Pentru Trump, globalizarea este un inamic. Între timp, omul de afaceri a câştigat conducerea celei mai mari şi influente economii a lumii, cu promisiuni că va inversa anii de liberalizare a comerţului. A zdruncinat ordinea comercială, şi-a îndepărat aliaţii precum UE şi presează China – pentru preşedinte sursa necazurilor Americii şi un profitor al globalizării – doar ca să vadă exporturile americane suprataxate în China. Astfel, ar putea începe un război comercial mondial.
Trump şi-a împins ţara într-o bătălie dintr-un război al trecutului, pe care ar putea-o câştiga, însă lasă SUA nepregătite să profite de o altă formă de globalizare, cea a clasei de mijloc. Despre această idee scrie în The New York Times editorialistul Neil Irwin.
Economiile lumii au devenit mai interconectate în anii 1990 şi 2000, provocând dureri de cap imediate ţărilor bogate, dar aducând şi avantaje care abia acum încep să fie evidente.
Nimeni nu ar trebui să fie surprins că globalizarea provoacă ostilitate, având în vedere amploarea perturbărilor care au rezultat din interconectarea mai în profunzime a economiilor. Ceea ce este surprinzător este că ostilitatea este mai mare acum.
Aceasta pentru că globalizarea, cel puţin în forma pe care o cunoaştem, s-a plafonat cu un deceniu în urmă. Acest lucru arată un risc crucial al impulsului recent pentru reconfigurarea condiţiilor economiei mondiale inclusiv tarifele pentru oţel şi aluminiu şi acţiunile punitive împotriva Chinei asupra cărora insistă preşedintele Trump.
Ostilitatea vine după ce costurile majore ale globalizării au fost deja acoperite. Vine exact acum, când miliarde de oameni care s-au integrat în economia globală în ultimele trei decenii încep să devină suficient de înstăriţi pentru a se transforma în consumatori valoroşi.
Pe scurt, s-ar putea ca forţa antiglobalizare care se răspândeşte în lumea occidentală să vină exact la momentul nepotrivit prea târziu pentru a mai face ceva pentru salvarea locurilor de muncă pierdute ale clasei muncitoare, dar suficient de devreme pentru a pune în pericol capacitatea naţiunilor bogate de a vinde bunuri şi servicii avansate clasei mijlocii globale în expansiune rapidă.
Este tentant să ne gândim la globalizare ca la un proces constant, însă istoria ne arată că nu aşa s-a întâmplat. Globalizarea se propagă acolo unde găseşte loc, accelerează şi poate chiar să dea înapoi ocazional. Statistica arată că anii 1990 şi începutul anilor 2000 au fost una dintre perioadele extraordinare în care economiile au devenit mai interconectate.
Acum, globalizarea a intrat într-o nouă fază, în care comerţul transfrontalier cu bunuri şi servicii face parte constant din economie, iar fluxurile internaţionale de capital sunt mai mici decât au fost înainte de criza financiară globală. Acum, răspândirea informaţiilor este în creştere, cu implicaţii diferite pentru muncitorii din ţările bogate faţă de faza anterioară.
Începând cu anii 1990, îmbunătăţirile din domeniul comunicaţiilor şi tehnologiei de transport au făcut ca externalizarea globală să devină mai fezabilă. Acordurile comerciale au redus tarifele şi au eliminat din barierele din calea comerţului. Multe naţiuni sărace au devenit mai integrate în economia globală. China este cel mai evident exemplu.
Această ajustare a oferit un val de bunuri accesibile şi a deschis noi pieţe pentru ţările bogate, dar a şi devastat anumite sectoare şi zone geografice, în special cele implicate în fabricarea produselor low-tech. Muncitorii din oraşele industriale americane şi din Europa Occidentală s-au trezit în competiţie cu asamblorii chinezi de electronice, cu angajaţii indieni din call center-uri şi cu angajaţii fabricilor auto din Europa de Est, Mexic şi din alte ţări.
Fluxul de bunuri şi servicii transfrontaliere, ca pondere în întreaga activitate economică, a atins aproape 16% în anii 1980 şi începutul anilor 1990, apoi în perioada 1993-2008 a crescut la 31%. Apoi a încetat să crească, oscilând în schimb în jurul acestui nivel, potrivit datelor de la McKinsey Global Institute.
Dacă este analizat fluxul internaţional de bani în locul celui de bunuri şi servicii, rezultatele sunt şi mai clare. Fluxurile financiare transfrontaliere au atins punctul culminant în 2007, de 22% din cifra de afaceri globală, dar au scăzut până la 6% în 2016, la aproximativ acelaşi nivel cu cel din 1996.
”Înteresant la tarifele oţelului sau altor bunuri este că sunt în permanent război“, a explicat Susan Lund, partener la McKinsey, după ce a analizat aceste fluxuri globale. ”Producţia industrială globală s-a reconfigurat deja. Schimbarea s-a produs deja şi mâţa a ieşit din sac. Nu credem că globalizarea s-a terminat, ci că a luat o nouă formă.“
Această nouă formă constă într-o mai mare conectivitate şi comunicare, care s-ar putea să nu fie evidente în datele tradiţionale privind fluxurile comerciale sau de capital. Astfel, sunt mai mulţi utilizatori care folosesc platforme sociale pentru a se conecta cu persoane din alte ţări, companii care se bazează pe munca freelancerilor care pot lucra de oriunde în lume şi întreprinderi mici care fac afaceri cu parteneri din întreaga lume prin intermediul internetului.
Cu alte cuvinte, nu este o formă de globalizare care pune în pericol locurile de muncă din fabrici, ci una care ar putea avea consecinţe importante în alte domenii – conducând la o concurenţă sporită pentru locurile de muncă avansate tehnologic ale gulerelor albe şi creând în acelaşi timp noi oportunităţi, enorme, pentru firmele americane şi occidentale. Aceasta, în schimb, ajută la explicarea motivului pentru care o parte din Parteneriatul Trans-Pacific, acordul comercial din care s-a retras administraţia Trump, s-a concentrat pe drepturile de proprietate intelectuală, pe securitatea datelor şi viaţa privată.
Economistul David Autor de la MIT şi colegii săi au demonstrat, după studii amănunţite, că ”şocul chinezesc“ apărut odată cu intrarea ţării în Organizaţia Mondială a Comerţului a provocat dureri de cap de durată comunităţilor din Statele Unite care au concurat cu companiile chineze în producerea unor bunuri industriale.
Chiar dacă aceste efecte persistă, el vede riscurile implicate de comerţul cu China ca migrând în altă parte.
”Şocul chinezesc asupra producţiei la scară largă şi efectele sale asupra ocupării forţei de muncă în masă, acestea sunt probleme pe care în mare parte le-am depăşit“, spune Autor. Acum, provocarea este concurenţa chinezească cu mai multe produse tehnologic complexe, cum ar fi automobile, avioane sau microprocesoare. Fabricarea de produse mai puţin complexe tehnologic şi care necesită o folosire mai intensă a forţei de muncă, precum îmbrăcămintea, migrează spre ţări cu salarii mai mici, cum ar fi Bangladesh şi Etiopia.
Dar o schimbare în ceea ce priveşte locul producţiei este diferită de o creştere netă a nivelului conectivităţii globale. Nivelul de integrare economică rămâne uniform, chiar dacă se schimbă detaliile despre ce face mai exact fiecare ţară în parte.
”Nu cred că ceasul se dă înapoi“, a spus Autor, referindu-se la o întoarcere într-o lume în care în SUA sunt fabricate din nou produse mai puţin complexe din punct de vedere tehnologic şi pentru care este nevoie de mai multă forţă de muncă. ”Cred că ar trebui să ne pregătim pentru adevărata provocare, care este lupta pentru proprietate intelectuală şi pentru industriile de frontieră.“
Eforturile administraţiei Trump de a pune presiuni pe China, dacă dau roade, ar reprezenta un pas în această direcţie. Dar aceste acţiuni au fost asociate cu tarifele pe importuri de oţel şi aluminiu, care par a avea ca scop mai degrabă protejarea producţiei americane de metale. Abordarea administraţiei de la Washington ar putea avea un recul nedorit dacă va declanşa o serie de acţiuni protecţioniste din ce în ce mai serioase pentru toate tipurile de mărfuri, subminând comerţul mondial fără a remedia problemele de structură ale industriilor care folosesc intensive informaţia.
În cazul în care cele mai recente încăierări comerciale se transformă într-un război comercial, noile bariere din calea comerţului internaţional ar putea bloca, de asemenea, o recompensă mult aşteptată a globalizării: o întreagă nouă lume de clienţi. Creşterea integrării economice globale, în pofida tuturor perturbărilor pe care le-a adus pentru anumiţi lucrători din Statele Unite şi Europa de Vest, a reprezentat totodată o poveste despre sute de milioane de oameni care devin mai conectaţi la economia mondială şi în acelaşi timp ajung şi la standarde de viaţă mai ridicate.
Homi Kharas, un specialist de la Brookings Institution, studiază ascensiunea clasei de mijloc globale care în calculele sale include persoane cu venituri de cel puţin 10 dolari pe zi de persoană, dolari la valoarea din 2005. Pentru o familie de patru persoane, veniturile, dacă sunt ajustate la valoarea dolarului din 2018, se duc la aproximativ 19.000 de dolari pe an.
În 1990, doar 23% din populaţia lumii se încadra în această categorie. Astăzi, proporţia este de 45%, ceea ce înseamnă că un număr suplimentar de 2,3 miliarde de oameni îşi pot permite luxul pe care economia globală îl oferă: hrană din abundenţă, transport motorizat, telefoanele mobile şi altele asemenea.
Homi Kharas susţine că este greşit să cataloghezi aceste miliarde de oameni doar ca o competiţie pentru locuri de muncă bune.
”Vedem că, pe măsură ce clasa de mijloc se dezvoltă, se dezvoltă şi o cerere masivă pentru toate tipurile de servicii“, a spus el. ”Indiferent că vorbim de filme de la Hollywood, de filme de la Bollywood sau de filme din Hong Kong, de posibilitatea de ieşi să mănânci la francize precum KFC sau McDonald’s sau de a folosi aplicaţii de internet sau de a cumpăra o asigurare, acestea conduc la schimbări masive în structura economiei globale care includ consumul de bunuri pe care Statele Unite se pricep să le producă.“
Cu alte cuvinte, globalizarea nu ar trebui privită ca o agresiune perpetuă în care muncitorii americani se confruntă cu valuri tot mai mari de oameni dispuşi să facă acelaşi lucru pentru salarii mai mici – chiar părea aşa în anii 1990 şi începutul anilor 2000, când comerţul creştea mai repede decât economia globală. Mai degrabă, toţi suntem atât concurenţi, cât şi clienţi. Cu războaie comerciale apărute la orizontul apropiat, trebuie să ne întrebăm dacă Statele Unite şi Europa, care au suportat deja costurile concurenţei cu lumea în curs de dezvoltare, vor ţine comerţul deschis suficient de mult timp pentru a se bucura de beneficiile acestei politici.