O prima concluzie ar fi ca ideile inovatoare, ideile “bune” se
nasc dupa o perioada de maturizare lenta – procesul de “slow
hunch”, sau, daca vreti, dupa o perioada de incubatie (stiati ca
lui Tim Berners-Lee i-au trebuit zece ani ca sa puna bazele World
Wide Web-ului?)
O doua ar fi ca invariantul care coaguleaza ideile bune
reprezinta intalnirea cu altii (nu intamplator, una dintre cele mai
efervescente perioade din gandirea umana a fost Epoca Luminilor,
atunci cand – nu radeti! – au inflorit cafenelele, adica locurile
unde oamenii se puteau intalni si unde isi puteau confrunta
ideile). Altfel spus, ideea inovatoare tasneste atunci cand oamenii
intra in dialog si isi furnizeaza reciproc piesele lipsa din
puzzle. De aici si concluzia ca de multe ori conectarea ideilor ne
serveste mai mult decat incercarea de a le proteja.
La fel ca piata libera, pledoaria pentru restrictionarea
fluxului de inovatii s-a sprijinit multa vreme pe apeluri la
ordinea “naturala” a lucrurilor. Scrie Johnson: “Adevarul e ca
atunci cand privim inovatia in natura si in cultura, mediile care
construiesc ziduri in jurul ideilor bune tind sa fie mai putin
inovatoare pe termen lung decat mediile mai deschise. Poate ca
ideile bune nu vor sa fie libere, dar ele vor sa se conecteze, sa
fuzioneze, sa se combine”. Dar si sa intre in competitie!
De aici, ideea ca internetul (asemanator, daca vreti cu mediul
coralifer din natura, unde indivizii conectati produc diversitate
si inovatie biologica de mii de ori mai complexa decat in mediile –
similare ca oportunitati naturale – din preajma) nu dauneaza
capacitatii noastre de concentrare, ci reprezinta un mediu care ne
permite conexiunile cele mai potrivite pentru a ne construi ideile
si a le face sa se maturizeze.
Steven Johnson, “De unde vin ideile bune? Istoria naturala a
inovatiei”, Editura Publica, Bucuresti, 2011