Pe de o parte, aceste rezultate măsoară gradul de mobilizare a partidelor şi a electoratului (moderat, întrucât europarlamentarele sunt în mod tradiţional alegerile cu cea mai slabă prezenţă). Pe de altă parte, ele măsoară dorinţa electoratului de a profita de acest prilej de a vota spre a-şi exprima sentimentele actuale faţă de partide (cazul voturilor luate de la partide de Mircea Diaconu, care a concentrat dintr-un foc protestul faţă de ruperea USL, faţă de modelul “băsist”, dar transpartinic de politician conflictual şi faţă de oferta electorală a unei drepte fărâmiţate din raţiuni de orgoliu) şi faţă de politicieni, fie ei aflaţi sau nu pe listele propuse (scorul PDL, de pildă, a fost ridicat de prezenţa Monicăi Macovei, în timp ce scorul PMP a fost plafonat de stridenţa campaniei comune Traian Băsescu – Elena Udrea).
Încolo, bătălia speculaţiilor despre ce spun aceste alegeri despre prezidenţialele din toamnă are sens numai pentru liderii partidelor şi fanii lor, care s-au lansat deja într-o strategie de temporizare cât mai mult posibil a anunţării candidaţilor la preşedinţie, în dorinţa de a-şi păstra capacitatea de reacţie în funcţie de candidatul anunţat de partidul sau partidele din tabăra opusă.
Pornită iniţial ca o încercare de protejare a liberalilor de asalturile emisarului PSD Tăriceanu, goana PNL după o fuziune cu PDL în perspectiva prezidenţialelor s-a dovedit o găselniţă post-electorală destinată (la PNL) să relanseze şansele tandemului Klaus Iohannis – Crin Antonescu la prezidenţiale şi să ascundă (la PDL) răspunderea conducerii pentru rezultatul de la europarlamentare. Fuziunea PNL-PDL nu va avea loc înainte de prezidenţiale, după cum a admis Vasile Blaga, iar candidatul PNL-PDL va fi anunţat în iulie, ţinând cont că, după demisia lui Antonescu şi Iohannis de la conducerea PNL, e nevoie mai întâi să aibă loc congresul partidului, la finele lunii iunie.
Pentru a aprecia calitatea alianţei PNL-PDL, interesant este că, din punctul de vedere al lui Vasile Blaga, încrederea alegătorilor dreptei în loialitatea lui Antonescu faţă de PDL ar urma să fie ancorată nu atât în ideea că liderul liberal s-ar fi trezit la realitate după ruperea USL, ci pur şi simplu trecerii PNL de la ALDE la PPE: “Credeţi că poţi să faci ce vrei în PPE? Asta e dovada că vor milita pentru un stat de drept”.
Această strategie defensivă faţă de adversari este dublată de o alta, ofensivă faţă de electorat, respectiv de speriere a lui cu aceleaşi lozinci vechi bazate pe demonizarea totală a adversarului: PSD agită pericolul de reînviere a “dictaturii băsiste” prin orice fel de alianţă a dreptei, în timp ce partidele de dreapta agită pericolul de reînviere a “dictaturii comuniste” dacă la Cotroceni ajunge candidatul PSD. Cât despre electorat, acesta va decide, ca de obicei, în ultimul moment pe cine preferă pentru preşedinţie, evident în alte condiţii de motivaţie a prezenţei la vot şi de criterii de alegere decât la europarlamentare.
În fine, merită observată o inovaţie patentată de partidele româneşti la scrutinul europarlamentar 2014: metoda candidaturii provizorii, de formă sau relative. După ce M.R. Ungureanu a anunţat că el candidează doar de formă, pentru că dacă ar câştiga un mandat, l-ar ceda următorului clasat pe lista FC, a urmat PNL, care i-a comunicat electoratului său doar după alegeri decizia mai veche a lui Crin Antonescu de a trece partidul de la ALDE la PPE. PSD nu s-a lăsat mai prejos, printr-un Victor Ponta care a oprit-o aproape cu voioşie pe Ecaterina Andronescu, a doua plasată pe lista partidului pentru PE, să-şi preia mandatul de europarlamentar, sub motivul că are mai mare nevoie de ea pentru “bătăliile din ţară”.