„Cred că nu este diferit să faci afaceri în România faţă de orice altă ţară, cred că românii în general sunt un popor prea cuminte şi ori nu se gândesc să intre în afaceri, ori amână, iar contactul cu lumea occidentală îi face să aibă din ce în ce mai mult curaj şi vom vedea din ce în ce mai mulţi antreprenori care vin cu idei de afară şi cu capital pe care îl vom strânge. Pariez pe milioane de români care se vor întoarce şi îşi vor face propriile businessuri aici – deja se vede şi cred că vom vedea foarte multe surprize în anii următori din mediul rural – vom vedea multe afaceri pornite, România va deveni o forţă în industria agroalimentară – în mod natural ei vor ajunge să pună graniţe şi noi, aşa cum China cere free market, şi America şi Anglia ridică ziduri, ei vor cere ziduri în faţa noastră. Limba română e businessul meu şi cred că după realizările personale, ale familiei, realizarea ţării este cea care te împlineşte ca om.”
Tag: sorin pislaru
-
Opinie Dragoş Damian,Terapia Cluj: A view to a kill
Statul aloca inca din 2011 in mod real doar 6 miliarde Ron pentru medicamente cu si fara contributie personala. Alta suma nu exista pentru medicamente cu si fara contributie personala, oricum am citi tabelul din exercitiul de bugetare al CNAS. Nu exista nici o crestere de alocari in ultimii 6 ani, nu s-a dat un leu in plus pentru medicamentele cu si fara contributie personala.
Tot ceea ce depaseste aceasta suma este descarcat la companiile farmaceutice sub forma taxei claw-back. Asa ca presupun ca la anumite capitole sumele defalcate in tabel cuprind si 2-2,5 miliarde Ron venituri din taxa claw-back.
De atlfel, cand ma uit la sumele din tabel, sunt chiar curios sa stiu pe ce sunt alocate, de vreme ce, asa cum va spuneam, suma reala platita de stat pentru medicamente este de 6 miliarde Ron pe an. Mai cu seama cand anul trecut s-au inapoiat din sanatate catre bugetul consolidat aproape 1 miliard Ron. Adica sanatatea a avut 2 rectificari pozitive in 2016 pentru ca la final de an sa dea inapoi 1 miliard de Ron – cat de ironic este asta?
Revenind la tabel, pot sa speculez ca, de exemplu, daca adunam cifrele din ultimele doua randuri pentru 2017, 4,9 + 3,3 = 8,2 miliarde Ron, aceasta cifra in baza celor mentionate mai sus, trebuie privita ca 8,2 = 6 + 2,2 miliarde Ron proveniti din venituri din taxa claw-back. Adica CNAS estimeaza pentru 2017 o taxa claw-back de 26%, fata de 19% in prezent.
In concluzie, statul nu a alocat in ultimii 6 ani mai multi bani pentru medicamente (Ma intreb, nu cumva este neconstitutional? Dreptul la sanatate e garantat, dar statul nu aloca mai multi bani pentru medicamente). In 2017, masurile de crestere a accesului la medicamente – lista noua, acces nerestrictionat la lista veche, etc. – vor genera un consum suplimentar care poate fi oriunde intre 600 si 1000 milioane Ron, care nu sunt finantati de stat ci de companiile farmaceutice – inclusiv de cele care au fabrici in Romania, care sunt prinse intr-un carusel prin care sunt obligate sa finanteze veniturile altora.
Cele cateva aspecte surpinse mai sus nu sunt vaicareli, ci exercitii de calcul si economie aplicata, in domeniul in care o taxa injusta, camuflata sub termenul de “obligatie”, a devenit absurda.
Astfel ca in 3-5 ani de acum incolo, daca analistii economici vor fi intrebati de ce Romania si-a mai stricat o industrie, daca politicienii vor tuna si fulgera propagandistic, si daca pacientii vor fi dezorientati pentru ca gasesc si mai putine medicamente, le veti putea arata cine este de vina pentru ca Romania este vulnerabila si nu mai produce medicamente, asteptand la rand poate ani de zile pana vine vreun import.
A view to a kill.
-
Opinie Sorin Pâslaru, redactor-şef al ZF: În timp ce turcii fac poduri suspendate de 3 km, noi producem strategii de competivitate
Guvernul şi Banca Naţională urmează să prezinte astăzi un plan economic pentru următorii ani, în condiţiile în care nimic din ce s-a întâmplat – bun sau rău – în România în ultimele decenii nu a fost planificat anterior în cadrul unui proiect de ţară.
Nici cei 2-3 milioane de români din Italia şi Spania care trimit şi azi mai mulţi bani în ţară anual decât investiţiile străine directe, nici salvarea economiei din anii ’90 datorată lohnului în textile, nici investiţiile în auto din vestul ţării. Şi nici efervescenţa actuală a sectorului de IT&C, care dintr-o dată are valoare adăugată mai mare decât agricultura şi construcţiile.
Nimeni nu a scris nici în 1992, nici în 1996, nici în 2000 şi nici în 2004, când s-au schimbat guverne şi s-au făcut programe şi strategii, că acestea sunt posibile traiectorii pentru economia românească.Singură ţintă care a întrunit la un moment dat consensul şi a fost un document de parcurs a fost strategia de aderare la UE şi NATO din 2000. Dar pasul următor, cum utilizăm aceste alianţe externe şi pentru ce, ce obiective vrem din punct de vedere economic, nu a mai fost făcut. Aderarea la zona euro a rămas o Fata Morgana, iar în noile condiţii de la vest nici nu se mai pune problema. România este o ţară care înaintează bâjbâind, nesigură ca în toată istoria sa, să nu supere la stânga sau la dreapta şi se adaptează 10-20 de ani mai târziu la orice trend global.
Reformele poloneze din anii ’80, mişcarea Solidarităţii, Perestroika şi Glasnostul de la est care s-au sfârşit până la urmă în destrămarea URSS, au fost abia cu un deceniu mai târziu şi în mod brutal preluate.
Privatizările şi restructurarea şoc a întreprinderilor din Polonia, Ungaria şi Cehia din anii ’90 au fost amânate cât mai mult aici, pentru ca tensiunile acumulate să răbufnească în 1997 şi 1998.
Iar acum, când Ungaria şi Polonia dau tonul la un cântec nou – „nu mai putem creşte doar pe resurse externe şi trebuie să ne ocupăm cu adevărat de creşterea nivelului de trai al oamenilor” – iarăşi suntem în contra timp cu cel puţin 10 ani şi ne uităm la ei ca la soldaţi care au ieşit din front.
Când colo, atitudinea lor individualistă este împărţită mai la vest, iar ieşirea Marii Britanii din UE este un mare semnal pentru noua politică prin care ţările se uită întâi la cum să-şi protejeze propriile resurse şi propriii cetăţeni şi abia apoi să se conformeze nu ştiu căror cerinţe de la Bruxelles.
În context, agresivitatea cu care Bruxelles-ul şi-a trimis oamenii să ceară intempestiv României şi companiilor sale de gaz să faciliteze exportul nu e de bun augur. Orice legi, directive şi regulamente s-ar invoca, parcă nu poţi să te duci cu bocancii în birouri, să confişti documente şi să faci interogatorii pe un subiect atât de sensibil – energia, gazul metan – pentru care se fac războaie şi planuri geostrategice pe decenii.
Parcă era în discuţie Uniunea Energetică din cadrul UE, erau planuri mai largi, noua conductă BRUA, care ar urma să ducă gazul din Marea Neagră direct în Austria, este acum pe mesele proiectanţilor, deci oricum era dat. Dar iată că şi ce există trebuie pus la dispoziţie neîntârziat: vă lăsăm oamenii să circule liber la muncă oriunde la noi, puneţi gazul la bătaie.
În lipsa unui pod nou, a unei autostrăzi finalizate sau a unei noi fabrici de automobile care să creeze 10.000 de locuri de muncă la Craiova, la Galaţi sau la Iaşi, mai facem un plan de 50 de pagini sau 100 în care vorbim despre nevoia de competitivitate.
În acest timp, mai la sud, turcii au terminat un nou pod, Ozman Gazi, de 3 km, peste Marea Marmara, al doilea ca lungime din Europa şi al patrulea la nivel mondial. Şi noroc că ArcelorMittal, fostul combinat Sidex, a avut şi el partea sa de 34.000 de tone de laminate furnizate pentru construcţia sa.
De la podul de la Giurgeni – Vadu Oii, de 1,5 km, făcut în 1970, Sidexul nu a mai furnizat laminate pentru vreun mare pod din România. Galaţiul se uită lacom la orice proiect mare de infrastructură local, dar nu are cui vinde. Combinatul de Călăraşi, care trebuia să producă cale ferată pe care să circule cu 160 km pe oră, a fost terminat sub diversele acorduri cu Banca Mondială şi FMI, iar astăzi calea ferată este în derivă.
Sau, dacă acceptăm că nu producem local şi că asta este şansa noastră, să ne exportăm forţa de muncă brută, măcar să le facem viaţa mai uşoară şi să mai facem un aeroport sau nou terminal. Mergeţi dimineaţa la 7-8 la Otopeni să vedeţi cozile de sute de persoane de la check-in sau poliţia de frontieră, mai rău ca în trenurile de navetişti de dinainte de ’89.
Într-o ţară ca România, care plânge după investiţii, să ai producţie de ciment şi de oţel în scădere (3,2 milioane tone de oţel brut produse în 2014, faţă de 6,3 milioane de tone în 2006 şi 7,6 milioane tone de ciment produse în 2014 faţă de 8,2 mil. tone produse în 2012 şi 10,6 mil. tone în 2008) nu înseamnă macrostabilitate, ci macroderivă. Pariem că graficele cu producţia de oţel şi ciment nu sunt în strategia prezentată astăzi.
Aşa se măsoară măreţia unei ţări – cu poduri, cu fabrici, cu gări civilizate, cu linii de cale ferată de mare viteză – nu cu hârtii, cu planuri şi strategii de competitivitate, cu macrostabilitate şi ţinte de inflaţie atinse.
Şi, dacă vreţi, până la urmă o ţară unde gloria este la Banca Naţională pentru macro-stabilitate şi nu la Ministerul Industriei pentru o fabrică de
-
Opinie Sorin Pâslaru, redactor-şef al ZF: De ce tac?
Este imposibil ca medicii din România să nu ştie cum se risipesc şi sunt fraudate cele aproape 7 miliarde de euro pe an care se alocă Sănătăţii prin bugetul de 5,5 miliarde de euro al Casei Naţionale de Sănătate, 1 miliard de euro de la Ministerul Sănătăţii şi încă 250 milioane de euro de la primării. Şi atunci, de ce tac?
Este imposibil ca medicii dintr-un orăşel de provincie aflaţi de ani de zile în funcţie să nu ştie cum banii alocaţi pentru renovarea spitalului merg în vilele directorilor şi ale primarilor. Şi atunci, de ce tac?
Este imposibil ca şefii de secţie din marile spitale ale ţării, unii de peste 20 de ani în funcţie, majoritatea cu slujbe şi pe la propriile lor cabinete sau la reţelele private, să nu vadă căderea zi de zi a sistemului public de sănătate şi cum rezidenţii lor sunt din ce în ce mai slabi pentru că cei mai buni pleacă în Anglia. Şi atunci, de ce tac?
Este imposibil ca inginerii de la Compania Naţională de Autostrăzi şi Drumuri Naţionale să nu ştie unde s-au dus cele 20 miliarde de euro alocate în ultimii 10 ani pentru şosele, cu care se puteau face 2.000 km de autostradă la un cost mediu de 10 milioane de euro pe kilometru. Şi atunci, de ce tac?
Este imposibil ca inginerii şi experţii energeticieni ai acestei ţări să nu ştie de ce sistemul energetic naţional a ajuns, pentru prima dată în ultimii 25 de ani, să provoace căderea în beznă pentru o oră şi un sfert a două judeţe, Vâlcea şi Argeş.
Să nu ştie că specialiştii sunt pur şi simplu alungaţi din sistemul energetic naţional de habarnişti care s-au trezit că sunt în fruntea unor zone strategice fără să aibă noţiuni elementare despre sectorul pe care îl conduc. De ce până la această oră nu sunt aduşi responsabilii pentru această cădere, care ar fi putut provoca un dezastru economic şi social, în faţa Consiliului Suprem de Apărare a Ţării? Cine acceptă cu seninătate ca în România să se facă experimente de blackout energetic fără ca nimeni să fie vinovat?
Este imposibil să nu ştie că, de fapt, cauza de adâncime pentru această situaţie este că doar România a spart şi pe verticală, şi pe orizontală sistemul energetic şi că de la inaugurarea celui de-al doilea reactor nuclear de la Cernavodă, în 2007, nicio mare investiţie publică în producţia de energie nu a mai fost făcută, iar sistemul merge la limita de avarie, cu reţele îmbătrânite, de 50-60 de ani. Şi atunci, de ce tac?
Este imposibil ca cei care ar trebui să fie cei mai informaţi să nu ştie cine şi cum scoate banii fraudulos din România, cum anumite companii de construcţii au câştigat totul în anumite judeţe şi sectoare din Bucureşti şi au scos şi scot sute de milioane de euro din ţară. Este imposibil ca ei să nu ştie cum se încheie contractele de salubritate pe 25 de ani, contracte de pază de zeci de milioane de euro care sunt doar acoperire pentru a extrage banii din bugetele locale.
Este imposibil ca oamenii Fiscului să nu ştie cine şi ce deţine şi nu ar avea resurse legale, să nu vadă domeniile princiare ale unor oameni care au lucrat toată viaţa la stat ca preşedinţi de consilii judeţene sau parlamentari. Şi atunci, de ce tac?
În ultimii ani înainte de ’89, când frigul şi întunericul domneau în apartamentele românilor, alimentarele erau goale şi fără o coadă de două ore nu aveai pâine, era imposibil ca cei care conduceau atunci România să nu ştie. Dar tăceau.
Să nu creadă cei care au câştigat astăzi en-fanfare toate primăriile din Bucureşti şi peste 40% din voturile din ţară că nu vor da socoteală mâine, poimâine sau peste 10 ani dacă primul lor gând este să se instaleze la putere pentru propriile averi. Mai devreme sau mai târziu, un medic, un inginer, un inspector de finanţe va rupe rândurile şi va vorbi. Curăţenia trebuie să înceapă. Anomaliile nu pot dura la infinit. Nu pot veni alţii să se revolte.
-
Bugetul pe 2013 în zece cuvinte: majorări nejustificate de salarii la stat finanţate din noi taxe
Când toţi aşteptau o reducere de taxe şi de contribuţii sociale compensată de micşorarea cheltuielilor de funcţionare ale statului, aşa cum promisese când critica cu avânt de pe margine, noua putere ne serveşte în meniul bugetar pe 2013 noi taxe şi contribuţii care să finanţeze o creştere a cheltuielilor salariale cu 13%. La adăpostul argumentaţiei că a promis majorarea salariilor bugetarilor pentru a le aduce la nivelul din 2010, proiectul de buget prevede o creştere a cheltuielilor salariale pentru angajaţii din sectorul public cu 13%, până la 46,1 miliarde de lei. Dar dacă ar fi fost vorba numai de o reîntregire a salariilor, creşterea ar fi trebuit să fie mai redusă, având în vedere că doar pe primele şase luni de anul trecut salariile erau cu 15% mai reduse faţă de nivelul din 2010 dinainte de tăiere.
Practic, pe următoarele şase luni din 2013 nu este necesară decât o creştere de 7% a salariilor bugetarilor, având în vedere majorarea de 7% operată în iunie anul trecut de guvernul Ponta I. Astfel, se indexează toate salariile bugetarilor faţă de nivelul mediu din 2012 cu 13%, în loc de 10%, cât ar fi fost normal doar pentru reîntregire. Adică în loc de cheltuieli salariale de 45,4 miliarde de lei, cât ar fi fost suficient pentru reîntregire, este vorba de 46,2 miliarde de lei, deci 800 de milioane de lei trecuţi în plus la cheltuieli salariale “cu valul”.
Cheltuielile cu salariile în PIB revin la un nivel de peste 7%, mai precis 7,4%, adică o creştere de 0,5% din PIB faţă de nivelul anului 2012.
Oficialii explică situaţia prin faptul că sunt nevoiţi să readucă salariile la nivelul din 2012.
Însă putea foarte bine guvernul să-şi asume o scădere a numărului de bugetari cu 13% adică nivelul majorărilor salariale pentru a menţine anvelopa salarială sub 7% din PIB.
Interesant este că exact 0,5% din PIB nivel suplimentar al cheltuielilor cu salariile publice provin din taxe noi, adică din aşa-numitul pachet de măsuri fiscale.
Odată cu proiectul de buget, Ministerul Finanţelor a publicat ieri o serie de proiecte de ordonanţă de urgenţă care prevăd suplimentări de taxe în valoare de 2,9 miliarde de lei.
Un miliard de lei va proveni de la taxarea suplimentară a companiilor din energie şi care exploatează resurse minerale, 600 de milioane de lei din impozitarea suplimentară din agricultură pe baza unor noi norme de venit pe care urmează să le definească Ministerul Agriculturii, încă 300 milioane de lei din contribuţii sociale aferente majorării salariului minim, alte 200 de milioane de lei din devansarea creşterilor de accize la ţigări şi alcool.
Ar fi fost de înţeles o suprataxare a companiilor din energie care să creeze spaţiul fiscal pentru o micşorare a contribuţiei de asigurări sociale sau a TVA.
Din TVA, spre exemplu, statul strânge anual 52,9 miliarde de lei (sumă prevăzută pentru 2013), iar micşorarea cu un punct a acestei taxe, de la 24% la 23%, ar fi necesitat o resursă suplimentară de 2,2 miliarde de lei. Micşorarea cu 1% a contribuţiilor de asigurări sociale ar fi costat statul de asemenea circa 2 miliarde de lei.
Veniturile din contribuţiile de asigurări sociale se vor ridica anul acesta conform bugetului la 54,3 miliarde de lei faţă de 51,0 miliarde de lei în 2012, conform celei de a doua rectificări bugetare de anul trecut.
O reducere măcar şi cu un punct a unuia dintre cele două impozite/contribuţii ar fi arătat voinţa Finanţelor de a trece la relaxare fiscală. În 2013 un punct, încă un punct în 2014, ar fi fost indicat un drum.
Când colo, ce avem? Exprimat în 10 cuvinte: un buget cu majorări de salarii finanţate din noi taxe.
Mai mult, cheltuielile de capital, adică investiţiile din bugetul de stat şi al autorităţilor locale, vor fi doar de 17,6 miliarde de lei în 2013, în scădere cu 3 miliarde de lei faţă de 20,6 miliarde de lei în 2012.
Aici răspunsul oficialilor este că sunt prevăzute sume mai mari pentru investiţii din fonduri europene.
Deocamdată însă, experienţa arată că în 2012 guvernul Ponta I a tăiat din buget la Ministerului Transporturilor pentru a “acomoda” creşterea salariilor cu ţinta de deficit bugetar de 2,2% din PIB.
Este de văzut dacă autorităţile publice locale vor fi în stare să depună proiecte la Uniunea Europeană şi să atragă bani pentru investiţii în locul celor prevăzuţi de la buget.
Măsura de forţare a finanţării din fonduri UE este bună, însă rămâne de văzut dacă va putea fi aplicată încă din cursul acestui an, având în vedere perioadele destul de lungi de aprobări de proiecte şi decontări de la UE.
Per total faţă de prezentarea bugetului cetăţeanului din 10 ianuarie, guvernul a devenit mai prudent în evaluarea PIB-ului pe 2013, reducându-l la 623,3 miliarde de lei faţă de 629 miliarde de lei anterior, dar surprinzător, mai optimist în ceea ce priveşte veniturile la bugetul consolidat: 209,2 miliarde de lei faţă de o estimare pe 10 ianuarie de 207 miliarde de lei.
Faţă de execuţia preliminată pe 2012, se presupune o creştere nominală de 6% a veniturilor.
Este posibil ca o parte din noile taxe să fie justificate, însă introducerea lor intempestivă cu doar opt zile înainte de aplicare, pe 1 februarie, bulversează iarăşi mediul de afaceri. Pentru că nu este vorba numai de noi taxe în energie, ci de o serie întreagă de modificări ale Codului fiscal: sunt prevăzute restrângeri la cheltuielile deductibile de diurnă, este coborât pragul de impunere obligatoriu cu 3% din cifra de afaceri la nivelul IMM-urilor de la 100.000 euro pe an la 65.000 de euro pe an şi alte mărunţişuri, din care statul speră să scoată venituri suplimentare de 500-600 de milioane de lei pe an.
Seamănă mult cu un buget în care funcţionarii din Finanţe s-au chinuit să găsească noi surse de venit la cererea noii conduceri, cât de mici, să astupe diverse portiţe utilizate de companii, numai şi numai să aducă câţiva bănuţi la buget. Şi pentru ce? Ca să crească de-a valma salariile bugetarilor cu 13%, în loc să fi asistat la o restructurare în rândul acestora.
Pentru că mediocritatea ţintei în ceea ce priveşte îmbunătăţirea colectării se vede simplu din nivelul prognozat al încasărilor din TVA: 52,9 miliarde de lei faţă de 51,8 miliarde de lei anul trecut.
Aceasta înseamnă o creştere de doar 1,1 miliarde de lei, adică de 2%.
În condiţiile în care toate veniturile sunt estimate să crească cu 6%, în care inclusiv salariile funcţionarilor din Finanţe şi Agenţia Naţională de Administrare Financiară vor creşte cu 13%, acceptarea neputinţei statului de a încasa mai mult din TVA arată că eficientizarea colectării veniturilor la buget este o himeră.
Mai simplu este să inventezi noi taxe.
Alte opinii ale jurnalistilor ZF pe zf.ro/opinii
-
Ziarul Financiar lansează duminică la ora 13.00, la Gaudeamus, cărţile “Toţi suntem datori c-un faliment”, de Cristian Hostiuc şi “PIB-ul fară ţară”, de Sorin Pîslaru
Târgul de carte Gaudeamus are loc la Romexpo Bucureşti în perioada 21 -25 noiembrie 2012, în Pavilionul Central. Cu prilejul lansării va avea loc o scurtă dezbatere despre “Cum să scrii despre economie”, la care vor participa ca invitaţi analistul economic Ilie Şerbănescu, fost ministru al reformei, Daniel Dăianu, profesor universitar, fost ministru de finanţe şi Florin Pogonaru, preşedintele Asociaţiei Oamenilor de Afaceri din România. Cărţile reunesc editorialele apărute în Ziarul Financiar în ultimii ani, marcaţi de cea mai acuta perioadă de criza economică din ultimii 20 de ani. Editorialele încearcă să surprindă evoluţia economică generală, problemele din administraţia românească, dar şi dezvoltarea unei clase antreprenoriale de care are nevoie România.