Ora 9, micul dejun. Ora 10, primul film, la 12 al doilea film, ora 15 – interviu, ora 16 – al treilea film, ora 18 – masterclass, ora 19 – al patrulea film, ora 22 – al cincilea film, ora 1 – petrecere pana dimineata. O zi obisnuita la TIFF. Inmultiti cu zece, adaugati discutii cu regizori, actori si jurnalisti din lumea intreaga si atunci cel mai mare festival de film din Romania va capata un contur mai precis. Eu unul de-abia astept sa vina iunie viitor si ca mine cred ca gandesc absolut toti cei pe care i-am cunoscut la Cluj.
Cum a fost la TIFF? Nu pot sa spun wonderful, ca Lucian Pintilie, din simplul motiv ca nu am dormit mai deloc in cele zece zile ale festivalului. Pot sa zic in schimb minunat, pentru ca aceste zece zile mi-au dovedit cat de necesar este TIFF si cat de important este ca el sa continue an de an. Iar filmul castigator anul acesta este emblematic pentru festival: buget minuscul, idei destepte, talent cu carul, eficienta maxima.
La Sagrada Familia (Sfanta Familie) a fost filmat in trei zile. Sebastian Campos, regizor chilian aflat la primul sau lungmetraj, a fost si scenarist, cameraman si monteur al filmului, pentru care a cheltuit o suma mica inclusiv pentru standardele din cinematografia romaneasca: 200.000 de dolari. Si iata ca drama sa conversationala, despre relatiile in cadrul unei familii date peste cap de sosirea dezinhibatei prietene a unicului fiu, a castigat mai bine de 20 de premii in lumea intreaga. Trofeul Transilvania este cel mai important dintre toate, a declarat cu amabilitate regizorul in varsta de 34 de ani. Si am castigat numai pentru ca juriul a ales sa nu acorde premii filmului lui Mungiu, mi-a spus in timpul interviului pe care i l-am luat la nici zece minute de la sfarsitul galei.
Am vazut La Sagrada Familia exact in seara galei de decernare a premiilor. Chiar a trebuit sa alerg din cochetul cinematograf Victoria, ticsit de cinefili, pentru a ajunge la timp pe covorul rosu din fata Teatrului National din Cluj, unde flash-urile aparatelor de fotografiat ale jurnalistilor tocmai il orbeau pe premierul Calin Popescu-Tariceanu. Inainte de a vedea filmul, eram sigur ca premiul cel mare va pleca spre filmul sarbesc Klopka (Capcana) sau spre norvegianul Reprise, dar dupa ce a inceput sa se deruleze genericul, a fost clar: juriul nu avea cum sa treaca cu vederea economia de mijloace cu care Campos reuseste sa spuna aceasta poveste sensibila si socanta.
Din nefericire, La Sagrada Familia nu cred ca va ajunge vreodata pe marile ecrane din Romania, desi unul dintre cele mai importante aspecte ale festivalului este cel reprezentat de piata de filme foarte activa. A fost cumparat deja La Antena, care a primit premiul pentru imagine, si cu siguranta nu va trece mult pana cand filmul spaniol Azul oscuro casi negro (Albastru inchis aproape negru) va ajunge in cinematografele din Romania, pentru ca premiul publicului este o carte de vizita mult prea buna.
Dar printre filmele prezentate in premiera la TIFF, doua sunt cele care vor pune publicul din Romania pe jar. Sunt filmele pentru care salile cinematografelor au fost neincapatoare, care au fost urmarite din picioare si de pe jos, aplaudate interminabil atat la inceput, cat si la sfarsit. Este vorba de 4 luni, 3 saptamani si 2 zile al lui Cristian Mungiu si Restul e tacere al lui Nae Caranfil. Al doilea a fost probabil cel mai asteptat film din festival, poate si din cauza faptului ca a fost cat pe ce sa nu mai ajunga la Cluj. Din fericire, Nae Caranfil a reusit sa termine filmul la timp, si acest copil a carui sarcina a durat 19 ani si care s-a nascut azi-dimineata, in greutate de 40 de kilograme, dupa cum a declarat Nae Caranfil cu umoru-i caracteristic, a fost proiectat pentru prima oara vineri seara, in cel mai mare cinematograf din Cluj, Republica. Povestea primului lungmetraj romanesc, Independenta Romaniei (filmat in perioada 1911-1912 si regizat de Aristide Demetriade), a starnit deseori aplauzele publicului, spre multumirea lui Caranfil, care tremura de emotie din toate incheieturile, desi declara ca este cat se poate de calm.
A fost o emotie pe care au resimtit-o multi la TIFF – si nu ma refer doar la regizorii, scenaristii si actorii care reprezentau filmele din competitie. Este emotia celui care stie ca nu trebuie sa rateze evenimentele importante din festival, pentru ca timp de un an acestea nu se vor mai petrece. Este emotia celui care asteapta sa fie uimit de talentul cineastilor din toate tarile lumii, a celui care prefera sa vada un film pe marele ecran si nu pe neinduratorul monitor al calculatorului.
A fost TIFF. Sa mai fie!