Tag: subprime

  • Christina Iancu: Cea mai mica tranzactie, 600 mil. $

    Cum incepi pe Wall-Street

    BM: Ce faceti cu ocazia crizei? Ce faceti de criza?
    CI: Incerc sa nu intru in panica prea mult. Am avut momente cand am intrat in panica. Pe plan personal, investitiile mele au luat lovituri destul de spectaculoase. Adica, toate castigurile din ultimii trei ani au fost practic sterse in cateva zile si urmaresc, bineineteles, zilnic, ca toata lumea, actiunile Fed-ului si actiunile Trezoreriei si actiunile Bancii Centrale a Angliei pentru ca ne afecteaza global pe toti, la un nivel sau altul.

    BM: Ce ne-a atras pe noi a fost faptul ca ati mirosit Wall Street-ul la el acasa. Cat timp?
    CI: Eu lucrez pe Wall Street de cinci ani, de fapt, am lucrat. A fost, de fapt, primul meu job de dupa facultate. Eu sunt plecata de 14 ani. Am plecat impreuna cu familia si am terminat acolo liceul, am facut facultatea acolo, n-am lucrat niciodata in Romania, din luna martie sunt aici si mi-a fost un pic greu sa ma adaptez, dar, incet-incet, cred ca m-am mai obisnuit un pic si cu felul de a face business in Romania si cu sistemul bancar romanesc, care imi era, practic, strain. Experienta de pe Wall Street a fost unica si a fost fenomenala.

    BM: Christina se simte american sau se simte roman?
    CI: Ma simt ambele.

    BM: … un cetatean al lumii globalizate
    CI: … da, un cetatean al lumii. Am cetatenie dubla, dar asta nu inseamna nimic. De fapt, pasaport romanesc nici nu mai am ca a expirat de mult timp si nu l-am reinnoit. Dar ma simt destul de ciudat, ca sa va spun adevarul pentru ca nu sunt integrata 100% aici pentru ca nu am familie si e un sentiment destul de ciudat sa nu stii de ce parte apartii, de fapt. Dar cred ca asta ma face o persoana mai interesanta.

    BM: Ce ati terminat?
    CI: Am terminat Finante si Investitii la CUNY Univeristy of New York, in 2004.

    BM: Dar ati locuit chiar in New York?
    CI: In New York City.

    BM: Ok, spuneti-ne de pe Wall Street. Ce face in prima zi un tanar absolvent? Uite un Wall Street mare. Ce facem cu el?
    CI: Pai, eu am inceput cu un internship neplatit la o companie. Compania mea a inceput ca un hedge fund, detinut de Bear Stearns si din hedge fund s-a imprastiat in mai multe directii. Aveam trei linii mari de business: bond insure, structure credit si CDO-urile, care sunt niste vehicule structurate pe baza de subprime mortgages. Acolo lucram eu. Si din cauza ca aceste trei linii de business au avut de suferit, compania mea a dat faliment in decembrie 2007 si in ianuarie ne-a dat pe toti afara si asa am ajuns eu in Romania.
    Produsele care s-au structurat pana acum pe Wall Street sunt (au fost, de fapt, ca acum nu mai sunt) deosebit de complexe. Atat de complexe incat, la un moment dat, nici noi, care le structuram nu le intelegeam 100%.
    Ajunsesem in acel stadiu de a pasa riscul. Riscul ca acea ipoteca sa intre in default. Am intors riscul acela si l-am vandut de atatea ori incat nici nu mai stiam la cine e.
    Vorbim de o ipoteca. Joe Schmoe vrea o casa si se duce la o banca sa ceara o ipoteca. Zice "vreau sa-mi dai 500 de mii ca sa-mi cumpar casa, dar eu n-am nici venit, n-am nici istorie de credit prea buna, n-am nici un coplatitor". Dar, pentru ca este acest bubble imobiliar, care, apropo, este si in Romania si toata lumea traieste in lalaland si se dau ipoteci in stanga si in dreapta, inclusiv imigrantilor ilegali, deci, fara acte, banca ii da lui Joe Schmoe 500 de mii, dar il clasifica ca high risk sau subprime. Dar banca nu vrea sa stea pe riscul ca Joe Schmoe sa default on his mortgage si atunci ma duc eu la banca si ii spun ca nu trebuie sa stea ea pe riscul asta, ca i-l cumpar eu. Si merg la banca si cumpar nu numai ipoteca lui Joe Schmoe, ci milioane de ipoteci. Cumpar ipoteci in valoare de un miliard de dolari, sa zicem. Si eu ce fac cu ipotecile, ca nici eu nu vreau sa stau pe riscurile acelea. Ipotecile acelea mie imi produc venit foarte mare pentru ca rata de dobanda este foarte ridicata. Si atunci, eu iau toate ipotecile astea si le reimpachetez intr-un produs care se numeste CDO, care este un vehicul bazat pe aceste ipoteci. Eu am acest CDO care valoreaza un miliard, sa zicem si il impart pe felii de risc. Aceste felii au o cotatie. Cine le coteaza? Cele trei agentii de cotare care au fost infiintate de Guvernul SUA: S&P, Moody’s si Fitch. Felia aia care este la varful piramidei este AAA. Aia n-o sa cada niciodata, iar tu, ca investitor, ai un apetit de risc foarte scazut, pe aia sa o cumperi pentru ca eu iti promit ca si asset manager ca nu o sa default niciodata.
    Sub AAA, vine AA, apoi, BBB si, pe masura ce mergi spre baza piramidei, riscul devine din ce in ce mai mare, dar si risk return-ul. Deci depinde de tine, ca investitor, unde anume, pe aceasta piramida, vrei sa te plasezi. In momentul in care mi-am vandut toata piramida am scapat de riscul ca ipotecile de sub linie sa intre in default si riscul acum e la tine, ca investitor. Dar eu te platesc pentru riscul ala. Care sunt investitorii mei? Banci, institutii financiare, persoane fizice foarte bogate – majoritatea din Orientul Mijlociu, Kuweit, Bahrein, Arabia Saudita. Tu, ca investitor, nu esti 100% confortabil cu asta pentru ca e un vehicul foarte complicat, nu il intelegi s.a.m.d. Asa ca te duci la altcineva si cumperi protectie. Asta se numeste Credit Default Swap. Deci, tu cumperi protectie de la mine, imi platesti o suma lunara si eu iti garantez ca daca investitia ta intra in default, eu ti-o platesc. Daca tu ai 10 milioane default, eu iti dau tie 10 milioane, dar pentru asta tu imi dai o suma lunara.
    Asta s-a intamplat: bancile care au avut aceste CDO-uri (deci, ele nu numai ca au cumparat CDO-uri de la money managers, cum era compania mea, dar si ele, la randul lor au structurat aceste CDO-uri) au avut voie, din punct de vedere legal, sa aiba aceste investitii pe foaia de bilant, pentru ca au avut statut de banca de investitii, nu au avut statut de banci comerciale. Si atunci au avut voie sa faca toate aceste nebunii si produse si structuri. Trebuie sa intelegeti ca pe Wall Street se securizeaza inclusiv biletele de loterie, inclusiv politele de asigurari de viata. Absolut tot ce poti securiza, se securizeaza pentru ca sunt niste inginerii financiare absolut uimitoare si cand le vezi stai si te uiti si zici "Dumnezeule, cum de cineva a stat si a conceput o chestie asa de uimitoare?".
    Dupa cum stiti, in ultimele doua saptamani, Goldman si Morgan au cerut sa fie schimbate din banci de investitii in banci comerciale. Asta are niste implicatii enorme pentru ca nu numai ca acum, ele, devenind banci comerciale, vor fi foarte puternic regularizate, ceea ce reprezinta un dezavantaj, dar avantajul este ca vor avea acces la fondurile Trezoreriei, ca orice alta banca comerciala. Dar nu mai au voie sa faca ce au facut pana acum, adica structuri din astea super complicate.

    "Banii veneau, stilul de viata era fabulos"

    Cu toate acestea, chiar daca pe parcursul acestor ani le-a fost permisa inovatia asta financiara, pur si simplu in numele inovatiei financiare, hai sa vedem cat de departe putem sa mergem cu acest produs. Li s-a impus o singura conditie: sa aiba destul capital incat sa poata acoperi pierderile daca se intampla ceva. Si asta ce inseamna? Inseamna ca daca vrei sa scrii 100 de dolari de business, trebuie sa ai 102 dolari, just in case. Si bancile au zis "da, nicio problema". Aveau capital. Aveau atat de multi bani pentru ca faceau atat de multi bani din produsele astea.
    Pe la mijlocul lui 2007, cand au inceput primele ipoteci sa o ia razna pentru ca Joe Schmoe si vecinul lui s.a.m.d nu si-au mai platit ipoteca, toate vehiculele astea de investitii care se bazau pe acele ipoteci au fost considerate ca avand un grad de risc foarte crescut si au fost retrogradate de S&P si Moody’s. Si a fost un fel de efect de domino. A pornit de la Joe Shmoe care nu si-a platit ipoteca, asta mi-a afectat CDO-ul care a fost retrogradat, de aici, riscul s-a dus pe foaia de bilant a bancii. Ei au incercat sa-si vanda din assets, au incercat sa aduca investitori de afara care sa pompeze peste noapte niste capital. Nu s-a putut si in consecinta s-au declarat faliti.
    Noi am asistat de-a lungul anilor la nebuniile astea.
    Banii veneau, stilul de viata era fabulos. Munceam foarte mult, dar nu ne pasa pentru ca faceam bani si aveam o viata… Aproape saptamanal incheiam tranzactii, se facea o petrecere. Cel mai mic deal pe care l-am facut vreodata a fost de 600 de milioane de dolari si cel mai mare de 1,2 miliarde de dolari. Si pentru ca era un volum mare de business, juniorilor ca mine li se dadea sansa sa se afirme. Aveai pe ce sa te afirmi.

    BM: Te simteai motivat, nu?
    CI: Foarte motivat si nu numai financiar. Pe Wall Street se lucreaza pentru bonusuri, nu pentru salarii. Salariul oricum nu-mi convine sa fie prea mare pentru ca nu-mi convine sa platesc prea multe taxe, dar bonusul e baza. Si asa a fost si la noi. Dar am fost foarte motivata si intelectual. Eu am considerat ca a fost un privilegiu sa ma invart printre cele mai luminate minti, oameni pe care, in alte circumstante, nu i-as fi intalnit niciodata. A fost foarte stimulant din punct de vedere intelectual.
    Ne-am extins si in Londra si in Singapore. Eu ajunsesem sa zbor la Londra o data la doua saptamani si cand ti se da chestia asta si pe urma ti se ia, asa cum ne-a fost luata noua, peste noapte… (realmente, noi n-am putut sa credem nici in cele mai rele cosmaruri ca se va ajunge pana aici). A fost un soc pentru toti, pentru ca, imaginati-va, cum e sa te trezesti intr-o dimineata si sa nu mai fie cum a fost cu o zi in urma. Ti s-a luat tot: cariera, bani, viata sociala, tot. Sunt oameni care au avut caderi nervoase, eu am ales sa plec si sa vin in Romania pentru ca trebuia sa plec de acolo.
    Am prieteni care nici in ziua de astazi nu si-au gasit de lucru, deci situatia este rea. Exista un trend acum intre fostii "Wall Street people" – ori sa se reintoarca la scoala, deci sa-si faca MBA-ul sau sa-si dea doctoratul ori sa duca in piete cum ar fi Dubai sau Singapore, piete care, totusi, nu au fost afectate chiar pana in punctul asta. Daca vorbesti cu head-hunteri, se observa un influx inspre piete emergente, cum ar fi Romania sau, ma rog, estul Europei.

    Un dolar vandut pe 22 de centi

    BM: Era o stare generala de panica?
    CI: Toata lumea a intrat in panica, toti au inceput sa vanda din ce aveau si se vindeau produse la 22 de centi pe dolar. Deci, preferau sa ia pierderi enorme decat sa mai stea pe produsul ala. Mai era o panica si la nivel personal. Eu altceva nu stiu sa fac decat ce am facut pana acum, deci unde sa ma duc, unde sa ma reprofilez? Sa-mi deschid o ferma si vand produse organice? A fost un articol, acum doua zile, despre un trader de pe Wall Street, bulgar de origine, care a pierdut ce-a avut, s-a intors in Bulgaria si s-a calugarit. Cand ti se intampla o chestie din asta, te retragi si incepi sa-ti regandesti toata viata. Doi prieteni de-ai mei in luna ianuarie pleaca in Bali. O sa stea 6 luni acolo, unde e foarte ieftin sa traiesti, pentru ca au spus ca au 30 de ani si nu mai stiu ce sa faca si incotro s-o ia, sa ramana in America, sa plece in Africa. Si eu ma confrunt cu asta.

    BM: Traderii au fost niste victime in jocul asta?
    CI: Traderii nu fac tranzactii de capul lor. Li se spune ce sa faca. Ei oricum ar fi devenit niste victime pentru ca oricum se trecea la sistemul electronic si traderul pe care il stim noi din filme nu mai avea multi ani de trait. Ei au fost niste victime la fel cum au fost loviti toti. Au fost loviti de aceeasi tragedie de care am fost loviti toti.

    BM: Constat ca acum se poarta sa cauti vinovatii si sa le carabanesti suturi in fund.
    CI: Da, dar vinovatii nu se cauta la nivel de trader. Traderul ia niste comenzi de la seful lui, care, si el, ia comenzi de la cineva. Traderii nu fac de capul lor nimic. Vinovatii trebuie sa se caute la nivel de CEO si CFO si toti acei oameni care au structurat produsele astea si si-au asumat riscurile pe care si le-au asumat si care, in mod ironic, nu au fost facuti responsabili sau trasi la raspundere in niciun fel. Au plecat cu pachete compensatorii de zeci de milioane de dolari. Inclusiv CEO-ul companiei la care am lucrat eu. Asta e, cand e sa cauti tapi ispasitori nu cauti la astia de jos.

    "Pentru cineva care n-a trait in Romania, e destul de socant"

    BM: Cand ati venit in Romania, aveati amintiri despre Romania?
    CI: Da.

    BM: Ati gasit-o schimbata?
    CI: Da, din pacate, da. Inainte sa vin in martie, eu nu mai fusesem in Romania din 2003 si in 2003 am venit doar pentru cateva zile. Dar, din pacate, eu am gasit-o schimbata si eu observ o degenerare din generatie in generatie. Parca am innebunit toti. Vad pe strada si in magazine niste comportamente care ma socheaza. Nu e pentru ca n-am mai vazut in viata mea, pentru ca de aici am plecat.

    BM: Si in New York sunt destul de multi excentrici.
    CI: Da, sunt, normal ca sunt. Sunt si in Londra si in Berlin, dar sunt exceptii, pe cand in Romania, daca mergi pe strada si zambesti sau ai o fata mai senina se uita la tine de parca tu esti cel anormal. Si simt o atmosfera incarcata, negativa si oamenii sunt agitati, nervosi, epuizati, confuzi si transmit niste vibratii negative pe care le simt. Eu sunt mult mai stresata din luna martie decat eram in State. Pe de alta parte, poate trecem printr-o tranzitie. Consider ca oamenii sunt asa de confuzi pentru ca se intampla niste lucruri care nu sunt normale, dar oamenii au ajuns sa priveasca anormalul ca pe normal. Eu vad niste chestii pe care nu le inteleg si e destul de trist. Pentru cineva care n-a trait in Romania, e destul de socant.

    BM: La nivel de business, puteti face o comparatie?
    CI: La nivel de business, piata romaneasca nu este nici pe departe, nici macar nu se apropie de nivelul de sofisticare al pietei din New York si din Londra.

    BM: Ceea ce traiesc acum SUA si Marea Britanie se va regasi si in Romania?
    CI: Nu prea curand pentru ca Romania, din cauza ca nu a absorbit aceste produse toxice si a fost destul de izolata, singurul efect negativ pe care il vad este piata de credit. Conditiile de creditare vor deveni mult mai dure si chiar si persoanelor care merita sa ia un credit le va fi greu pentru ca bancile au intrat intr-o panica. Nu-si mai imprumuta bani nici ele intre ele, cu atat mai putin mie sau tie sau tie. Piata romaneasca este un pic primitiva, nu are nici macar ceea ce in afara se numeste commercial paper, care este un vehicul foarte simplu, de baza, prin care pe banca, care are nevoie de 100 de milioane, sa zicem, se duce la o alta banca si ii ia, peste noapte. Nici macar produsul asta nu exista in Romania, deci, din punctul de vedere al sofisticarii… Pe termen lung, s-a dovedit a fi un lucru bun. Aceste produse se vor dezvolta. Exista deja echipe in Romania, in diferite banci, in diferite fonduri de investitii care stau si gandesc aceste produse si se gandesc cum sa le aplice pe piata locala. Si noi, aici, la Deloitte, ne gandim cum sa securizam si sa ridicam un pic nivelul si sofisticarea produselor de pe piata. Din pacate, nu avem priza la public. Publicul investitor romanesc nu intelege produsele astea si eu consider ca datoria noastra este sa-i educam. De asta, pana la sfarsitul anului vrem sa organizam un work-shop in care sa explicam lucrurile astea.
    Ideea in sine de a pasa riscul de la unul la altul nu e rea. Cu cat imprastii riscul in mai multe directii, cu atat socul, daca e sa fie, e mai usor de absorbit. Daca tii riscul numai tu, cand o sa intre in default ipoteca aia, o sa ne afecteze rau de tot. Ideea in sine a fost foarte buna.
    Vedem din ce mai multi investitori straini pe piata asta si nu vorbesc de real estate, ca real estate-ul in Romania reprezinta un animal separat. Acolo nu vad bine lucrurile. Nu se poate sa ramana asa. Orice piata se corecteaza singura dupa un anumit timp. Nu se poate ca pe tine sa te coste 600 de euro pe mp sa construiesti un apartament si sa mi-l vinzi cu 1.600 euro. Nu se poate pentru ca in nicio piata nu exista un asemenea profit pentru mult timp. Eu nu am niciun dubiu ca bubble-ul asta imobiliar se va sparge. Unul dintre simptomele pe care le-am vazut pe piata americana in sistemul imobiliar le vad acum, aici. Eu consider ca este cel mai prost moment acum sa-ti cumperi un apartament in Romania. Nu numai din cazua situatiei creditelor, ci din cauza ca apartamentele clar vor scadea si atunci o sa te trezestti cu o ipoteca de 200 de mii euro pe un apartament care in doi ani iti garantez ca o sa scada la 120 de mii. Deci, tre’ sa fii prost sa platesti 200 de mii pe ceva ce valoreaza 120. In America ti se da sansa sa te declari falit, ceea ce s-a si intamplat: a venit banca, ti-a luat inapoi apartamentul si asta e. In Romania, din punct de vedere legislativ, nu exista falimentul individual, ci doar la nivel de corporatie. Dar asta s-a intamplat in America, piata s-a corectat, desi lucrurile erau ca aici. Erau asa de supraevaluate proprietatile, incat devenise ridicol. Erau oameni care luasera ipoteca de 500 de mii si casele lor cazusera la 300 de mii. Pai, normal, ca la 200 de mii pe negativ te declari falit.

    BM: Aveti investitii facute in Romania?
    CI: Nu, toate investitiile mele sunt, din pacate, … acasa.

    "Am citit contracte de ipoteca si mi-am facut cruce"

    BM: Presupun ca Romania e numai o statie pe parcurs. Nu vreti sa va stabiliti aici.
    CI: Nu stiu daca vreau sa ma stabilesc pentru ca nu stiu daca vreau sa o iau de la inceput. Am 30 de ani si simt ca nu mai pot. Casa mea e in New York, familia, prietenii. Aici nu am pe nimeni. Am o singura prietena cu care am fost la scoala, in clasele I-IV. In plus, nu stiu daca voi putea sa traiesc in societatea asta care e asa de abuziva. Nu stiu daca as putea sa ma duc la banca si sa cer un imprumut pentru un apartament si sa-mi puna niste clauze absolut abuzive. Eu am citit contracte de ipoteca si mi-am facut cruce. Nu se poate sa i se permita unei banci sa abuzeze de clientul ei in felul acesta, dar clientul nu are ce sa faca si saracul om da si 2% comision de acordare, da si nu stiu cate comisioane, dobanda variabila de la o luna la alta, nu ai absolut niciun fel de control, esti la discretia bancii. Aici nici nu cunosc sistemul asa de bine. In State, il cunosc, stiu sa lucrez cu sistemul respectiv. Acolo m-am maturizat si m-am format ca om si ca gandire.
    Dar sunt foarte multi expatriati care vin in Romania si stau 10-20 de ani si le place. Cred ca depinde si de om. Lor li se pare exotic. Eu am foarte multi prieteni expatriati si toti folosesc acelasi cuvant despre Romania: "exotic". Pentru ei este o experienta unica. Pentru mine nu e.
    Eu nu vreau sa zic ca vad intorsul asta in Romania ca pe un esec, dar cred ca nu exista zi, ora din fiecare zi in care sa nu ma intreb ce naiba se intamplat, cum de am ajuns aici, locul meu nu e aici si imi fac singura curaj si imi spun ca nu e chiar asa de rau. Nu e usor sa ti se intample chestia asta. Viata mea s-a schimbat cu 180 de grade. Am zile in care parca traiesc viata altcuiva. Unde eram acum un an si unde sunt acum…
    Credeam ca ne-am luat masuri ca sa ne protejam, dar se pare ca masurile pe care ni le-am luat au fost absolut apa de ploaie, nu ne-au protejat deloc si nimeni n-a putut sa creada ca se va ajunge chiar in halul asta. Absolut nimeni, asta v-o spun clar! Acum, practic, toata America si jumatate din Londra nu mai este. Si-au pierdut job-urile toti si stam asa pe Facebook si vorbim si nu ne vine sa credem. Ma intreaba "Tu unde ai ajuns?", "Pai, eu am ajuns la Deloitte, in Romania", "Lasa, stai acolo, eu am ajuns la coltul strazii".
    Va dati seama, 100 si ceva de mii de oameni si-au pierdut locurile de munca, numai de pe Wall Street. Oamenii aia ce fac? Sunt oameni la 40-50 de ani pentru care eu nu mai vad nicio perspectiva.

  • Sfarsitul hipercapitalismului?

    Acum, dupa ce Washingtonul a alocat 700 de miliarde de dolari ca sa salveze companiile financiare, dupa ce economia slabeste pe zi ce trece si democratii par pregatiti sa-si creasca ponderea in Congres, s-ar parea ca Statele Unite renunta la increderea in piete si neincrederea in guvern.

    In Europa, unii lideri politici, inclusiv conservatori ca presedintele francez Nicolas Sarkozy, au proclamat moartea doctrinei economice laissez-faire.
    “O anumita opinie despre globalizare se apropie de sfarsit, impreuna cu un capitalism financiar care si-a impus logica in piata”, a spus Sarkozy luna trecuta. “Ideea ca pietele au intotdeauna dreptate a fost nebuneasca.”

    Dar America? Pe de o parte, actuala criza ar parea sa continue distantarea fata de ideile pietei libere, asociate cu presedintii Ronald Reagan si George W. Bush, judecand dupa adoptarea planului de beneficii medicale Medicare in 2003 si dupa esecul propunerii lui Bush de a privatiza sistemul de asigurari sociale in 2005, piesa centrala a viziunii sale despre o “societate a proprietarilor”. Apoi, in 2006, democratii au preluat controlul Congresului pentru prima data in 12 ani.

    Indiferent cine va ajunge presedinte in ianuarie 2009, legiuitorii vor fi presati sa intareasca reglementarile in sectorul financiar si sa aloce mai multe resurse unor institutii ca Agentia pentru Alimente si Medicamente (FDA), care a parut depasita de situatie in ultimii ani. Unii critici ai propunerii legislative de salvare a sistemului bancar se plang, spre exemplu, ca aceasta, desi imputerniceste Departamentul Trezoreriei sa cumpere active cu probleme in valoare de sute de miliarde de dolari de la companiile financiare, nu reuseste si sa consolideze supravegherea sistemului financiar national.

    Dar americanii sunt in mod fundamental suspiciosi fata de guvern, intr-un mod cu totul diferit de gandirea europenilor, iar aceasta e o diferenta culturala si politica de secole. Toti cei care se asteapta ca dupa alegerile din noiembrie – fie ca va iesi Barack Obama, fie ca va iesi John McCain – puterile Washingtonului sa creasca masiv s-ar putea sa fie dezamagiti. Americanii sunt deja satui de Bush, ale carui cote de popularitate au scazut la 22% in cel mai recent sondaj CBS News, cel mai mic procent inregistrat de un presedinte un functie de la Harry S. Truman in 1952 si pana acum.

    Dar acest sondaj, ca si altele, arata si ca oricat ar fide porniti impotriva lui Bush si a Wall Street-ului, americanii nu sunt in mod neaparat dispusi sa imbratiseze idei cum sunt cresterea puterii sindicatelor, impozite semnificativ mai mari si mai progresive si noi bariere comerciale. O recesiune profunda si de durata ar putea schimba aceasta dinamica, la fel cum inflatia si recesiunile severe din anii ‘70 au alimentat ultima schimbare ideologica majora din politica americana, care a adus in 1980 alegerea lui Ronald Reagan, un fervent promotor al impozitelor mici, al pietei libere si al lipsei de reglementari.

     

     

  • Fiecare cu criza lui

    Bancherii si autoritatile japoneze au recunoscut cu greu la vremea respectiva dimensiunile problemei. Imprumuturile neperformante au proliferat. Problemele financiare au tulburat economia, in timp ce consumul si piata muncii au regresat.

    Recesiunea japoneza s-a dovedit extrem de indelungata, sfarsindu-se cu doar cativa ani in urma – o perioada de stagnare cunoscuta sub numele de „deceniul pierdut al Japoniei“. A fost un pas inapoi umilitor si de durata pentru o natiune altadata temuta si admirata ca un model de dinamism economic.

    Umbra Japoniei de ieri se intinde asupra economiei americane de astazi. Statele Unite aluneca spre o criza care-si are originea in sectorul imobiliar, spun analistii, si in acelasi timp pare ca incepe sa-si piarda din avantajele productivitatii ridicate care se datora investitiilor in tehnologie facute in ultimele decenii.

    Pentru Japonia, arata expertii, balonul imobiliar s-a spart cand ascenssiunea Chinei ca mare exportator mondial a inceput sa-i afecteze pe producatorii japonezi. O incetinire de durata, spun ei, ar putea altera psihologia economica a Americii, dupa modelul patentat in Japonia, in conditiile in care SUA intra intr-o perioada in care scaderea increderii franeaza consumul si investitiile companiilor.

    „Cred ca sunt mult mai multe asemanari decat sunt dispusi unii sa recunoasca“, spune Clyde V. Prestowitz, presedintele Institutului de Strategie Economica din Washington, care a promovat de multa vreme industria americana. „Economia americana este deosebit de fragila acum“, spune Prestowitz, fost negociator comercial cu Japonia in timpul administratiei Reagan.

    Dar experienta extrema a Japoniei, sunt de acord cei mai multi dintre analisti, functioneaza mai putin ca o predictie cu privire la soarta Americii si mai mult ca un exemplu de luat in seama. Un marasm in stil japonez, spun ei, este un rezultat care poate fi evitat in Statele Unite printr-o politica economica sanatoasa. Banca centrala a Japoniei si Ministerul nipon de Finante, spun analistii, au asteptat prea mult – ani de zile – inainte de a face ceva ca sa resusciteze economia nationala in anii ’90.

    Rezerva Federala americana (Fed), desi a observat tarziu modul cum criza creditelor a inceput anul trecut sa afecteze economia in ansamblu, a actionat mult mai decis in ultimele saptamani. Fed a redus de doua ori dobanda de referinta, pana la 3%, ceea ce arata atat temerile institut iei, cat si hotararea ei de a incerca sa impulsioneze economia in ciuda ingrijora rilor serioase cu privire la riscul de a alimenta astfel inflatia.

    Ben S. Bernanke, presedintele Fed, a fost profesor la Universitatea Princeton si martor al pasilor gresiti ai Japoniei. Desi mai multi experti il critica pe Bernanke pentru ceea ce ei numesc slaba comunicare a Fed atat cu bancile mari, cat si cu companiile, deciziile recente ale bancii centrale sugereaza ca Bernanke a invatat bine lectia japoneza.

    Comentariile din trecut ale lui Bernanke semnalau ca el crede ca dobanzile sca- zute nu sunt suficiente in sine ca sa revitalizeze o economie in suferinta.

    Intr-un dis curs sustinut la Tokio in 2003, bancherul american a oferit o solutie pentru necazurile Japoniei: o politica monetara mai agresiva si „cooperarea explicita, chiar daca temporara intre autoritatile fiscale si monetare“ pentru stimularea economiei. Iar Washingtonul intelege acest mesaj. Congresul – autoritatea fiscala a Americii – s-a miscat neasteptat de repede ca sa aprobe un plan de stimulare a economiei de 168 de miliarde de dolari, care include returna ri de taxe pentru proprietarii de case, reduceri temporare de impozite si stimulente pentru investitiile companiilor.

    „Statele Unite se misca mai repede decat au facut-o japonezii“, spune Charles Yuji Horioka, profesor de economie la Universitatea Osaka. „Pana aici e bine. Dar autoritatile americane trebuie sa fie pregatite sa faca pasii urmatori atunci cand va fi nevoie.“ Economia americana, previzioneaza multi economisti, se va mai deteriora mai repede ca lucrurile sa inceapa sa se indrepte. Dimensiunile si durata regresului, spun ei, va depinde in mare parte de cat de multe stiri proaste vor mai veni dinspre banci si alte institutii financiare.

    Nouriel Roubini, profesor de economie la Scoala Stern de Afaceri din cadrul Universitatii New York, a avertizat ca suma de peste 100 de miliarde de dolari in imprumuturi neperformante raportate pana acum de banci ar putea sa creasca de zece ori, pe masura ce datornicii nu-si vor mai putea plati nu doar creditele ipotecare, ci si creditele de consum, cele de pe cardurile de credit sau chiar imprumuturile pentru companii. Dupa parerea lui, economia americana a intrat deja in recesiune si are in fata o perioada de declin de cel putin un an inainte de a reveni la crestere.

    Totusi, nici macar Roubini nu vede multe sanse ca Statele Unite sa urmeze exemplul Japoniei. „Sunt foarte pesimist, dar nu cred ca va fi ca in Japonia“, a spus el. Comparativ cu ciclul avant economicrecul din Japonia, piata imobiliara americana pare destul de calma. De la maximul inregistrat in iunie 2006, preturile locuintelor au scazut cu 10% si cei mai multi economis ti se asteapta la inca o scadere de 10 sau 15%. In Japonia, preturile imobilelor din principalele regiuni metropolitane aproape ca s-au triplat intre 1985 si 1991, apoi au pierdut doua treimi din valoare in urmatorii 14 ani.

    La ora actuala, preturile au crescut usor, potrivit statisticilor guvernamentale japoneze. Totusi, preturile caselor din Japonia au fost anul trecut doar cu putin mai mari decat nivelul inregistrat inainte de boom, cu doua decenii in urma. In Japonia, guvernantii nu numai ca au tolerat umflarea pretului caselor, spun economistii, dar chiar au incurajat-o activ.

    De teama ca un yen prea puternic ii va afecta pe exportatorii japonezi, Ministerul de Finante a cerut bancilor sa dea credite dezvoltatorilor imobiliari, astfel incat o crestere accelerata in constructii si o sporire a consumului populatiei sa impulsioneze economia. Recesiunea de dupa spargerea balonului imobiliar in Japonia ar fi trebuit sa dureze din 1992 pana in 1994, potrivit lui Adam S. Posen, cercetator asociat la Institutul Peterson pentru Economie Internationala din Washington.

    Dar, spune el, oficialii japonezi au fost prea conservatori, prea grijulii cu bancile aflate in picaj si predispusi sa adopte masuri contraproductive, precum decizia din 1997 de a ridica taxele pe vanzari la 5%, de la 3%.

    "Ceea ce a tinut Japonia pe loc au fost greselile repetate de politica macroeconomica“, observa Posen. Cultura Japoniei de stransa interdependenta intre mediul de afaceri si guvern, spun economistii, i-a incetinit reactia la criza si a prelungit declinul. Grupurile industriale, „keiretsu“, aveau legaturi stranse cu bancile, astfel incat atunci cand o banca intra in dificultati financiare, de cele mai multe ori era salvata de cate un imprumut sau de o investitie venita de la alti membri ai grupului corporatist.

    Autoritatile de reglementare a pietei au avut, la randul lor, tendinta sa se dovedeasca permisive in astfel de situatii. Pana la urma, spun expertii japonezi, reglementarile bancare si normele de transparenta au fost totusi inasprite. „In America, noi am fortat iesirea la suprafata mult mai rapid a vestilor proaste decat au reusit japonezii, asa ca am si abordat mai repede problemele“, spune Edward J. Lincoln, economist si director al Centrului Americano-Japonez pentru Afaceri si Studii Economice de la Universitatea New York.

    „Aceasta ar trebui sa limiteze efectele socului economic in loc sa le perpetueze, asa cum s-a intamplat in Japonia.“ Desi nu sunt asteptate sa ajunga la amploarea pe care au avut-o in Japonia, problemele economice ale SUA pot fi totusi considerabile, avertizeaza unii analisti. Ei vad asemanari ingrijoratoare cu Japonia in faptul ca dimensiunile problemelor financiare din SUA raman inca necunoscute si in aceea ca socul regresului de pe piata imobiliare ar putea sa aiba urmari psihologice pe termen lung in starea de spirit a americanilor, reducand asteptarile si increderea consumatorilor.

    In Japonia, regresul pietei a durat mai mult decat se astepta nu doar din cauza greselilor de politica, observa Kenneth S. Rogoff, profesor de economie la Universitatea Harvard, ci si din cauza unor schimba ri fundamentale in economia globala. Incepa nd cu anii ’90, spune el, exportatorii din Japonia au inceput sa se confrunte cu o competitie mai agresiva din partea altor state din Asia, in special din partea Chinei. Rogoff vede o frana asemanatoare in economia americana, venita de la incetinirea cresterii de productivitate, inceputa la mijlocul anilor ’90 si atribuita indeobste salturilor tehnologice.

    Anul trecut, spune el, guvernul si-a revizuit in scadere estimarea privind rata de crestere a productivitat ii pana la 1,6% pe an, cu mult mai putin decat media de 2,5% inregistrata in anii precedenti. „Pare aproape sigur ca miracolul productivitatii americane s-a cam terminat“, spune Rogoff. „Elasticitatea noastra ca economie este mult scazuta. Asa ca se pare ca Statele Unite vor cunoaste o versiune atenuata a maladiei japoneze.“

    1) „KIKI“ ESTE PRONUNTIA FONETICA A TERMENULUI JAPONEZ PENTRU „CRIZA“, ORTOGRAFIAT IN AL TREILEA ALFABET AL LIMBII JAPONEZE, KANJI

    Traducerea si adaptarea: Mihai MITRICA

  • Salvatorul pe cal alb

    Bank of America a anuntat ca dupa integrare, Countrywide nu va mai oferi credite ipotecare secundare, adica acelea care produc acum pierderi institutiilor financiare americane. Acum, un faliment al Countrywide, numarul 1 pe piata creditelor ipotecare, ar fi atras daune la scara intregii economii, atata vreme cat compania era implicata in fiecare al saselea imprumut ipotecar acordat in SUA. Nu e de mirare ca stirea preluarii a urcat actiunile Countrywide cu 51% la bursa din New York, aducandu-i capitalizarea la 4,5 miliarde de dolari. Criza continua sa se manifeste insa la celelalte institutii care au suferit pierderi de pe urma creditelor subprime: dupa schimbarea in ultimele luni a sefilor de la Merrill Lynch si Citigroup, acum a venit randul bancii Bear Stearns, care l-a inlocuit pe fostul CEO James Cayne cu vicepresedintele Alan Schwartz