BusinessMagazin

Tag: Statele Unite ale Europei

  • Laksmi Mittal, lui Băsescu: Criza UE poate fi rezolvată dacă am avea Statele Unite ale Europei

     “Sidex este foarte importantă pentru ArcelorMittal şi suntem determinaţi să fim parte a industriei româneşti. În acelaşi timp, suntem într-o situaţie în care starea macroeconomică europeană nu este bună. Cererea europeană de oţel a scăzut cu 30%, comparat cu perioada precriză. Asta înseamnă 60 de milioane de tone de capacităţi în exces. Nu este cerere, nu este creştere, comparat cu SUA, unde cererea este deja asemănătoare cu cea din perioada precriză (…) Deci avem multe capacităţi, dar nu ne dezvoltăm, sau nu ne întoarcem la nivelul precriză”, a spus Laksmi Mittal.

    Preşedintele Băsescu a spus că Uniunea Europeană este în criză, nu în precriză, cum este situaţia în statele Unite.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Bloomberg: Statele Unite ale Europei, necesare pentru restructurarea industriei auto după modelul Obama

    General Motors şi Chrysler Group au fost sufocate de numărul prea mare de fabrici, pline de muncitori cu contracte de salarii şi beneficii costisitoare, relatează Bloomberg. În 2008 şi 2009, când producătorii auto au primit 80 de miliarde de dolari de la administraţiile Bush şi Obama, GM şi Chrysler au închis 15 fabrici, au redus capacitatea de producţie cu 33% şi au eliminat 45.000 de locuri de muncă plătite cu ora, în Statele Unite. Multe comunităţi au suferit de pe urma restructurărilor dureroase, fiind un subiect care a divizat electoratul, dar GM, Chrysler, ca şi Ford şi companiile străine concurente raportează în prezent profituri solide în America de Nord, iar muncitorii revin la lucru.

    Mai multe pe mediafax.ro

  • Băsescu, la Congresul PPE: Statele Unite ale Europei reprezintă soluţia corectă

    “Consider că tocmai adâncirea proiectului european, prin depăşirea limitelor care acum par intangibile, este de natură să permită depăşirea durabilă a crizei şi plasarea societăţilor noastre pe un curs de creştere durabilă. Pentru noi, mai multă Europă înseamnă o înţelegere comună asupra momentelor în care trebuie să ne unim voinţele pentru a genera energia politică adecvată provocărilor cu care ne confruntăm. Statele Unite ale Europei reprezintă, în opinia mea, soluţia corectă pentru europeni şi pentru Europa”, a subliniat Băsescu. El a argumentat că recesiunea economică şi criza financiară din UE nu pun în discuţie obiectivul de integrare europeană, ci îndeamnă la mai multă convergenţă, astfel încât UE să poată fi capabilă să dea direcţia economiei globale.

    Mai multe pe mediafax.ro

  • Viitorul nostru e cu steluţe

    Preşedintele Consiliului European, Herman van Rompuy, şi alţi oficiali europeni au tradus sumar conceptul: se va da liber la emiterea de euroobligaţiuni comune ale zonei euro, va exista un buget central al Uniunii şi va fi un cadru comun de supraveghere bancară, prevăzut să intre în vigoare într-o primă fază de la 1 ianuarie 2013. Detaliile însă lipsesc pentru moment, atât asupra felului cum vor participa la SUE cele 10 state UE nemembre ale zonei euro, cât şi asupra modului cum va funcţiona supravegherea bancară, adică dacă va viza numai băncile cu importanţă sistemică sau toate băncile din UE.

    Preşedintele Traian Băsescu a apreciat deja, înainte de a pleca la Bruxelles în vizita de lucru în care s-a întâlnit cu Barroso şi van Rompuy, că atât trecerea la zona euro, prevăzută în continuare pentru 2015, cât şi realizarea uniunii bancare avantajează România, întrucât piaţa românească este dominată de bănci din zona euro. “Avem o singură rezervă: ca procesul de realizare a uniunii bancare să nu se realizeze strict pentru statele, băncile din zona euro. La fel cum am avut o poziţie în care am solicitat ca Tratatul fiscal să fie liber la aderare şi pentru statele din zona non-euro, şi am obţinut acest lucru, la fel şi condiţiile, criteriile de realizare a uniunii bancare trebuie să fie deschise şi statelor nemembre ale zonei euro”, a spus Băsescu. În privinţa altor aspecte ale unificării, preşedintele a repetat însă teza din primăvara trecută, de la negocierile pentru Tratatul fiscal al zonei euro, că nu se pune problema unei uniuni fiscale în care România să aibă acelaşi nivel de fiscalitate pe care îl au state ca Germania, Franţa, Marea Britanie şi că, dacă s-ar pune această problemă, România va solicita o derogare.

    Cât priveşte contribuţia României la unificarea europeană, ea ţine deocamdată mai curând de capacitatea de a genera involuntar noi ocazii de centralizare a deciziei la nivel european. Criza politică românească din vară a devenit motiv pentru ca UE, prin comisarul Viviane Reding, să propună instituirea unui mecanism permanent de evaluare a eficienţei justiţiei în toate cele 27 de state UE, urmând ca iniţiativa să fie discutată rapid în Comisia Europeană, peste câteva săptămâni. Tot Reding – mai constructivă decât miniştrii francezi Valls şi Cazeneuve veniţi la Bucureşti cu teza că romii români pleacă în Franţa fiindcă România îi alungă – a propus crearea unui grup de state vizate de migrarea romilor, care să încerce o soluţie a problemei la nivel european.

    În privinţa dosarului Schengen, opoziţia Olandei, a Germaniei şi a Belgiei faţă de aderarea României şi a Bulgariei la Schengen a dus la amânarea pentru octombrie a Consiliului JAI, cu perspectiva ca o decizie să fie luată abia la anul, după publicarea noului raport privind MCV. Preşedintele Băsescu s-a opus condiţionării accesului în Schengen de publicarea raportului privind MCV, dar rămâne de văzut cu cât succes.

  • Primii paşi spre Statele Unite ale Europei

    Încă dinainte de începerea reuniunii de la Bruxelles a devenit clar că rezistenţa Germaniei va face ca orice proiect de mutualizare a datoriilor, sub forma euroobligaţiunilor comune ale zonei euro sau a garantării în comun a depozitelor bancare, să fie amânat: nu sine die, ci pentru perioada când deja se vor fi pus la punct mecanisme de supraveghere fiscală şi bancară la nivel european. Adică, în orizontul optimist, deşi cam vag schiţat de preşedintele Consiliului European, Herman Van Rompuy, ar fi vorba de circa zece ani. Totuşi măsuri pe termen scurt şi foarte scurt era necesar să fie luate, din cauza stării jalnice în care austeritatea a adus ţările de la periferia zonei euro, ce s-au trezit şi cu cheltuielile tăiate, şi cu economia în scădere, dar şi cu dobânzile crescute pe piaţă, exact pe motiv că economia lor nu mai creşte şi că riscă deci să nu-şi mai poată achita datoriile existente. Or, atâta vreme cât costurile de îndatorare cresc în loc să scadă, visul de a scădea povara datoriilor ajunge curată utopie, iar toate eforturile de a întări austeritatea pe spinarea cetăţenilor sunt în van.

    Costurile de îndatorare în plin avânt spre 7% pentru Italia şi Spania, Grecia care încerca să obţină amânarea cu doi ani a ţintelor de deficit bugetar din acordul de finanţare externă şi Ciprul care aştepta un pachet de salvare de 10 miliarde de euro – acestea au fost, deci, auspiciile sub care a început tensionatul summit de la Bruxelles. În plus, ceea ce a contat în negocieri au fost presiunile politice foarte puternice de acasă asupra unor lideri ca François Hollande din Franţa, Mario Monti din Italia şi Mariano Rajoy din Spania, de a nu se întoarce de la Bruxelles cu mâna goală, adică fără măsuri concrete de creştere economică şi de reducere a costurilor de îndatorare. Aşa se explică succesul probabil neaşteptat pe care l-au avut aceste ţări în faţa Germaniei, dar şi faptul că de data aceasta, stindardul negocierilor cu Germania, Olanda şi Finlanda – statele creditoare ale zonei euro şi singurele ţări rămase cu rating autentic AAA – l-a preluat Italia, care trece prin cea de-a patra rundă de recesiune din ultimii 11 ani şi a cărei datorie raportată la PIB este cea mai mare din Europa, după cea a Greciei. Cât despre preşedintele francez François Hollande, acesta şi-a asumat rolul de arbitru, încercând să împace nevoia de prudenţă şi disciplină – pe care ţara lui o împărtăşeşte cu Germania – şi nevoia disperată de ajutor a statelor din Sud. El le-a luat apărarea Spaniei şi Italiei, arătând că acestea au făcut deja “eforturi considerabile pentru a rezolva problema finanţelor publice” – în cazul Spaniei, inclusiv efortul de a astupa deficitele autorităţilor regionale.

    Aşa se face că, la primul summit de la care lipseşte Nicolas Sarkozy, Angela Merkel a fost nevoită să cedeze teren, în faţa asaltului Hollande-Monti-Rajoy. Liderul de la Paris a indicat că Franţa şi-ar putea retrage susţinerea pentru pactul de disciplină fiscală convenit la începutul anului la insistenţele cuplului Merkel-Sarkozy, iar premierii de la Roma şi Madrid s-au arătat gata să nu voteze pachetul de stimulare a economiei convenit anterior la Roma, în valoare de 120 de miliarde de euro, dacă Germania nu avizează măsuri de calmare a dobânzilor. După o nouă noapte albă, liderii reuniţi la Bruxelles au convenit un set de măsuri pentru reducerea costurilor de finanţare a Spaniei şi Italiei. S-a renunţat la pretenţia ca Fondul European de Stabilitate Financiară (FESF) şi succesorul său, Mecanismul European de Stabilitate (MES), să aibă prioritate la rambursare pentru finanţarea de până la 100 de miliarde de euro care va fi acordată Spaniei pentru recapitalizarea băncilor. Tratarea liniei de credit către Madrid cu prioritate faţă de datoriile către creditorii privaţi ar fi încurajat creşterea în continuare a dobânzilor la care investitorii privaţi sunt dispuşi să împrumute ţara, lovind evident în obiectivul de a scădea costurile de finanţare a statelor din sudul zonei euro.

  • Traian Băsescu despre Giorgio Napolitano: “Este singurul preşedinte căruia îi urmăresc cu cea mai mare atenţie poziţiile”

    “Urmăresc cu mare atenţie toate luările de poziţie ale domnului preşedinte Napolitano şi spun acest lucru pentru prima dată în cele două mandate pe care le-am exercitat ca preşedinte al României. Este singurul preşedinte căruia îi urmăresc cu cea mai mare atenţie poziţiile, şi de multe ori ţin cont de ele”, a spus şeful statului român.

    Giorgio Napolitano, intrat în viaţa politică încă din 1953 ca deputat, şi-a început mandatul de preşedinte în 2006, la vârsta de 80 de ani, fiind primul preşedinte al Italiei care a avut calitatea de membru al Partidului Comunist (până în 1992, când s-a alăturat Democraţilor de Stânga, formaţiune ce a precedat actualul Partid Democrat). A fost europarlamentar între 1999 şi 2004.

    În declaraţiile de presă de după întâlnire, atât Traian Băsescu, cât şi Giorgio Napolitano s-au declarat în favoarea ideii de creare a Statelor Unite ale Europei. “Nu mă jenez să reiau teza nevoii de a crea Statele Unite ale Europei. Mai mult, am subliniat faptul că nu avem timp de tergiversări şi calendarul unor decizii importante trebuie să fie foarte strâns”, a subliniat Băsescu.

    “Statele Unite ale Europei sunt un mare ideal, care trebuie să ne conducă pe acest drum către o mai strânsă integrare, care de acum a devenit un obiectiv, şi este adevărat că este nevoie să se accelereze, pentru că trebuie să ajungem cât mai repede la unele decizii şi să punem unele baze, în special prin deciziile Consiliului European din 21 iulie, pe care le respectăm”, a apreciat la rândul său preşedintele italian.

    Ambii şefi de stat au definit relaţia actuală între România şi Italia ca fiind “excepţională”.

    Referindu-se la românii din Italia, al căror număr a depăşit un milion, Napolitano a declarat că autorităţile italiene sunt “foarte mulţumite” de faptul că prezenţa comunităţii române în Italia se consolidează, “în ciuda oricăror alte tentaţii xenofobe, cu garanţia pentru imigranţii români că li se respectă drepturile şi, mai ales, cu respectul Constituţiei ţării noastre”.

    Giorgio Napolitano consideră că este important “să ne îndreptăm către o integrare tot mai strânsă, cu respectarea tradiţiilor proprii ale românilor care trăiesc în Italia, ale tradiţiilor pe care le aduc cu ei din ţara lor, inclusiv tradiţiile religioase” şi s-a declarat încântat că foarte recent a semnat un act de recunoaştere a Bisericii Ortodoxe Române în Italia.

    În replică, Traian Băsescu i-a mulţumit lui Napolitano pentru recunoaşterea Bisericii Ortodoxe Române ca biserică funcţională pe teritoriul Italiei şi a mulţumit şi Bisericii Catolice din Italia, “care a pus la dispoziţia românilor peste 1.000 de biserici în care să-şi ţină slujbele de fiecare weekend”.

  • “Tsunami-ul” federalist loveşte Europa. De ce am trăi mai bine cu Statele Unite ale Europei decât fără ele?

    Fostul cancelar german, social-democratul Gerhard Schroder, pretinde, de-a dreptul, transformarea Comisiei Europene într-un veritabil guvern european şi federalizarea Uniunii Europene.

    Săptămâna trecută, ministrul german de finanţe Wolfgang Schauble a adus în discuţie revizuirea Tratatul de la Lisabona (versiune consolidată a tratatelor Uniunii Europene), semnat în 2007 şi intrat în vigoare în 2009, pentru a da responsabililor de la Bruxelles o marjă mai mare de manevră în domeniul economic. Nu mai departe de acum trei săptămâni, preşedintele Traian Băsescu vorbea de Statele Unite ale Europei ca soluţie la păstrarea poziţiei Europei ca mare putere pe scena lumii.

    Ultimul venit în clubul federaliştilor: italianul Mario Draghi care peste nici două luni va prelua fotoliul de şef al BCE şi care cere şi el modificarea Tratatului de la Lisabona, pe considerentul că nu pieţele, ci construcţia inadecvată a UE stă la baza ultimului val al crizei în zona euro.

    Cititi mai multe pe www.zf.ro

  • Nu aşa ar fi trebuit să arate Europa

    “Viitorul euro depinde de Germania. Nemţii sunt acum în situaţia de a dicta Europei care e soluţia la criza din zona euro, iar dacă ei lasă euro să cadă, efectul va fi o criză bancară complet dincolo de controlul autorităţilor financiare şi care va împinge nu numai Germania şi Europa, dar toată lumea într-o situaţie foarte asemănătoare cu Marea Depresiune din anii ’30.” Să reţinem din avertismentul de săptămâna trecută al lui George Soros, oferit pentru Der Spiegel, nu atât ameninţarea cu Marea Depresiune, cât rolul global crucial atribuit Germaniei în rezolvarea crizei din zona euro.

    În retorica lui Soros, “acceptarea rolului său conducător de către Germania” ar însemna ca Angela Merkel să accepte emiterea de euroobligaţiuni comune ale zonei euro, iniţiativă imposibilă însă atâta vreme cât ţările membre ale uniunii rămân să-şi conducă pe mai departe politicile fiscale proprii, cu tot cu deficite bugetare şi datorii publice mari, fără a fi cu nimic sancţionate la nivel comunitar. În structura actuală de funcţionare a eurozonei şi a UE, emiterea de obligaţiuni comune ale eurozonei ar însemna ca ţările solide economic ale uniunii, în primul rând Germania, să plătească dobânzi mai mari decât cele pentru propriile obligaţiuni, pentru că pieţele ar socoti costurile politicilor economice păguboase ale statelor mai slabe, fie ele Portugalia şi Grecia ori Spania şi Italia.

    Aceasta e explicaţia pentru care la reuniunea franco-germană de săptămâna trecută nu s-a decis emiterea de euroobligaţiuni comune, iar pieţele au fost dezamăgite şi au căzut din nou, în ciuda faptului că tot restul de propuneri adoptate de cancelarul Angela Merkel şi preşedintele francez Nicolas Sarkozy oferă exact baza de pornire pentru ca viitoarele euroobligaţiuni comune să poată fi create: un supraguvern economic al zonei euro format din şefii de state şi de guverne şi condus de actualul preşedinte al UE, Herman van Rompuy, includerea în constituţiile ţărilor din zona euro a unor limite de deficit şi de datorie publică, introducerea unei taxe pe tranzacţiile financiare în interiorul UE (chiar dacă nu e încă precizată forma ei), precum şi un exemplu de “State Unite ale Europei” in nuce, printr-o uniune fiscală parţială între Germania şi Franţa, cu coordonarea impozitelor în sectorul companiilor şi bugete armonizate.

    Mulţimi de analişti care s-au făcut ecoul pieţelor financiare i-au criticat în permanenţă pe liderii europeni că nu acţionează suficient de repede pentru gustul investitorilor, tărăgănând măsurile de protecţie a creditorilor privaţi confruntaţi cu pericolul de a nu-şi mai putea recupera creanţele, până într-acolo încât tărăgănarea a dus la reacţii în forţă ale pieţelor, cu împingerea CDS-urilor şi a dobânzilor la datoriile suverane până spre praguri prohibitive, spre a-i sili la acţiune pe politicienii de la Bruxelles, Berlin sau Paris.

    În realitate însă, problema nu se poate pune doar în termenii investitorilor, “vreau să-mi garantaţi rapid că-mi recuperez banii şi dobânda, altfel nu vă mai puteţi finanţa de pe piaţă şi toţi banii noştri vor merge în Asia şi în paradisuri fiscale”. Iar Merkel, Sarkozy şi liderii UE care le-au aplaudat iniţiativele de unificare economică nu-şi pot duce nici ei mai departe planul prezentând electoratului problema ca Soros, exclusiv sub aspectul urgenţei dictate de situaţia de la burse.

    Pe de o parte, politicienii vizaţi nu pot lua de unii singuri şi peste noapte decizii radicale, de genul unificării fiscale şi parţial politice a Europei, în forma unor “State Unite ale Europei”, după expresia susţinută de preşedintele Traian Băsescu, cu cedarea progresivă a elementelor suveranităţii naţionale, exclusiv în numele principiului concurenţei economice cu SUA şi China şi al pacificării pieşelor financiare. Dacă ar face asta, politicienii ar risca nu atât să piardă ei înşişi alegerile (oricare alţii le-ar pierde în locul lor urmând aceleaşi politici), ci să distrugă însăşi baza proiectului european, aşa cum a fost el livrat cetăţenilor UE şi care nu constă în graba defensivă a unei unificări dictate de sus din cauza unor pericole economice externe, ci în libertatea de asociere a unor popoare distincte, unite de un fundament cultural comun şi de aspiraţii economice comune.

    Fosta “casă comună europeană” guvernată democratic, pe baze proporţionale şi cu drepturi de veto, s-ar transforma peste noapte într-un refugiu din calea furtunii, unde cel mai tare dictează totul, iar cei mai slabi nu mai au niciun drept, aşa cum a sugerat ministrul german de finanţe Wolfgang Schaeuble (statele indisciplinate financiar n-ar mai avea decât statut de observator în Consiliul European) şi cum au cerut Angela Merkel şi Nicolas Sarkozy săptămâna trecută (statele din zona euro care nu-şi reduc deficitele să nu mai poată primi fonduri structurale şi de coeziune, chiar dacă îşi plătesc cota aferentă bugetului comunitar).

    Cât priveşte regula includerii în constituţiile naţionale ale ţărilor zonei euro şi posibil UE a unui plafon maxim de deficit bugetar şi/sau datorie publică, propunere lansată încă din martie, cu ocazia definirii Euro-Pactului pentru Competitivitate, ea întâmpină deja opoziţie chiar în inima zonei euro, conform Reuters. Liderii socialişti francezi Francois Hollande şi Martine Aubry, potenţiali candidaţi la preşedinţie, a anunţat că stânga nu poate susţine o astfel de reglementare; ministrul austriac de finanţe Maria Fekter a declarat că Viena nu e pregătită să delege atribuţiile în materie de politică economică de dragul unei integrări economice mai accentuate, iar ministrul finlandez de finanţe a spus că “rareori astfel de ţinte fixate în constituţie îşi fac efectul” (opinie importantă, întrucât Finlanda este o ţară cu rating triplu A, iar parlamentul votează aici toate reglementările fiscale).

    Pe de altă parte, impunerea unor reguli comune detaliate în materie fiscală riscă să dezavantajeze statele membre atât unele în raport cu celelalte, cât şi în raport cu restul lumii care nu va avea nicio obligaţie să le aplice, căpătând astfel automat un avantaj competitiv cu atât mai preţios în vremuri de creştere economică incertă. Marea Britanie a anunţat că se opune introducerii taxei pe tranzacţiile financiare în statele UE, indiferent ce formă va avea ea în cele din urmă şi cât de redusă va fi: un purtător de cuvânt al ministerului de finanţe a declarat pentru AFP că o astfel de taxă nu are sens decât la nivel planetar, altminteri ţările care o vor aplica unilateral vor avea de pierdut, fiindcă tranzacţiile vizate se vor deplasa pur şi simplu în alte zone ale lumii.

    La aceasta se adaugă divergenţele mai vechi privind unificarea nivelului impozitării pentru companii la nivelul zonei euro sau al UE, căreia i s-au opus preşedintele Traian Băsescu ori ministrul de finanţe irlandez; faptul că această unificare apare acum în interiorul mini-uniunii economice franco-germane nu e decât o amânare a momentului când extinderea ei va reveni pe tapet, cu aceleaşi consecinţe economice nefaste pentru ţările cu cote de impozitare mici. Şi nu trebuie uitată nici rezistenţa îndârjită a opoziţiei slovace faţă de extinderea capacităţii de finanţare a Fondului European pentru Stabilitate Financiară peste capacitatea actuală de 440 miliarde de euro, care împiedică guvernul să se ralieze acordului în acest sens al celorlalţi lideri europeni.

    Dincolo de furtunile bursiere de moment ori de ameninţările lui Soros, problema reală a unificării europene e însă pierderea de viteză la nivelul motorului economic franco-german, cu cauze şi efecte în toată UE: în al doilea trimestru, economia Germaniei a crescut cu doar 0,1% faţă de trimestrul anterior şi cu 2,8% faţă de aceeaşi perioadă din 2010, iar cea a Franţei a stagnat faţă de trimestrul precedent, respectiv a crescut cu 1,6% faţă de aprilie-iunie 2010.

    Studii şi comentarii ale analiştilor bancari şi ai FMI, mai nou şi declaraţii ale noii şefe a FMI, Christine Lagarde, vorbesc tot mai tare de relaţia dintre austeritatea fiscală şi încetinirea creşterii economice, iar euroscepticii de serviciu acuză tot mai mult Germania că se încăpăţânează să facă din UE un spaţiu de desfacere pe seama căruia îşi extinde economia bazată pe exporturi, iar după ce le-a luat celorlalte state membre dreptul la protecţie vamală şi moneda proprie, acum vrea să le răpească şi suveranitatea economică şi fiscală, în acord cu dornica de glorie Franţa. Cum spune premierul ceh Petr Necas, “de fiecare dată când apare o problemă în UE, soluţia care ni se prezintă e mai multă integrare, dar deşi integrarea a avansat în ultimii ani, eu cred că mai curând creează probleme în loc să le rezolve, dacă ne uităm cum arată acum zona euro şi finanţele ei publice acum”.

    Partea bună a acestor dureri de creştere ale proiectului european, cu tot cu cârtelile euroscepticilor, e că în cele din urmă se lămuresc apele: nici Germania şi Franţa nu pot creşte de unele singure, într-un joc în doi de-a puterea, fără restul celor 25 de state, nici celelalte nu pot avea doar pretenţia să-şi prezerve intactă independenţa economică şi politică din momentul accesului în uniune. Partea proastă e însă că aceste dureri de creştere sunt mari şi că vor mai continua încă multă vreme – exact atâta vreme cât membrii mai puternici şi mai slabi ai Uniunii vor avea interesul şi idealismul să rămână împreună, încercând să ducă înainte proiectul european pe care l-au început tot împreună.