Tag: rochii de mireasa

  • Cine sunt oamenii pe spatele cărora se sprijină lumea modei internaţionale. Poveştile miilor de muncitori slab plătiţi, care lucrează de acasă pentru a crea îmbrăcăminte de lux fără contract şi fără asigurare

    Italia este o ţară membră a zonei euro de fix şase decenii şi un pilon al zonei euro din 1999. Italia face parte încă de la început din transformările politice şi economice postbelice care fac din Europa un continent al păcii şi valorilor comune. Însă Italia în sine este o ţară cu rezistenţă la reformă, la progres, iar acest lucru este vizibil pe piaţa muncii. Din când în când, de acolo vin poveşti de groază cu sclavi, abuzuri şi mafioţi. Mai comune sunt însă poveştile miilor de muncitori slab plătiţi, care lucrează de acasă pentru a crea îmbrăcăminte de lux fără contract şi fără asigurare. Aceasta este economia gri a Italiei. Despre ea scrie The New York Times.

    Într-un apartament de la etajul doi din oraşul Santeramo in Colle din sudul Italiei, într-o zi de vară, o femeie de vârstă mijlocie stătea pe un scaun cu căptuşeală neagră, concentrată pe ce lucra la masa de bucătărie. Ea coase cu atenţie la o haină sofisticată de lână în genul celor ce s-ar vinde la preţuri cuprinse între 800 şi 2.000 de euro când vor ajunge în magazine, poate chiar luna aceasta, ca parte a colecţiei de toamnă şi iarnă a brandului de modă de lux italian MaxMara. Însă femeia, care a cerut să nu-i fie publicat numele de teamă că îşi poate pierde mijloacele de trai, primeşte de la fabrica pentru care lucrează doar 1 euro pentru fiecare metru de ţesătură pe care îl termină.

    „Îmi trebuie aproximativ o oră pentru a coase un metru, deci aproximativ patru până la cinci ore pentru a face o haină completă“, a spus femeia, care lucrează fără contract sau asigurare şi este plătită în numerar o dată pe lună. „Încerc să fac două haine pe zi.“ Munca nereglementată pe care o face în apartamentul ei este o formă de externalizare făcută de o fabrică locală care produce, de asemenea, articole de îmbrăcăminte pentru unele dintre cele mai cunoscute nume din moda de lux, printre care Louis Vuitton şi Fendi. Cel mai mult a câştigat, spune ea, 24 de euro pentru o haină întreagă.

    Munca la domiciliu – lucrul de acasă sau într-un mic atelier, spre deosebire de o fabrică – este o piatră de temelie a lanţului de aprovizionare rapid. Este o tendinţă vizibilă mai ales în ţări precum India, Bangladesh, Vietnam şi China, unde milioane de muncitori slab plătiţi – în cea mai mare parte femei – sunt unii dintre cei mai neprotejaţi din industrie, din cauza statutului lor nereglementat, a izolării şi a lipsei de acţiune legislativă.

    Condiţii similare există şi în Italia şi ajută la producerea unora dintre cele mai scumpe articole de îmbrăcăminte care pot fi cumpărate. Situaţia i-ar putea şoca pe cei ce văd în eticheta „Made in Italy“ o expresie a meşteşugului sofisticat. Presiunile sporite din cauza globalizării şi creşterea concurenţei la toate nivelurile pieţei înseamnă că ceea ce lumea presupune că ar oferi un articol de lux – certitudinea că este făcut în cele mai bune condiţii de către lucrători cu înaltă calificare care sunt plătiţi echitabil – este uneori pus în pericol.

    Deşi nu sunt expuşi la ceea ce majoritatea oamenilor ar considera a fi condiţii de atelier ieftin, angajaţii la domiciliu primesc salarii normale pentru astfel de forme de organizare a muncii. Italia nu are un salariu minim la nivel naţional, însă aproximativ 5-7 euro pe oră este considerat un nivel standard adecvat de către multe sindicate şi firme de consultanţă. În cazuri extrem de rare, un lucrător cu înaltă calificare poate câştiga până la 8-10 euro pe oră. Muncitorii la domiciliu câştigă mult mai puţin, indiferent dacă lucrează cu piele, fac broderie sau orice altceva ce poate fi considerat muncă artizanală.
    În oraşul Ginosa, un alt oraş din Puglia, Maria Colamita, în vârstă de 53 de ani, povesteşte că acum un deceniu, când cei doi copii ai ei erau mici, lucra de acasă pentru fabrici locale la rochii de mireasă brodate cu paiete şi mărgele pentru 1,50 – 2 euro pe oră. Pentru o rochie lucra în medie între 10 şi 50 de ore. Doamna Colamita îşi aminteşte că muncea între 16 şi 18 ore pe zi. Şi era plătită numai atunci când rochia era completă.
    „Făceam pauze doar pentru a avea grijă de copii şi de membrii familiei mele şi atât“, spune ea, adăugând că în prezent lucrează ca femeie de serviciu şi câştigă 7 euro pe oră. „Acum, copiii mei au crescut şi pot să-mi iau un loc de muncă unde pot câştiga un salariu real.“

    Ambele femei au spus că ştiu în zona lor cel puţin 15 alte croitorese care fac acasă articole de îmbrăcăminte de lux, individual, pentru fabricile locale. Toate trăiesc în Puglia, călcâiul rural al cizmei italiene, care amestecă sate de pescuit risipite pe litoral şi apele cristaline, iubite de turişti, cu unul dintre cele mai mari centre de producţie din ţară.

    Puţini sunt dispuşi să îşi rişte mijloacele de trai pentru a-şi spune poveştile, deoarece pentru ei flexibilitatea şi posibilitatea de a-şi îngriji familiile în timp ce lucrează justifică salariul slab şi lipsa de protecţie.

    „Ştiu că nu sunt plătită cât merit, dar salariile sunt foarte scăzute aici, în Puglia şi, până la urmă, îmi place ce fac“, explică o altă croitoreasă din atelierul din mansarda apartamentului ei. „Am făcut-o toată viaţa mea şi nu am putut face altceva.“

    Deşi avea o slujbă la o fabrică pentru care era plătită cu 5 euro pe oră, a lucrat trei ore pe zi la negru de acasă, în mare parte la articole de îmbrăcăminte de înaltă calitate pentru designeri italieni. Primea de obicei cam 50 de euro pentru un produs.

    „Toţi acceptăm că aşa stau lucrurile“, a spus femeia într-o pauză luată de la maşina de cusut. Ea este înconjurată de rulouri de pânză şi benzi de măsurare.

    Construite pe nenumăratele întreprinderi de producţie mici şi mijlocii orientate spre export care formează coloana vertebrală a celei de-a patra economii ca mărime a Europei, fundaţiile vechi de secole ale legendei „Made in Italy“ s-au zguduit în ultimii ani sub greutatea birocraţiei, a creşterii costurilor şi a şomajului.

    Întreprinderile din nord, unde există, în general, mai multe oportunităţi de angajare şi salarii mai mari, au suferit mai puţin decât cele din sud, care au fost afectate de explozia de forţă de muncă străină ieftină care a determinat multe companii să-şi mute operaţiunile de producţie în străinătate.

    Puţine sectoare se bazează pe prestigiul producţiei italiene aşa cum o face comerţul de lux, mult timp un punct de sprijin al creşterii economice a Italiei. Acesta este responsabil pentru 5% din Produsul Intern Brut italian şi aproximativ 500.000 de persoane au fost angajate direct şi indirect de către sectorul bunurilor de lux din Italia în 2017, potrivit datelor unui studiu realizat de Universitatea din Bocconi şi Altagamma.

    Aceste cifre reflectă şi perspectivele pieţei globale de lux, aşteptate de Bain & Company să crească cu 6 până la 8%, până la 276-281 de miliarde de euro, în 2018, şi apetitul sănătos pentru produsele „Made in Italy“ de pe pieţele mature şi cele emergente.

    Însă pretinsele eforturi ale unor branduri de lux şi furnizori de top pentru scăderea costurilor fără a afecta calitatea au avut un impact asupra celor care lucrează în partea cea mai de jos a industriei.

    Câte persoane sunt afectate este dificil de calculat. Potrivit datelor Institutului Naţional de Statistică (Istat), 3,7 milioane de lucrători din toate sectoarele au muncit fără contract în 2015. Mai recent, pentru 2017, Istat a numărat 7.216 lucrători la domiciliu, dintre care 3.647 în sectorul de producţie.

    Cu toate acestea, nu există date oficiale referitoare la cei care muncesc cu contracte nereglementate şi nimeni nu a încercat să cuantifice această categorie timp de zeci de ani. În 1973, economistul Sebastiano Brusco estima că Italia avea un milion de lucrători la domiciliu cu contract în producţia de îmbrăcăminte, cu o cifră aproximativ egală cu a celor fără contract. De atunci, s-au făcut puţine eforturi cuprinzătoare pentru a examina datele.

    Această investigaţie a New York Times a adunat dovezi despre aproximativ 60 de femei numai din regiunea Puglia care lucrau individual de acasă fără un contract reglementat în sectorul textilelor. Tania Toffanin, autorul „Fabbriche invisibili“, o carte despre istoria muncii acasă în Italia, estimează că în prezent există între 2.000 şi 4.000 de muncitori în sectorul gri al producţiei de îmbrăcăminte.

    „Cu cât mergem mai mult în jos pe lanţul de aprovizionare, cu atât este mai mare abuzul“, apreciază Deborah Lucchetti, de la Abiti Puliti, braţul italian al Campaniei Haine Curate, care luptă pentru descurajarea acestui gen de muncă.

    Potrivit lui Lucchetti, structura fragmentată a sectorului de producţie la nivel mondial, alcătuită din mii de întreprinderi mijlocii sau mici, adesea deţinute de întreprinderi de familie, este un motiv-cheie pentru care practici precum munca nereglementată la domiciliu pot rămâne dominante chiar şi într-o societate din lumea civilizată cum ar fi Italia.

    O mulţime de manageri de fabrică din Puglia au spus că au respectat regulamentele sindicale, că au tratat corect lucrătorii şi că le-au plătit salarii suficient de mari pentru a-şi putea acoperi nevoile de bază. Mulţi proprietari de fabrici au menţionat că aproape toate brandurile de lux – cum ar fi Gucci, deţinut de Kering, cu Louis Vuitton, deţinut de LVMH Moët Hennessy Louis Vuitton – trimit din când în când personal pentru a verifica condiţiile de muncă şi standardele de calitate.

    Când a fost contactat, LVMH a refuzat să comenteze această poveste. Un purtător de cuvânt al companiei MaxMara a trimis prin e-mail următoarea declaraţie: „MaxMara consideră că un lanţ etic de aprovizionare este o componentă cheie a valorilor de bază ale companiei reflectate în practica noastră de afaceri.“ El a adăugat că LVMH nu a fost informată cu privire la acuzaţiile specifice ale furnizorilor săi care folosesc lucrători la domiciliu, dar a iniţiat o anchetă.

    Potrivit doamnei Lucchetti, faptul că numeroase mărci de lux italiene mai degrabă externalizează cea mai mare parte a producţiei decât să utilizeze fabrici proprii a creat un statu-quo favorabil exploatării – mai ales pentru cei care nu fac parte din sindicate sau ies din câmpul de vedere al mărcii. Cele mai multe mărci angajează un furnizor local care va negocia contracte cu fabrici din zonă în numele lor.

    „Brandurile comandă la primii antreprenori din fruntea lanţului de aprovizionare, care apoi se îndreaptă spre subfurnizori, care, la rândul lor, trec o parte din producţie la fabrici mai mici, sub presiunea timpului şi a preţurilor“, a explicat Lucchetti. „Acest lucru duce la insuficientă transparenţă sau responsabilitate. Ştim că munca la domiciliu există. Dar este atât de ascunsă, încât există mărci care nu au nicio idee că la comenzile lor lucrează muncitori nereglementaţi din afara fabricilor contractate.“

    Cu toate acestea, ea a descris aceste probleme ca fiind binecunoscute şi a spus că „unele branduri trebuie să ştie că ar putea fi complice“. Acesta este şi punctul de vedere al lui Eugenio Romano, fost avocat sindicalist care în ultimii cinci ani a reprezentat-o pe Carla Ventura, proprietara unei fabrici în faliment, Keope Srl (fost CRI), care se judecă cu gigantul italian al încălţămintei de lux Tod’s and Euroshoes, o companie folosită de Tod’s ca furnizor principal pentru producţia de încălţăminte.

    Iniţial, în 2011, doamna Ventura a atacat în instanţă Euroshoes, spunând că întârzierea plăţilor, scăderea ratelor comisioanelor pentru comenzi şi facturile restante care-i sunt datorate de societatea respectivă făceau imposibile menţinerea fabricii profitabilă şi plata unor salarii corecte angajaţilor. O instanţă locală a hotărât în favoarea sa şi a obligat Euroshoes să-şi plătească datoriile, ceea ce, după un apel fără succes, compania a făcut. Comenzile au dispărut în urma acestor proceduri judiciare. În cele din urmă, în 2014, Keope a dat faliment.

    Acum, în cel de-al doilea proces, care durează de ani fără o hotărâre decisivă, doamna Ventura a adus o altă acţiune împotriva Euroshoes şi Tod’s, despre care ea spune că ştie direct de practicile comerciale ilegale ale Euroshoes. (Tod a anunţat că nu a jucat niciun rol şi nici nu a avut cunoştinţă despre problemele de contractare ale Euroshoes cu Keope.)

    „O parte din problema de aici este că angajaţii sunt de acord să renunţe la drepturile lor pentru a lucra“, spune domnul Romano din biroul său din oraşul Casarano, înaintea următoarei şedinţe de judecată. El a povestit despre „metoda Salento“, un termen local binecunoscut care înseamnă, în esenţă: „Fii flexibil, foloseşte metodele tale, ştii cum să faci asta aici“. Regiunea Salento are o rată ridicată a şomajului, ceea ce face forţa de muncă vulnerabilă şi, deşi mărcile nu ar sugera oficial niciodată ca producătorii să profite de angajaţi, unii proprietari de fabrici i-au spus domnului Romano că există un îndemn tăcut pentru folosirea unei game largi de mijloace, inclusiv angajaţii slab plătiţi şi plata acestora pentru a lucra de acasă.

    Zona a fost mult timp un centru de producători terţi de încălţăminte pentru branduri de lux, printre care Gucci, Prada, Salvatore Ferragamo şi Tod’s. În 2008, doamna Ventura a încheiat un acord exclusiv cu Euroshoes pentru a deveni un subfurnizor pentru Tod’s. În procesul doamnei Ventura s-a arătat că aceasta a început apoi să se confrunte cu întârzierea plăţilor în mod constant, precum şi cu o reducere inexplicabilă a preţurilor pe unitate, de la 13,48 euro la 10,73 euro pentru fiecare produs livrat din 2009 până în 2012.

    În timp ce multe fabrici locale aleg s-o ia pe scurtătură, inclusiv prin angajarea unor oameni care lucrează de acasă, doamna Ventura a declarat că plăteşte totuşi salariile întregi şi permite accesul la sistemul naţional de asigurări. Deoarece contractul a necesitat exclusivitate, nu s-au putut face alte înţelegeri pentru producţie, care ar fi putut echilibra conturile, cu mărci rivale ca Armani şi Gucci.

    Compania a ajuns să nu mai poată acoperi costurile producţie, iar promisiunile legate de creşterea numărului de comenzi de la Tod’s via Euroshoes nu au fost respectate niciodată, potrivit documentelor juridice depuse în procesul doamnei Ventura.

    În 2012, comenzile de la Tod’s via Euroshoes s-au oprit complet, la un an după ce doamna Ventura a chemat prima dată Euroshoes în instanţă pentru facturile neachitate. Doamna Ventura a spus că, în cele din urmă, n-a mai avut ce face decât să ceară falimentul Keope. Doamna Ventura a fost declarată în insolvenţă în 2014.

    Când companiei sale i-a fost cerut un punct de vedere, purtătorul de cuvânt al Tod a declarat: „Keope a deschis un proces împotriva unuia dintre furnizorii noştri, Euroshoes, şi împotriva Tod’s, pentru a recupera daunele legate de presupusele acţiuni sau omisiuni ale Euroshoes. Tod’s nu are nimic de-a face cu faptele menţionate în cauză şi nu a avut niciodată o relaţie comercială directă cu Keope. Keope este un subcontractant al Euroshoes, iar Tod’s este complet străină de relaţia lor.“

    Declaraţia mai arată că Tod’s a plătit către Euroshoes toate sumele facturate în timp util şi în mod regulat şi nu este responsabil dacă Euroshoes nu a plătit un subcontractant. Tod’s a insistat ca toţi furnizorii să-şi îndeplinească serviciile în conformitate cu legea şi că acelaşi standard trebuie aplicat şi subcontractanţilor.

    „Tod’s îşi rezervă dreptul de a-şi apăra reputaţia împotriva încercării calomnioase a lui de a o implica în chestiuni care nu au de-a face cu Tod’s“, a spus purtătorul de cuvânt al Keope. Un raport al lui Abiti Puliti, care include o investigaţie făcută de Il Tacco D’Italia, un ziar local, în cazul doamnei Ventura, a constatat că şi alte companii din regiune plătesc femei să lucreze de acasă manual la acelaşi tip de produse livrate de Keope. Acestea sunt remunerate cu 70-90 de eurocenţi perechea, ceea ce înseamnă că în 12 ore un lucrător ar câştiga între 7 şi 9 euro.

    Lucrul la domiciliu, care necesită o muncă intensivă sau de specialitate, nu este ceva nou în Italia. Însă mulţi observatori din industrie consideră că lipsa unui salariu minim pe economie stabilit de guvern face mult mai uşor ca mulţi lucrători la domiciliu să fie plătiţi sub standard. Salariile sunt în general negociate pentru lucrători de către reprezentanţii sindicatelor, care variază în funcţie de sector şi de uniune. Potrivit Studio Rota Porta, consultant italian pentru piaţa muncii, salariul minim în industria textilă ar trebui să fie de aproximativ 7,08 euro pe oră, mai mic decât cel din alte sectoare, inclusiv alimentar (8,70 euro), construcţii (8 euro) şi finanţe (11,51 euro ).

    Însă lucrătorii care nu sunt membri ai sindicatelor sunt în afara sistemului şi vulnerabili la exploatare, o sursă de frustrare pentru mulţi reprezentanţi ai sindicatelor. „Ştim că în Puglia sunt croitorese care lucrează de la domiciliu fără contract. Este vorba mai ales de cele care cos ornamente, însă niciuna nu vrea să se apropie de noi pentru a vorbi despre condiţiile lor, iar subcontractarea le face în mare parte invizibile“, a declarat Pietro Fiorella, reprezentant al CGIL – Confederaţia Generală Italienă a Muncii, cea mai mare uniune sindicală naţională a ţării.

    Multe dintre lucrătoare sunt pensionare, a precizat Fiorella, sau doresc o muncă flexibilă cu jumătate de normă pentru a-şi îngriji membrii familiei sau pentru a-şi completa veniturile şi se tem să piardă banii adiţionali. În timp ce rata şomajului din Puglia a scăzut la 19,5% în primul trimestru din 2018 de la aproape 21,5% în aceeaşi perioadă a anului trecut, locurile de muncă rămân dificil de găsit. Un alt sindicalist, Giordano Fumarola, a subliniat un alt motiv pentru care salariile din sectorul îmbrăcămintei şi textilelor din această zonă din sudul Italiei au rămas atât de scăzute atât de mult timp: transferul producţiei în Asia şi Europa de Est în ultimele două decenii, care a făcut mai intensă concurenţa locală pentru mai puţine comenzi şi a forţat proprietarii de fabrici să scadă preţurile.

    În ultimii ani, unele branduri de lux au început să aducă producţia înapoi în Puglia, a spus Fumarola. El crede însă că puterea este încă ferm în mâinile brandurilor, nu a furnizorilor care operează deja cu marje mici. Astfel, tentaţia proprietarilor de fabrici de a utiliza subfurnizori sau lucrători la domiciliu sau de a economisi bani prin fraudarea muncitorilor sau a guvernului este mare.

    Dacă la aceasta se adaugă antipatia faţă de reglementare, şomaj neregulat, sisteme fragmentate de protecţie a forţei de muncă şi faptul că munca nonstandard a fost liberalizată semnificativ de reformele succesive pe piaţa muncii de la mijlocul anilor 1990, rezultă şi mai multă izolare a celor care lucrează la periferia pieţei muncii.

  • Românca de 33 de ani care vinde rochii de jumătate de milion de euro

    Planurile pentru 2018 vizează depăşirea pragului de jumătate de milion de euro. Pentru atingerea acestui obiectiv, antreprenoarea de 33 de ani mizează pe deschiderea unui magazin propriu, offline, dar şi pe intrarea în magazinele cu îmbrăcăminte de ocazie din întreaga ţară.

    Secretele împărtăşite de Google au fost punctul de plecare al ofertei afacerii întemeiate de antreprenoarea Carmen Dascălu, în urmă cu câţiva ani. Acum, mizează pe câteva elemente favorabile momentului, cum ar fi serviciile made to measure, cu livrare în 3-4 zile de la plasarea comenzii, dar şi lansarea colecţiilor de rochii de mireasă şi Luxurywear. De fapt, serviciul made to measure a fost una dintre ideile cu care tânăra antreprenoare a plecat la drum. Acum, comanda pentru produsele făcute la comandă este mult simplificată, povesteşte Carmen Dascălu, pentru că oricine plasează o comandă poate completa măsurile (la talie, şold, înălţimea, dimensiunea tocurilor care vor fi purtate cu rochia) direct într-un formular pe site, iar în câteva zile primeşte acasă rochia personalizată. Cam 45% din vânzările totale sunt realizate pe propriul site, 55% pe FashionUp; 20% din comenzile de rochii de seară pe site-ul propriu, Rosery, sunt pe made to measure. „În principal, este vorba de cliente care nu sunt la prima achiziţie pe site.

    Am îmbunătăţit şi prezentarea site-ului. Pe homepage vor fi afişate toate variantele de culori şi de materiale, pentru că am remarcat în showroom că cele mai multe cliente nu ştiu ce culori îşi doresc”, povesteşte Carmen Dascălu.

    Ea spune că în urma unei căutări pe net cu un anumit model, rezultatele obţinute arată că majoritatea atelierelor au termen de execuţie în jur de o lună. „Noi livrăm o comandă made to measure în trei zile. De obicei există două angajate care lucrează pentru comenzile made to measure, iar restul echipei munceşte pentru producţia de linie. Chiar dacă este vorba de o rochie cusută manual, poate nu e gata în trei zile, dar în cinci sigur e gata.”

    Antreprenoarea adaugă că a lansat, de circa un an, colecţia de rochii de mireasă, cu preţuri cuprinse între 1.000 şi 3.000 de lei. Decizia de achiziţie este, „firesc, mult mai grea în cazul rochiilor de mireasă, cred că vindem cam una pe lună. Dar nici nu am acordat o foarte mare atenţie acestui subiect până acum”.

    În plus faţă de varianta anterioară a site-ului, Rosery este dotat acum şi cu butoane pentru selecţia de culori şi apoi pentru selecţia materialului (voal, tul, broderie, stofă etc.). „Decizia se leagă foarte mult de vizual. De regulă clientele sunt nehotărâte în legătură cu ceea ce îşi doresc, dar dacă văd o poză, se hotărăsc imediat”, adaugă tânăra, care în ultimii ani a decis să schimbe numele afacerii. Iniţial inspirată de propriul nume dar şi de pasiunea pentru dansurile latino-americane, afacerea s-a numit Carmencita; ulterior, povesteşte Carmen Dascălu, „am ales Rosery pentru că voiam un brand care să aibă o rezonanţă mai internaţională, spre deosebire de Carmencita, numele sub care a pornit la drum afacerea, care te duce cu gândul la un brand spaniol”. Un alt argument al rebrandingului se leagă de domeniul .com, care pentru Carmencita nu era disponibil.
    În ultimii ani firma şi-a schimbat nu numai numele, ci şi sediul, dintr-un atelier de câteva zeci de metri pătraţi, aflat într-o clădire veche pe Lipscani, în centrul Capitalei, într-un spaţiu de câteva ori mai mare, cu o suprafaţă de 200 mp, într-o clădire de la marginea oraşului.

    Amplasarea este, explică antreprenoarea, una dintre cele mai bune decizii pe care le-a luat, pentru că un lucru foarte important pentru activitatea Rosery este faptul că spaţiul de producţie se află în aceeaşi clădire în care se află şi cel mai mare furnizor de ţesături din România; cam 80% din materiale sunt luate de la această firmă. „Acest lucru este important pentru că are cantităţi de ţesături foarte mari şi, dacă sunt modele de rochii care se vând foarte bine, putem avea continuitate. Alte ateliere fac un model, îl urcă pe site, se vinde foarte bine şi apoi nu mai găsesc materialul să mai poţi face produsele respective.”

    Între timp, numărul de angajaţi full time a ajuns la zece şi, spune antreprenoarea, colaborează şi cu 3-4 făbricuţe, în perioadele de vârf, adică în mai şi noiembrie. Carmen Dascălu spune că a atras croitorese plătindu-le peste media pieţei, cu 15-20%, fiind plasate între 1.600 şi 3.000 de lei, iar echipa este foarte sudată. Sunt opt oameni pe producţie, sunt doi oameni specializaţi în croieli, care pot croi între 2.000 şi 3.000 de rochii pe zi, un volum prea mare de muncă pentru personalul pe care îl are la cusut; de aceea colaborează şi cu ateliere specializate, aşa cum fac şi brandurile mari. Alţi doi oameni se ocupă de facturare şi comenzi, „deci practic m-am degrevat de aceste activităţi care îmi ocupau destul de mult timp acum câţiva ani”. Cea mai consistentă parte a activităţilor tinerei antreprenoare sunt, în prezent, de coordonare a activităţii, de realizare a noilor colecţii (face designul împreună cu şefa de atelier), de marketing – de pildă tot ceea ce înseamnă promovare pe Facebook sau parteneriate cu platforme din alte ţări. Spre deosebire de momentul primei discuţii cu Business MAGAZIN, care a avut loc în 2014, acum „pot să plec o lună de zile în concediu şi ştiu că lucrurile se întâmplă aşa cum trebuie”, spune franc antreprenoarea.

    „Numărul de comenzi a ajuns la 30-40 de rochii pe zi. Contează foarte mult şi campaniile pe care le derulăm, pentru că vindem între 500 şi 1.000 de rochii pe lună.” 70% din vânzări se fac pe plan local, diferenţa merge peste hotare; iar antreprenoarea spune că sunt mai multe site-uri cu care colaborează pe plan intern, iar pe plan extern există platforme cu care derulează, de regulă, promoţii pe perioade de câteva zile.

    Ucraina, Polonia, Italia, Croaţia sunt principalele pieţe către care au mers produsele Rosery. „De cele mai multe ori ne contactează ei, pentru că ştiu că suntem producători, ne cer discount de 20-25% pentru a derula campanii pe anumite site-uri.”

    Gama de produse Rosery s-a lărgit în ultima perioadă şi cu categoria de mărimi foarte mari (plus size, mărimi de la 46 la 50, de pildă), aflată, conform antreprenoarei, la mare căutare. „Deocamdată, avem în această categorie circa 35 de modele.”

    La debutul afacerii, în urmă cu câţiva ani, antreprenoarea a ales modelele de rochii cu care să pornească la drum în funcţie de numărul de căutări de pe Google. Atunci, descoperise că interesul cel mai mare era pentru „rochii negre cu spatele gol”. „Anul acesta însă, e o veritabilă nebunie legată de culoarea mov, anul trecut la mare căutare era grena.”
    Rosery a ajuns anul trecut la o cifră de afaceri de 300.000 de euro, cu o marjă de profit de 30%. Aşteptările pentru anul în curs se referă la rezultate de peste jumătate de milion de euro.

    Tot în rândul noutăţilor aduse de ultimii ani se numără şi asocierea. „Eram stăpână pe partea de producţie, dar nu aveam un canal de vânzare pe care să îl pot scala. În urmă cu circa un an şi jumătate s-a asociat cu un investitor, formula de parteneriat fiind de 50%-50%.” Antreprenoarea continuă să ia deciziile, iar asociatul său, cu experienţă în mediul online, asigură piaţa de desfacere în mediul virtual. „Cumva, producţia şi vânzarea sunt două afaceri diferite. După asociere, m-am putut concentra mult mai bine pe producţie, pe diversificarea gamei şi pe a le face cât mai bine”, argumentează tânăra antreprenoare beneficiile aduse de asociere.

    În ce priveşte preţurile, valoarea medie a unei achiziţii a scăzut de le 350 de lei, în urmă cu câţiva ani, până la 200 de lei. E adevărat că şi oferta magazinului online a influenţat acest lucru, pentru că s-a lărgit cu multe rochii de zi; anterior vindea doar ţinute de ocazie. Cele două categorii mari de produse îşi împart frăţeşte vânzările în ce priveşte volumele.

    Clientela este atrasă prin Facebook Adds, investiţiile necesare ajungând la 30% din valoarea rochiei. „Dacă o rochie costă 500 de lei, 150 de lei se duc la Facebook, ca să avem vânzarea respectivă. Ceea ce ne permitem doar pentru că suntem producător. Un retailer şi-ar putea permite maximum 10% pentru costuri de marketing. De obicei alocăm 20% din costul produsului pentru promovare, acum merg şi până la 30%.” Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul vânzărilor pe alte platforme, pentru că, argumentează antreprenoarea, „oricine cere 25-30% discount”.

    Un alt motor de creştere a afacerii, povesteşte tânăra antreprenoare, îl constituie cererile de vânzare en gros de la buticuri din provincie. „Nu m-am gândit până acum la modelul acesta de afaceri, dar am avut deja ceva comenzi şi am zis că e bine să dezvolt şi partea aceasta.” Un prim pas a fost realizarea unui catalog cu produsele cel mai vândute de pe online.
    „Acum este o perioadă foarte favorabilă pentru dezvoltarea afacerilor cu îmbărăcăminte de ocazie, pentru că buticurile de profil se aprovizionau cu precădere cu mărfuri din China şi Turcia, magazine nişate pe evenimente, cu produse dedicate.” Or, punctează Carmen Dascălu, producătorii locali de rochii vând în proporţie de 80% în mediul offline. Diversificarea canalelor de vânzare, spune ea, i-ar oferi o stabilitate mai mare: „Aş vrea să nu mai fie toate vânzările dependente de online. Aş vrea ca la un moment dat jumătate din vânzări sunt online şi jumătate offline”.

    Obiectivul este, din punctul său de vedere, realizabil mai ales în contextul actual, când proprietarii de buticuri de profil nu prea mai au de unde să cumpere marfă. Până nu demult se duceau în Turcia pentru a se aproviziona, dar acum nu mai este convenabil pentru ei din pricina taxelor vamale. „Nu mai vor să cumpere din Turcia, cu importurile din China este destul de complicat, pentru că uneori nu ştii ce marfă vine. Cumva singura lor sursă bună au rămas producătorii locali, pentru care acum este un moment superbun să intre în aceste magazine.” Alternativa vânzătorilor, în acest moment, adaugă proprietara Rosery, este să vină în Bucureşti şi să ia marfă din Dragonul Roşu. „În loc să vii de la Cluj să iei marfă, nu mai bine intri pe site-ul producătorului, ceri nişte mostre şi apoi să comanzi? Putem proceda şi aşa, avem un astfel de client la Ploieşti. A vrut să vadă mai întâi şi apoi a comandat 20 de bucăţi dintr-o rochie de ocazie, mai scumpă, de 500 de lei.”

    Astfel, tânăra antreprenoare plănuieşte să profite de oportunitatea aflată în faţa producătorilor de rochii: „Acum este un moment foarte bun ca să intrăm în spaţii de retail. În urmă cu câţiva ani, nu aveam loc de mărfurile turceşti. Şi nu prea puteam să concurăm cu preţurile lor, pentru că turcii au producţie de sute de mii de bucăţi pentru un singur produs, de aceea este şi foarte mare eficienţa în fabrici.”

    Tot în lista de planuri a tinerei se numără şi deschiderea unui magazin fizic, estimează ea, anul acesta. „Nu aş vrea un magazin propriu obişnuit, aşa cum sunt altele din mall, ci unul ieşit din comun”, spune Dascălu, menţionând că se gândeşte de trei ani la această idee. Fiind pasionată de tehnologie, spune ea, s-a gândit la un parteneriat cu o companie; magazinul ar trebui, din punctul de vedere al antreprenoarei, să fie, de pildă, plin de oglinzi care să aibă rame de proiecţie sau LCD-uri pe care se poate vedea o prezentare de modă, dar care se transformă în oglindă. „N-aş vrea să fac doar un alt magazin de rochii, ci unul cu totul ieşit din comun.” 

  • A renunţat la cariera în patinaj pentru a lucra la revista Vogue. Acum este unul dintre cei mai cunoscuţi designeri ai lumii

    Fiica unor imigranţi chinezi bogaţi, creatoarea de modă Vera Ellen Wang s-a născut la 27 iunie 1949, în New York, şi s-a bucurat de o copilărie răsfăţată pe Upper East Side din Manhattan. Înainte de a se înscrie la Colegiul Sarah Lawrence, ea a făcut parte din elita Chapin School şi a Şcolii Americane de Balet. Wang a studiat pentru scurt timp în străinătate, la Universitatea Sorbona din Paris, dar a revenit în Statele Unite pentru a-şi finaliza studiile în istoria artei. O talentată patinatoare, Wang a concurat la nivel profesional pe tot parcursul adolescenţei sale, obţinând diverse premii.

    După absolvirea colegiului, în 1971, a renunţat la cariera în patinaj şi a început să lucreze pentru revista Vogue. În mai puţin de un an, la vârsta de 23 de ani, Wang a fost promovată senior editor de modă, titlu pe care l-a menţinut pentru următorii 15 ani. În 1987 a plecat de la Vogue şi a preluat funcţia de director de design pentru accesorii la Ralph Lauren. S-a căsătorit la 40 de ani, în 1989, eveniment de la care a pornit şi povestea noii sale cariere. Nemulţumită de selecţia săracă de modele existente, şi-a schiţat şi realizat propria rochie, cu 10.000 de dolari şi cu ajutorul unei croitorese. În anul următor, din bani împrumutaţi parţial de la tatăl său, Wang şi-a deschis propriul butic de rochii de mireasă în Carlyle Hotel, pe Madison Avenue, în New York. Iniţial, casa de rochii pentru mirese Vera Wang oferea piese făcute la comandă pentru designeri faimoşi precum Guy Laroche, Arnold Scaasi, Carolina Herrera sau Christian Dior.

    În următorii câţiva ani şi-a îmbunătăţit abilităţile în domeniul modei, pentru ca în cele din urmă să lanseze o colecţie de rochii de mireasă sofisticate, sub semnătură proprie. Vera Wang a intrat sub lumina reflectoarelor internaţionale în timpul Olimpiadei din 1994, când a proiectat un costum special cu mărgele pentru patinatoarea Nancy Kerrigan. De atunci, creatoarea de modă a introdus şi o linie de creaţii elegante, de seară, precum şi Vera Wang Made to Order, o colecţie haute-couture, cu piese disponibile exclusiv în buticul său din Manhattan. Până în prezent, atât rochiile de mireasă, cât şi cele de seară sunt vândute prin intermediul a 55 de retaileri.

    Prin echilibrarea designului modern cu eleganţa tradiţională, Wang s-a bucurat de aprecierea vedetelor, în special a celor de Hollywood, creaţiile sale fiind frecvent purtate la premiere de film şi ceremonii de către actriţe foarte cunoscute, printre care Halle Berry, Goldie Hawn, Charlize Theron, Anjelica Huston sau Meg Ryan. În 2001, Vera Wang a lansat primul său parfum şi primul ghid de nuntă. De-a lungul anilor, afacerile sale au continuat să crească, incluzând, treptat,  lenjerie, bijuterii şi produse pentru casă. În 2006, a ajuns la o înţelegere cu Kohl, un lanţ de magazine, pentru a produce o linie exclusivă mai puţin costisitoare de haine ready-to-wear, numită Simply Vera.

    Cel mai cunoscut designer de rochii de mirese din America, Wang a primit numeroase premii de-a lungul timpului, iar în 1994 a fost aleasă membru al prestigiosului Consiliu al Designerilor de Modă din America (CFDA). În 2005, CFDA selectat-o pe Vera Wang ca designerul anului la categoria îmbrăcăminte pentru femei. Vera Wang locuieşte în New York împreună cu soţul ei, omul de afaceri Arthur Becker, şi cele două fiice.

  • Cum arată nunta extravagantă dintre un oligarh rus şi un model de 27 de ani: un diamand de 70 de carate, un tort uriaş şi două rochii de mireasă – GALERIE FOTO

    Oligarhul rus Aleksey Shapovalov s-a căsătorit cu modelul de 27 de ani Ksenia Tsaritsina, mama celor doi copii ai lui, într-o manieră cât se poate de opulentă, demnă de reputaţia miliardarilor ruşi, informează Business Insider.
     
    Nunta a avut loc la hotelul Barvikha Luxury Village, Moscova, o locaţie populară în rândul bogaţilor ruşi.
     
    Mireasa a purtat nu una, ci două rochii de mireasă, iar inelul de logodnă, primit în aprilie, are un diamand de 70 de carate care ar valora peste 7 milioane de dolari.
     
    La petrecerea de nuntă, spectacolul a fost oferit de către una dintre reprezentantele Rusiei la Eurovision, Polina Gagarina.
     
    Tortul, etajat pe 8 niveluri, a fost decorat cu perle şi cu flori albe şi roz. După nuntă cei doi s-au întors în Dubai, unde îşi petrec jumătate din timp. Dacă ar fi să ne luăm după fotografii, nu numai nunta este un eveniment luxos, ci fiecare zi pare să fie un răsfăţ.
     
     

    70k

    A post shared by Ksenia Tsaritsina (@ksenia_tsaritsina) on

     

  • Cum arată nunta extravagantă dintre un oligarh rus şi un model de 27 de ani: un diamand de 70 de carate, un tort uriaş şi două rochii de mireasă – GALERIE FOTO

    Oligarhul rus Aleksey Shapovalov s-a căsătorit cu modelul de 27 de ani Ksenia Tsaritsina, mama celor doi copii ai lui, într-o manieră cât se poate de opulentă, demnă de reputaţia miliardarilor ruşi, informează Business Insider.
     
    Nunta a avut loc la hotelul Barvikha Luxury Village, Moscova, o locaţie populară în rândul bogaţilor ruşi.
     
    Mireasa a purtat nu una, ci două rochii de mireasă, iar inelul de logodnă, primit în aprilie, are un diamand de 70 de carate care ar valora peste 7 milioane de dolari.
     
    La petrecerea de nuntă, spectacolul a fost oferit de către una dintre reprezentantele Rusiei la Eurovision, Polina Gagarina.
     
    Tortul, etajat pe 8 niveluri, a fost decorat cu perle şi cu flori albe şi roz.După nuntă cei doi s-au întors în Dubai, unde îşi petrec jumătate din timp. Dacă ar fi să ne luăm după fotografii, nu numai nunta este un eveniment luxos, ci fiecare zi pare să fie un răsfăţ.
     
     

    70k

    A post shared by Ksenia Tsaritsina (@ksenia_tsaritsina) on

     

  • A renunţat la cariera în patinaj pentru a lucra la revista Vogue. Acum este unul dintre cei mai cunoscuţi designeri ai lumii

    Fiica unor imigranţi chinezi bogaţi, creatoarea de modă Vera Ellen Wang s-a născut la 27 iunie 1949, în New York, şi s-a bucurat de o copilărie răsfăţată pe Upper East Side din Manhattan. Înainte de a se înscrie la Colegiul Sarah Lawrence, ea a făcut parte din elita Chapin School şi a Şcolii Americane de Balet. Wang a studiat pentru scurt timp în străinătate, la Universitatea Sorbona din Paris, dar a revenit în Statele Unite pentru a-şi finaliza studiile în istoria artei. O talentată patinatoare, Wang a concurat la nivel profesional pe tot parcursul adolescenţei sale, obţinând diverse premii.

    După absolvirea colegiului, în 1971, a renunţat la cariera în patinaj şi a început să lucreze pentru revista Vogue. În mai puţin de un an, la vârsta de 23 de ani, Wang a fost promovată senior editor de modă, titlu pe care l-a menţinut pentru următorii 15 ani. În 1987 a plecat de la Vogue şi a preluat funcţia de director de design pentru accesorii la Ralph Lauren. S-a căsătorit la 40 de ani, în 1989, eveniment de la care a pornit şi povestea noii sale cariere. Nemulţumită de selecţia săracă de modele existente, şi-a schiţat şi realizat propria rochie, cu 10.000 de dolari şi cu ajutorul unei croitorese. În anul următor, din bani împrumutaţi parţial de la tatăl său, Wang şi-a deschis propriul butic de rochii de mireasă în Carlyle Hotel, pe Madison Avenue, în New York. Iniţial, casa de rochii pentru mirese Vera Wang oferea piese făcute la comandă pentru designeri faimoşi precum Guy Laroche, Arnold Scaasi, Carolina Herrera sau Christian Dior.

    În următorii câţiva ani şi-a îmbunătăţit abilităţile în domeniul modei, pentru ca în cele din urmă să lanseze o colecţie de rochii de mireasă sofisticate, sub semnătură proprie. Vera Wang a intrat sub lumina reflectoarelor internaţionale în timpul Olimpiadei din 1994, când a proiectat un costum special cu mărgele pentru patinatoarea Nancy Kerrigan. De atunci, creatoarea de modă a introdus şi o linie de creaţii elegante, de seară, precum şi Vera Wang Made to Order, o colecţie haute-couture, cu piese disponibile exclusiv în buticul său din Manhattan. Până în prezent, atât rochiile de mireasă, cât şi cele de seară sunt vândute prin intermediul a 55 de retaileri.

    Prin echilibrarea designului modern cu eleganţa tradiţională, Wang s-a bucurat de aprecierea vedetelor, în special a celor de Hollywood, creaţiile sale fiind frecvent purtate la premiere de film şi ceremonii de către actriţe foarte cunoscute, printre care Halle Berry, Goldie Hawn, Charlize Theron, Anjelica Huston sau Meg Ryan. În 2001, Vera Wang a lansat primul său parfum şi primul ghid de nuntă. De-a lungul anilor, afacerile sale au continuat să crească, incluzând, treptat,  lenjerie, bijuterii şi produse pentru casă. În 2006, a ajuns la o înţelegere cu Kohl, un lanţ de magazine, pentru a produce o linie exclusivă mai puţin costisitoare de haine ready-to-wear, numită Simply Vera.

    Cel mai cunoscut designer de rochii de mirese din America, Wang a primit numeroase premii de-a lungul timpului, iar în 1994 a fost aleasă membru al prestigiosului Consiliu al Designerilor de Modă din America (CFDA). În 2005, CFDA selectat-o pe Vera Wang ca designerul anului la categoria îmbrăcăminte pentru femei. Vera Wang locuieşte în New York împreună cu soţul ei, omul de afaceri Arthur Becker, şi cele două fiice.

  • Rochia de mireasa? Nimic mai simplu!

    Ca sa usureze alegerea si astfel sa-si sporeasca numarul de
    cliente, un lant de magazine americane a luat decizia de a instala
    ecrane tactile in unitatile sale, ecrane pe care potentialele
    cliente pot sa vada rochia inainte s-o ceara la proba. Asadar,
    mireasa nu mai trebuie sa probeze o multime de rochii si sa
    constate pe urma ca nu-i plac.

    Solutia propusa de magazin le ofera clientelor posibilitatea de a
    selecta anumite criterii pentru rochia dorita (croiala, decolteu
    sau nu, bretele, dantele etc.) si de a cauta in stocul magazinului
    obiectul care corespunde cel mai mult criteriilor respective.

    Rochia e imbracata de un manechin infatisat intr-un scurt clip
    video. Pe langa modelele in sine, clientele pot vedea si cum arata
    rochiile in diverse culori, asa incat atunci cand se hotarasc sa
    probeze ceva, deja variantele posibile s-au redus considerabil, iar
    timpul si nervii vanzatorilor si ai fericitelor mirese sunt
    crutati.

  • Secretul profitului: miresele

     

    Pana nu de mult, oferta de rochii de mireasa nu era remarcabil de variata; in ultima vreme insa, tot mai multi creatori de moda, cum ar fi Oscar de la Renta, Monique Lhuiller, Alice Temperley sau Carolina Herrera, au fost atrasi de potentialul de crestere al acestui segment. Reprezentatii Oscar de la Renta, spre exemplu, afirma ca vanzarile de articole pentru mirese le-au crescut cu 50% anul acesta, estimand o dublare a profiturilor fata de anul 2007, cand au intrat in acest segment. Cu cresteri similare se lauda si oficialii Alice Temperley, pentru care vanzarile de rochii de mireasa genereaza 20% din totalul veniturilor. Si magazinul online de moda Net-a-porter.com si-a lansat in luna martie o sectiune dedicata celor ce se pregatesc de casatorie, care a fost foarte bine primita.
     
    Concurenta pentru atentia mireselor dispuse sa cheltuiasca pentru o rochie deosebita a crescut atat de mult, incat creatoarea Vera Wang recunoaste ca s-a vazut nevoita sa mai reduca preturile pentru colectia de primavara 2010, ceea ce face ca o rochie sa se poata cumpara in medie cu 3.800 de dolari in loc de 5.500. Alti creatori intrati mai recent pe piata hainelor pentru mirese sunt Vivienne Westwood, Lanvin, Giambattista Valli si Marchesa, cu colectii adecvate diferitelor tipuri de cliente, inclusiv celor ce nu mai vor neaparat ceva traditional. Rochiile pentru ziua nuntii trebuie sa reflecte, mai nou, diferiti factori care tin de personalitatea si de biografia mireselor; unele femei nu mai sunt deja la prima casatorie, altele cauta ceva potrivit unei nunti in Bali, altele vor ceva cu totul deosebit, care sa iasa in evidenta.
     
    Oricare le-ar fi principiile creatoare, toate marile case de moda care exploreaza acest segment de piata privesc vestimentatia pentru mirese drept o modalitate de a atrage si a pastra clientela, ceea ce face ca in stilul colectiilor pentru nunti sa includa elemente specifice din tinutele deja expuse la prezentarile de moda.