugit din Toşkivka, un oraş industrial mare din regiunea Donbas din estul Ucrainei. În patru ani de conflict în estul ţării, aproximativ 10.000 de persoane au fost ucise şi aproximativ 2 milioane au ajuns pe drumuri. Conflictul a început în 2014. După anexarea Peninsulei Crimeea la Rusia, separatiştii înarmaţi care pretind că acţionează în numele localnicilor vorbitori de rusă din estul Ucrainei au decis să treacă la acţiune. Luptătorii au declarat două enclave separatiste în jurul oraşelor Doneţk şi Lugansk din Donbas, inima industriei cărbunelui din Ucraina.
    Când separatiştii proruşi au început să cucerească satele şi să-i scoată pe militarii ucraineni din oraşele şi localităţile din regiune, casa Marinei şi a fiicelor acesteia a ajuns sub ploaia de obuze.
    Cu excepţia câtorva ore în fiecare dimineaţă, bombardamentul era  neobosit. În timpul acestor armistiţii temporare, toată lumea încerca să recapete un sentiment de normalitate. Irina şi Olena se duceau la şcoală, în timp ce Marina se ducea la piaţă. Dar la prânz focul era deja în toi. Cele mai multe nopţi au fost petrecute în pivniţă. Venind de la şcoală într-una din aceste pauze, Irina şi Olena au fost prinse neaşteptat sub foc încrucişat. Cu grenadele de mortar picând ca ploaia, Marina nu putea ajunge la ele. Fetele au supravieţuit datorită unui negustor, care le-a târât de pe stradă în siguranţă în pivniţa sa.
    Pentru Marina, acela a fost semnul că trebuie să plece. Există cel puţin zece alte familii din regiunea Donbas care au făcut aceeaşi călătorie lungă în satele abandonate din apropierea zonei de excludere.
    La fel ca Marina, cei mai mulţi dintre ei au venit la recomandarea unor vechi prieteni sau vecini. O femeie chiar spune că pur şi simplu a căutat pe Google „cel mai ieftin loc de trăi din Ucraina“. Rezultatul – aproape de Cernobîl.
    De la dezastru, oamenii de ştiinţă au monitorizat încontinuu nivelurile de radiaţii din sol, de pe copaci, plante şi animale din jurul Cernobîlului, chiar şi în zonele din afara zonei de excludere.
    Nu mai există riscul de emisii de radiaţii în atmosferă, spune Valery Kasparov, de la Institutul de Radiologie Agricolă din Ucraina. Însă în unele zone contaminarea solului ar putea reprezenta o ameninţare pentru sănătatea oamenilor.
    Kasparov şi echipa sa au descoperit recent niveluri potenţial periculoase de cesiu-137 radioactiv în laptele de vacă produs în unele zone din afara zonei de excludere. Particulele de cesiu, absorbite de rădăcinile de iarbă, au fost transmise bovinelor.
    În cantităţi mari, ingerarea poate afecta celulele umane şi în unele cazuri poate duce la boli grave, cum ar fi cancerul tiroidian.
    Dar aceste riscuri, spune Kasparov, sunt limitate la zone specifice. Timp de peste 30 de ani, echipa sa a lucrat pentru a cartografia aceste zone fierbinţi, astfel încât să poată estima riscul potenţial pentru persoanele care locuiesc şi lucrează în jurul zonei de excludere.
    Pe o hartă care prezintă dispersia de cesiu-137 de la reactorul nuclear de la Cernobîl, Kasparov se uită la satul Steşcina unde locuiesc Marina şi fiicele ei. El spune că riscul de a consuma legume sau lapte de capră produse într-un loc precum Steşcina este foarte scăzut. Însă zona este în curs de investigare pentru riscul de radiaţii în produsele alimentare sălbatice, cum ar fi ciupercile de pădure sau fructele de pădure.
    Marina spune că s-a gândit la posibilele riscuri generate de radiaţii. Însă se gândeşte şi la faptul că familia ei fugea de ceva mult mai periculos – ameninţarea războiului.
    „Radiaţia ne poate ucide încet, dar nu ne împuşcă şi nu ne bombardează“, spune Marina. „Este mai bine să trăieşti cu radiaţii decât cu războaie. Nu-mi pasă de radiaţii. Îmi pasă doar că nu mai există obuze care să zboare peste copiii mei, este linişte aici, dormim bine şi nu mai trebuie să ne ascundem.“

  • De la performanţă în sport, la performanţa în afaceri

    “Vreau să ofer generaţiilor de sportivi şi de înotători ceva mai mult decât mi s-a oferit mie”, descrie Sergiu Deznan motivul pentru care spune că a lansat clubul sportiv privat Swim Factory.
    Deschisă în urmă cu un an şi jumătate, şcoala sa de înot are în prezent, în fiecare lună, circa 200 de clienţi; toţi se pregătesc cu patru instructori, inclusiv cu Sergiu Deznan şi cu sora sa, Oana Deznan, implicată şi ea în afacere.
    În prima lună de activitate, Swim Factory a generat venituri de aproximativ 36.000 de lei – aproape jumătate din această sumă a fost însă direcţionată spre plata chiriei în spaţiile care găzduiesc bazinele unde îşi desfăşoară activitatea.
    Pasionat de înot încă din copilărie, Sergiu Deznan a câştigat medalii de aur la zeci de competiţii naţionale şi internaţionale; este licenţiat al Facultăţii de Educaţie Fizică şi Sport din Arad şi a absolvit şi un curs de instructor la Centrul Naţional de Formare şi Perfecţionare a Antrenorilor din Bucureşti.
    Ideea înfiinţării unei şcoli private de înot i-a venit tânărului în urma propriei experienţe de sportiv: spune că, pe la 23 de ani, a observat că trebuie să aducă bani de acasă pentru a face performanţă. Astfel, şi-a propus atunci să creeze o şcoală prin care să ofere şi susţinerea – inclusiv financiară uneori – de care aveau nevoie următoarele generaţii de sportivi. 
    Potrivit lui Deznan, pentru un înotător de performanţă, cheltuielile lunare pot ajunge şi la 2.000 de lei – în această sumă intră, de pildă, cea destinată cumpărării suplimentelor alimentare care să asigure necesarul de calorii al unui sportiv de performanţă, de 7.000 – adică de aproximativ trei ori mai mult decât are nevoie o persoană care nu desfăşoară activităţi sportive. Aceste cheltuieli, alături de echipamente, pregătire etc. sunt suportate, de cele mai multe ori, din buzunarul sportivilor.
    „Este greu să găseşti un sponsor, fiindcă înotul nu este un sport de masă – nu este foarte mediatizat, rareori vei vedea la televizor un înotător – nu este ca în fotbal”, descrie Deznan o situaţie în care s-a regăsit şi el, dar şi cei mai mulţi dintre înotătorii de performanţă.
    Nici premiile nu au fost o soluţie în cazul lui: îşi aminteşte că, în perioada în care participa la concursuri, performanţele sportive atinse în cadrul a diverse competiţii nu puteau fi recompensate financiar, din cauza unei legi care interzicea premiile financiare ale sportivilor – indiferent dacă acestea veneau din mediul privat sau din partea unor cluburi şcolare. De aproximativ un an şi jumătate este din nou permis acest lucru, precizează el. În rândul cursanţilor Swim Factory se află mai ales copii, aduşi de părinţii care înţeleg că „e bine să ştii să înoţi cât să supravieţuieşti – nu neapărat pentru performanţă” – dar şi adulţi care vor să îşi învingă frica de apă.
    Spune că o întrebare pe care o primeşte frecvent este „De câte şedinţe este nevoie ca să înveţi să înoţi?”: „În proporţie de 75% este vorba despre client şi despre cât este de dornic să înveţe să înoate şi să treacă peste frică, iar 25% contează rolul meu de instructor.” Sergiu Deznan lucrează ca antrenor de aproximativ patru ani, interval de timp în care a observat că un rol important îl are motivarea psihologică a cursanţilor.
    Când vine vorba despre discuţiile cu adulţii, de pildă, le oferă propriul exemplu: „În urmă cu patru ani, mi-am învins şi eu frica de apă deschisă. Este o ironie că există înotători care au această frică; dar la noi totul este controlat, ne antrenăm în bazin, iar în mare sau în lac, ne sperie necunoscutul”. S-a înscris la un concurs de 5 kilometri pe mare împreună cu antrenorul şi mai mulţi colegi din ţară, iar acum descrie experienţa ca fiind una dintre cele mai frumoase din viaţa sa.
    La fel cum a depăşit această frică, îşi propune să depăşească şi necunoscutele din business, iar unul dintre obiectivele sale în continuare este extinderea la nivel naţional.
    Tinerilor asemenea lui, care îşi doresc performanţe – fie în sport, ori în antreprenoriat, le spune: „Să fie cât mai atenţi şi mai doritori – cu cât munceşti mai mult, mai atent, mai concentrat, reuşita este mai aproape”.
    Chiar dacă s-a dedicat în proporţie de 90% businessului, după cum spune el, continuă să înoate în mod regulat: „Înotul m-a ajutat în viaţă să depăşesc temeri care erau de neînvins, să fiu ambiţios, să fiu îngăduitor, să găsesc curajul de a accepta orice provocare cu convingerea că voi reuşi”.

    Smart Business
    este o emisiune în care dorim să vi-i aducem în faţă, în cadrul unui material video publicat pe site-urile şi paginile de Facebook ale revistei Business Magazin şi Ziarului Financiar, pe reprezentanţii noii generaţii de antreprenori, cei care au avut curajul să dezvolte pe piaţa locală afaceri ieşite din tipar.

  • Măsuri radicale la punctele de trecere a frontierei de est: Toate produsele alimentare sunt confiscate şi distruse, de teama pestei porcine

    Autorităţile din nordul ţării au luat noi măsuri de protecţie la punctele de trecere a frontierei, pentru a evita extinderea virusului de pestă porcină africană în judeţul Botoşani. Toate autoturismele care vin din Republica Moldova sau Ucraina, ţări unde este confirmată prezenţa virusului pestei procine africane sunt controlate, iar călătorii care încearcă să introducă în ţară alimente rămân fără produsele din carne, fie că este vorba de conserve, produse preparate sau sendvişuri, acestea fiind distruse de autorităţi, la faţa locului.

    Conform directorului adjunct al Direcţiei Sanitar Veterinare şi pentru Siguranţa Alimentelor (DSVSA) Botoşani, Ovidiu Airimiţoaie, activitatea pe care o desfăşoară instituţia la punctele de trecerea a frontierei respectă o hotărâre dată de Consiliul Naţional pentru Situaţii Speciale de Urgenţă, care a solicitat introducerea dezinfecţiei la punctele de intrare în ţară.

    “Noi asigurăm permanenţa pentru o perioadă de timp la punctele de intrare din ţară. Ştim că virusul este foarte rezistent, avem şi experienţa de la Satu Mare unde ştim că virusul a intrat în ţară prin produse de origine animală, produse preparate tradiţional în Ungaria. Se confiscă tot ceea ce reprezintă produse alimentare, se deteriorează în prezenţa proprietarului, se stropesc cu clor şi apoi se stochează într-o ladă frigorifică până la incinerare. Persoanele care intră în ţara noastră sunt avertizaţi să nu aducă produse alimentare, am distribuit şi pliante, am pus afişe înainte de intrarea în punctul de frontieră”, a declarat, joi, corespondentului MEDIAFAX, directorul DSVSA Botoşani, Ovidiu Airimiţoaie.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro