Insulina condamnatului la moarte
UM 01417, aflată pe bulevardul care duce dinspre gară spre centru, unitate care asigura paza antiaeriană a platformei industriale din Tîrgovişte, a fost supusă începînd din seara zilei de 22 decembrie unor numeroase atacuri şi diversiuni, amplificate de responsabilitatea enormă care apăsa pe umerii acelora care îi păzeau pe Nicolae şi Elena Ceauşescu. Ştiau ce păzesc ei acolo – şansa revoluţiei române.
Ce căutase însă Nicolae Ceauşescu tocmai la Tîgovişte, de ce voia să ajungă în zona Voineşti? Costantin Manea, şeful de cabinet al dictatorului, îşi amintea atunci cînd a fost audiat la Comisia Senatorială de anchetă a evenimentelor din decembrie 1989 că la Cabinetul 1 ”s-a vorbit că la Tîrgovişte se fac lucrări pentru o reşedinţă specială. Deci, el a încercat să plece undeva, de unde să preia comanda”. Ideea este susţinută şi de generalul Marin Neagoe, fostul comandant al Direcţiei a V-a de Securitate şi Gardă, care susţinea că ”Ceauşescu a plecat cu gîndul să lupte mai departe. S-a dus la Snagov, dispecerul meu ţinea legătura cu elicopterul şi ştia. Cred că voia apoi să plece la Tîrgovişte. Din Snagov, el a vorbit cu vreo patru judeţe, cu primii secretari. Cel din Tîrgovişte i-o fi spus că acolo e linişte”. Iar Ceauşescu s-a agăţat de această linişte aparentă, ca de un pai.
La Tîgovişte, cei de la unitatea antiaeriană de lîngă gară au avut poate misiunea cea mai grea dintre toţi militarii de pe teritoriul României: aceea de a-l păzi pe Ceauşescu. Comandantului unităţii, maiorul Kemenici, i se alăturase (spre mirarea soldaţilor şi mai ales a gradaţilor din oraş, care îl cunoşteau) şi locotenent-colonelul Dinu, de la Securitatea din Tîrgovişte. Ei doi sînt cei care au cordonat paza cuplului Ceauşescu, sub comanda directă a generalului Victor Atanasie Stănculescu, din al cărui ordin aceştia se aflau sub arest sever şi consemn de a nu fi văzuţi de nimeni, în afara militarilor de încredere care îi păzeau.
Căpitanul Ion Toma Zamfir, care avea să fie şi asesor la procesul celor doi îşi aducea aminte, în faţa senatorilor din Comisie, că singurii care au venit la unitatea din Tîrgovişte au fost trimişi de generalul Stănculescu să-i aducă insulină lui Ceauşescu. Acesta era suferind de diabet şi în pericol să intre în criză. Ei au vrut, potrivit mărturiei căpitanului, nu doar să ia contact cu soţii Ceauşescu, ci să-i ia de-a dreptul din unitate. Se aşteptau ca aceştia să fie deja morţi, dar i-ar fi vrut şi aşa, vii. Se întîmpla cu o noapte înainte de proces. ”În noaptea aia, 24/25 decembrie, pe la ora 1, a venit maşina A-555 de la Direcţia de Informaţii a Armatei cu trei persoane, cu un plic. L-au căutat pe Kemenici. Am auzit doar atît: «Domnule, ni-i daţi?» «Nu, nu-i dăm, plecaţi de aici». Au spus că vin cu insulina, dar au venit să ia cadavrele! Kemenici ne-a spus că au venit cu insulina, după aia a recunoscut că au venit cu un bilet. Cel care a venit era Gheorghe Ştefan, de la Marele stat Major”.
La Comisia Gabrielescu se află o mărturie credibilă, pentru că e una directă, a unui militar al cărui nume nu l-am putut descifra de pe transcrierea stenogramei, un subofiţer din dispozitivul de pază al celor doi. Şi acesta confirmă declaraţia căpitanului Zamfir, însă dă o oră mult mai precisă, probabil se uitase la ceas în acele momente: ”Pe 24 spre 25 decembrie, la orele 2,15 noaptea, a venit o maşină Dacia A-555 cu trei oameni, mi-au arătat un ordin de serviciu semnat de Stănculescu, cu 8 ştampile de la diferite unităţi. Pînă la urmă, domnul colonel Kemenici a spus «nu vi-i dăm»! Cred că era vorba de soţii Ceauşescu. Iniţial, Kemenici nici n-a vrut să discute cu ei”.
În cele din urmă, comandantul a primit pachetul cu insulină şi nimic mai mult. Insulina rămasă a fost găsită ulterior execuţiei în poşeta Elenei Ceauşescu, care înainte de a fi dusă la zid, ”a spus: «dacă ne-au condamnat la moarte, de ce ne-au mai dat astea?» se referea la o pungă cu medicamente”, relata militarul din pază. Era insulina pentru diabetul Tovarăşului, adusă cu o noapte înaintea execuţiei de cei trei ofiţeri trimişi de Stănculescu.
Ce urmăreau aceştia, vrînd să-i preia pe Nicolae şi Elena Ceauşescu, ce ordine au avut de fapt, de la cine, rămîne poate pentru todeauna un mister. Oricum, ceea ce contează este derularea în sine a evenimentelor şi nu scenariile marginale şi eşuate.
”Ceauşescu tot timpul a vrut să vorbească poporului”
Soţii Ceauşescu se aflau închişi într-un birou, fără radio sau televizor, sub paza unor militari de încredere şi bine înarmaţi, care primiseră consemne severe de la cei doi ofiţeri care coordonau apărarea unităţii militare. ”Kemenici era tot timpul cu Dinu, de la Securitate”, îşi amintea militarul din a cărei depoziţie citez: ”era o parolă: «recurgeţi la metodă», care s-a transmis comandantului Kemenici şi care însemna că soţii Ceauşescu trebuiau lichidaţi”, în situaţia în care exista pericolul unui atac sever, în vederea eliberării lor.
Din acest arest improvizat, tocmai pentru a preveni o posibilă eliberare a lor (acum ştim că aceasta era practic imposibilă, pentru că nu avea cine şi de ce să o mai facă), s-a luat măsura deja cunoscută a ”plimbării” lui Nicolae şi Elena Ceauşescu într-un TAB, dintr-un loc într-altul (în incinta şi în proximitatea unităţii), pentru a nu putea fi reperaţi. ”De două ori au ieşit Ceauşeştii din birou: în 23 de dimineaţă pînă seara şi în 24 după-amiază, pînă în 25 dimineaţa. Prima dată cînd i-am scos în 23 decembrie, i-am îmbrăcat în haine militare”, relata acest martor din proximitatea Ceauşeştilor, în ultimele lor zile de viaţă.
Un motiv între altele al închiderii lor într-un TAB a fost, potrivit militarului, acela că ”se zvonea că Securitatea din Rîmnicu Vîlcea vor să vină să-l elibereze pe Ceauşescu!” Dar cum ar fi reuşit să ajungă securiştii ”loialişti” din Vîlcea la Tîrgovişte, în acele zile în care dezinformarea se împletea cu panica şi ambele se amplificau reciproc, nu a mai stat nimeni să se gîndească atunci.
În vreme ce întreaga Românie trăia psihoza teroriştilor, Nicolae şi Elena Ceauşescu trăiau în propria psihoză: ”Ceauşescu tot timpul a vrut să vorbească poporului. A cerut să fie dus la Televiziune să vorbească sau la radio. În 23 decembrie Ceauşescu a început să urle, să fie dus la Combinatul de Oţeluri, să le vorbească muncitorilor. Ea a reuşit să-l domolească”. Probabil că aceste accese au fost mai frecvente în primele momente de după aducerea lor la unitate. Ele au lăsat loc însă apatiei, întreruptă cînd şi cînd de izbucniri de furie.
”Altădată, rămînînd doar cu soţii Ceauşescu, m-au întrebat ce se întîmplă, ce se arată la TV, la radio; ei nu aveau acces la radio şi TV. Le-am spus că l-am văzut la televizor pe poetul Dinescu (ea a spus: «aoleu, a ajuns ţara pe mîna nebunilor!»), pe Sergiu Nicolaescu (ea a spus: «na. uite-l şi pe ăsta… »), pe unul Iliescu (atunci el a spus ei: «vezi tu eşti de vină, nu m-ai lăsat să-l terminăm pe ăsta!»)”. Opinii destul de acide, iar ultima cu valoare de informaţie istorică, pe care nu avem motiv să nu o reţinem – şi anume, Ion Iliescu îşi datorează libertatea şi poate viaţa protecţiei pe care i-a oferit-o Elena Ceauşescu. Dacă e să ne gîndim că ea urmărea şi aviza tot ce se întîmpla, mai ales în domeniul ştiinţei, artei şi culturii, informaţia e cu totul credibilă.
Ultimul acces de isterie al lui Ceauşescu s-a petrecut în a treia zi de la arestare, cînd încă nu-şi pierduse speranţa. Poate că el mai credea în posibilitatea eliberării lor, pentru el probabil ”teroriştii” erau Gărzile Patriotice care luptau cu complotiştii şi psihoza funcţiona la el în sens invers decît la restul românilor. Militarul din dispozitivul de pază relata că ”în 24 decembrie, ora 10-11 dimineaţa, Ceauşescu s-a repezit la fereastră, să vorbească poporului. Căpitanul Boboc l-a tras jos de pe geam, lui Ceauşescu a început să-i curgă sînge pe nas. Ceauşescu a spus: «uite, şi-a lovit comandantul suprem, să vină Kemenici!»”.
După acest episod, căpitanul a părăsit încăperea, chipurile să-l aducă pe comandant. Ceea ce s-a petrecut în continuare este un alt semn al desprinderii totale de realitate a lui Ceauşescu. ”Am rămas doar noi trei în cameră. Ceauşescu a venit la mine, m-a prins de epoleţi şi a spus: «măi băiete, ai 1.000.000 de dolari de la mine şi orice grad vrei în armată, dacă mă scoţi de aici şi mă duci în zona Voineşti». Nu am răspuns şi atunci ea a spus: «lasă-l, nu vezi că-i sluga lui Iliescu!» Eu pe atunci nici nu ştiam cine-i Iliescu”. S-a vorbit puţin despre Voineşti, zona în care cei doi erau convinşi că-i aşteaptă salvarea. Şi militarul ştia că în acea zonă se află ”un releu şi un buncăr apărat de Securitate”. Ceauşescu insista să ajungă acolo: ”a spus că «banii îi primeşti la Voineşti»”. E o pistă pe care, în mod straniu, nimeni nu a cercetat-o şi despre care nici astăzi nu ştim mare lucru: ce se afla, de fapt, la Voineşti? Sau, numai Ceauşescu credea că îl aşteaptă ceva acolo, fiind amăgit de o poveste a generalului Stănculescu?
Nici încercarea disperată a lui Nicolae Ceauşescu de a ieşi la geam şi a vorbi unei mulţimi inexistene şi nici tentativa naivă de mituire nu au avut alt rezultat decît acela că cei doi au fost urcaţi din nou într-un transportor blindat, de unde au mai ieşit abia a doua zi, spre a fi judecaţi. ”În TAB, în 24 decembrie, cît am stat pe loc, Ceauşeştii au discutat între ei, că e amestec străin, că «vezi, ce ne-a făcut Marcel», (nu ştiu cine-i Marcel), încă ceva de un transport de aur, că nu mai au şanse, cam asta şuşoteau între ei”. Poate că militarul nu a auzit bine aceste şoapte, poate că nu era vorba de vreun ”Marcel”, ci de un ”Mihail” şi cei doi se refereau la Gorbaciov, singurul, după părerea lor (şi a noastră), care avea puterea, mijloacele şi motivul să organizeze ”amestecul străin” la care se refereau. Sau poate că era vorba de Marin, fratele dictatorului de la Viena, cel ce orchestra ”afacerile murdare” ale regimului Ceauşescu în Occident şi de vreo tranzacţie dubioasă cu aur a acestuia. Sigur, nu vom şti vreodată.
Conspiratorii din baie
Adevărul în legătură cu decizia executării soţilor Ceauşescu s-a aflat multă vreme închis în arhivele Comisiei Senatoriale de anchetă a evenimentelor din decembrie 1989. Adică, acel adevăr, rostit sub jurămînt de către cei care au acceptat să vorbească despre asta, la trei, patru sau cinci ani de la Revoluţie. Unul din personajele principale ale acelor zile, generalul Victor Atanasie Stănculescu, socotit de mulţi şi timp de multă vreme inclusiv drept omul din umbra procesului Ceauşeştilor, a declarat că nu lui i-a aparţinut această iniţiativă: ”pe 24 seara, am primit misiunea de la acel misterios cabinet care se întrunea tot timpul în baie, să organizez plecarea la Tîrgovişte pentru judecarea cuplului Ceauşescu. Acest misterios cabinet era format din: Brucan, Iliescu, Dan Marţian, Bârlădeanu”.
Într-un interviu pe care îl acorda televiziunii BBC în toamna anului 1994, la cinci ani de la Revoluţie, Stănculescu arată că singura sa preocupare în legătură cu execuţia, odată ce această hotărîre a fost luată de grupul de ”conspiratori” din toaleta de la Ministerul Apărării a fost aceea în virturtea pozţiei sale ca militar, fiind legată de paza celor doi şi a obiectivului, unde în cele din urmă avea să se desfăşoare procesul şi aducerea la îndeplinire a sentinţei: ”într-o zonă necunoscută, au fost trei probleme care m-au preocupat foarte mult. Prima, securitatea noastră, a celor care urma să venim la proces, deoarece nu ştiam dacă există forţe care să vină să îl elibereze pe Ceauşescu. De aceea, am dat ordine să se concentreze la Tîrgovişte, lîngă unitatea de antiaeriană, o unitate de blindate şi una de trupe de munte. A doua a fost poziţionarea paraşutiştilor care au venit cu noi în punctele importante ale clădirii, unde s-a ales sala de judecată şi a treia, de comun acord cu ceilalţi, dacă vom ajunge la un final obligatoriu de execuţie. Aici însă mi-am dat seama că oricum nu prea mai aveam de ales, deoarece atunci cînd am ieşit în curte, toată cazarma aştepta cu nerăbdare să treacă la execuţie! Şi a fost mişcarea cea mai scurtă, drumul cel mai scurt, către un perete orb, fără ferestre, fără nimic, unde a avut loc execuţia”.
Petre Roman: ”Brucan a avut ideea că trebuie să-l eliminăm pe Ceauşescu”
Cam în vremea în care Nicolae Ceauşescu se lovea de pervaz, împiedicat de un căpitan în încercarea lui de a scoate capul pe fereastra biroului unităţii militare din Tîrgovişte ca să vorbească unei mulţimi adunate spre a-l susţine numai în imaginaţia sa, în toaleta de la cabinetul ministrului apărării se lua decizia finală în ceea ce-l privea.
Cel care a făcut lumină în legătură cu modul în care s-a hotărît lichidarea Ceauşeştilor, prin declaraţia sa dată în faţa Comisiei prezidată de senatorul ţărănist Valentin Gabrielescu, a fost Petre Roman. Acesta a relatat următoarele: ”Stănculescu ne-a informat pe 23 decembrie că soţii Ceauşescu sînt reţinuţi la Tîrgovişte. Principalul om care dăduse ordine era Iliescu, preşedintele CFSN, după el era generalul Militaru. Iliescu colabora intens şi cu Brucan. Atunci am hotărît să fie judecat cuplul Ceauşescu. Din partea noastră, l-am delegat pe Gelu Voican-Voiculescu. Brucan a avut ideea că trebuie să-l eliminăm pe Ceauşescu, într-o formă sau alta, pentru a dovedi celor care trăgeau că nu mai au pe cine apăra. Iliescu a zis «bine, dar să facem un proces». Brucan a avut ideea să exagerăm, cu 60.000 de morţi, cu conturile deturnate de Ceauşescu. Sentimentul nostru era că nu mai putem ţine frîu atacurilor. Ideea eliminării celor doi era logică şi s-a şi dovedit: împuşcăturile au încetat aproape complet, după executarea sentinţei”.
Sentinţa trebuia executată cu orice preţ – şi nici măcar nu era vorba de o sentinţă, propriu-zis. Era clar că Ceauşeştii nu mai puteau părăsi în viaţă cazarma unităţii de antiaeriană din Tîrgovişte. Acelaşi militar care-l păzise pe Ceauşescu relata că ”în unitate, am aflat ulterior, era organizat ca fiecare să tragă în fiecare, la o adică – deci cineva să-i împuşte pe soţii Ceauşescu, acela să fie împuşcat de altul, acela de altul şi tot aşa”, în situaţia în care unitatea ar fi fost înconjurată. Soldaţii erau gata să se sacrifice pînă la unul, dar nu pentru viaţa Comandantului Suprem, ci pentru moartea sa.
Generalul Stănculescu observase această determinare a soldaţilor din cazarmă. Acelaşi militar mai spunea: ”Stăncuescu, văzînd că am AG-4 la mine, mi-a spus: «măi băiete, dacă paraşutiştii nu îndeplinesc ordinul, dacă ăştia nu-i execută pe Ceauşeşti, să tragi tu în ei cu AG-4»”. Şi militarul ar fi tras.
Că soarta le era pecetluită, iar procesul a fost doar o formalitate, o ştia şi acest militar care-i păzise în ultimile lor zile pe Ceauşeşti. El observase că ”încă înainte sau în timpul procesului s-au adus prelatele pentru viitoarele cadavre! Încă în timpul procesului, Stănculescu a ieşit şi a întrebat şi organizat cine să fie în plutonul de execuţie! Deci, se ştia că vor fi executaţi”. Cel ce îi păzise a fost şi martor al execuţiei şi îşi amintea cum ”soţii au fost scoşi legaţi la mîini, Ceauşescu a început să cînte ceva, tot fals, poate «Internaţionala». A fost scoasă apoi şi Elena, un soldat (căpitanul Ionel Boieru, comanantul grupei de execuţie – n.n.) i-a spus; «ai încurcat-o», Elena l-a trimis în mă-sa. A tras şi acest militar în ei. Execuţia a durat scurt, s-a tras în ei, la Elena s-a desfăcut craniul. Cadavrele s-au pus în foile de cort”.
Mulţi dintre români consideră că păcatul originar al democraţiei noastre rezidă în faptul că Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost executaţi în ziua de Crăciun, o zi sfîntă, care nu ar fi trebuit întinată astfel, prin moarte de om. Petre Roman a afirmat însă, ca mulţi alţii, că ei trebuiau executaţi atunci pentru a înceta focul şi că aceasta a fost o decizie ”logică”. Logica, dacă e să privim astfel lucurile, ar fi dictat ca instrumentarea procesului să înceapă imediat după arestarea soţilor Ceauşescu, pe 23 decembrie, cînd se trăgea intens. Dar era nevoie de mai mulţi morţi, pentru aşezarea lucrurilor în matca ”democraţiei originale”. Şi ar fi trebuit, mai mult decît atît, să se respecte procedurile, prin emiterea unui mandat de arestare, după reţinerea lor şi să aibă loc un proces după toate regulile Codului de procedură penală. Ori, pînă şi mandatul de arestare pe numele Elenei şi a lui Nicolae Ceauşescu a fost emis, cum a declarat în faţa aceleiaşi Comisii senatoriale de anchetă procurorul din proces, Dan Voinea, abia în preziua acestuia. De fapt, se îndeplineau nişte formalităţi. Soarta lui Ceauşescu era decisă demult. Şi, într-un fel, decizia i-a aparţinut de fapt lui însuşi.