Decoratorii de interioare susţin că vechile aparate telefonice cu disc sau butoane, vesel colorate sau sobre, dau o notă de eleganţă aparte încăperilor unde se află, motiv pentru care sunt căutate de oameni de afaceri, creatori de modă sau comercianţi de opere de artă.
Unii clienţi caută telefoane vechi, de bachelită, din perioada Art Deco, atent recondiţionate, sau ceva mai noi, din anii ’60-‘70 ori unele care să semene cu aparatele din anumite filme de altădată şi recunosc că le face mai mare plăcere să le folosească pe acestea decât telefoanele mobile moderne, în parte şi datorită calităţii mai bune a acusticii convorbirilor.
Un astfel de hobby este taxidermia, populară în epoca victoriană şi revenită în atenţia publicului graţie unor artişti ca Damien Hirst, care au folosit animale moarte în creaţiile lor, scrie The New York Times.
Aşa au început să apară în Marea Britanie cursuri macabre, dar la care lista de aşteptare este deja lungă, unde participanţii deprind arta împăierii pe animăluţe mici, de regulă şoareci, dar şi vulpi sau fluturi. Scopul este ca viitorii artişti să-şi poată crea propriile tablouri unde animăluţele moarte sunt personaje antropomorfizate, ca în cărţile de poveşti.
Aceste automate iau diverse forme, de la păsări în cuşti la dansatori, bufoni, balerine, vrăjitori ori păpuşi îmbrăcate după ultima modă a vremii, scrie The Telegraph.
Cele mai spectaculoase sunt cele articulate, a căror “inimă” o reprezintă un mecanism de ceasornic, apărute datorită avântului industriei orologere şi produse în special de companii franceze, ca Roullet & Decamps, Lambert, Durand & Jacob, în a doua jumătate a secolul al XIX-lea şi începutul secolului XX.
Un astfel de automat în stare bună de funcţionare şi, dacă se poate, cu hăinuţele originale pe el, poate costa de la câteva zecii de mii la sute de mii de euro.
“Echipa noastră din Japonia a înţeles importanţa hărţilor pentru sistemele retro de jocuri video. Graţie forţei imenselor centre de date ale Google şi sprijinului din partea Nintendo şi Square Enix (companie de jocuri video pentru console, n.n.), am izbutit să depăşim dificultăţile tehnice şi de design ale dezvoltării unor hărţi pe 8 biţi”, notează cu toată seriozitatea Tasuo Nomura, inginer de software, pe unul dintre blogurile Google.
Nomura precizează că produsul va fi disponibil în curând la vânzare, ba chiar şi că se pregăteşte şi o versiune a arhaicului joc Game Boy pentru telefonul mobil. Până atunci, doritorii se pot delecta cu o versiune de încercare a Google Maps pentru Nintendo.
Păcăleala de 1 aprilie a Google este ilustrată cu un filmuleţ cu o familie de japonezi cu figuri foarte serioase, care încearcă noul produs şi urmează indicaţiile tehnice, inclusiv aceea de a sufla în caseta cu aplicaţia, “to fix the bugs” (bugs = “probleme tehnice”, dar şi “gângănii”).
Expoziţia interactivă “Game Story”, deschisă la 10 noiembrie la Grand Palais, prezintă istoria creaţiei de jocuri video începând din anii ’70, de la Pong, dezvoltat de Atari în 1972, până la Pac-Man din 1980, primele jocuri pentru console Sega ori Nintendo şi ajungând la jocurile 3D de azi.
Organizatorii, Grand Palais, muzeul Guimet şi asociaţia MO5.com, “de conservare a patrimoniului informatic şi de jocuri video”, au adus în sălile de expoziţie echipamente originale de jocuri şi o mulţime de materiale multimedia, menite să arate influenţa filmelor, a benzilor desenate şi a desenelor animate din ultimele decenii asupra conţinutului jocurilor, influenţele culturale între SUA, Japonia şi Europa, evoluţia de la casete video la DVD-uri şi felul cum stilurile de design ale fiecărei epoci s-au reflectat în istoria tehnologiei.
Se ia un laptop de ultima generatie, se imbraca intr-o carcasa din lemn de pin, asemeni unei cutii muzicale victoriene, iar tastatura e inlocuita de cea a unei masini de scris de pe vremuri. Rezultatul – un obiect ce pare o combinatie intre lumea fantastica a lui Jules Verne si epoca viitorului descrisa de Arthur C. Clarke in “Odiseea spatiala” – este unul dintre exemplele palpabile ale asa-numitei tendinte “steampunk”.
Steampunk reprezinta un stil care combina designul industrial futurist cu elemente din epoca victoriana, un fel de punk industrial victorian, a carui prima sursa de inspiratie a fost epoca locomotivelor cu aburi si a dirijabilelor. A debutat in productii de la Hollywood precum “Wild Wild West”, un western science fiction cu Will Smith, “Reign of Fire”, unde Christian Bale trebuie sa apere Londra de invazia dragonilor, sau “The League of Extraordinary Gentlemen”. Dar a prins cu adevarat contur datorita unor obiecte aproape fantastice iesite din mintile inventatorilor, precum un ansamblu prezentat acum doi ani la San Francisco – o serie de roboti care seamana cu locomotivele din secolul al XIX-lea, cu picioare metalice si care functioneaza pe baza de aburi. Anul acesta, “punk-ul cu aburi” a intrat direct pe scena luxului, la Salonul Orologeriei de la Geneva. CreaLuxe, o companie fondata de maestrul ceasornicar Jean-François Ruchonnet si de bancherul Andreas Stricker, a lansat Cabestan Winch Vertical Tourbillon, un ceas inspirat din universul navigatiei, pe care timpul mai degraba se descifreaza decat se citeste. Orele si minutele sunt afisate de doi tamburi rotativi din aluminiu gravat, montati pe un sistem de rulmenti. Tamburii sunt echipati cu un resort ce face posibila deconectarea in timp ce se ajusteaza ora, iar mecanismul este intors printr-un alt cabestan, cu ajutorul cricului pastrat in interiorul cataramei. Tamburul al treilea indica rezerva de functionare, iar cel de-al patrulea secundele, fiind plasat langa tourbillonul vertical din otel dur dotat cu o rama care pivoteaza.
Combinatia intre elemente victoriene si design futurist poate fi privita de multi ca o tendinta extrema, folosita mai degraba pentru a realiza produse care atrag atentia, fara a avea neaparat o utilitate. Insa disponibilitatea timpului nostru de a accepta orice fel de asociere intre nou si vechi a facut tot mai multe companii sa priveasca spre trecut in cautare de surse de inspiratie. De la carti si filme pana la ceasuri, parfumuri, haine sau chiar telefoane mobile, trecutul invadeaza insa universul nostru, fie ca se asociaza sau nu cu elemente moderne intr-un mod atat de explicit precum steampunk. Cronicarii targurilor orologere de la Basel si Geneva remarcau anul acesta o tendinta care a influentat multe dintre colectiile marilor manufacturi: reinventarea clasicului. IWC a reeditat modelele care au stat la baza colectiilor sale de ceasuri, pentru a-si celebra cei 140 de ani de existenta. Conferinta de presa de la Geneva s-a organizat intr-un decor de epoca: o cabina imbracata in catifea visinie, cu ornamente aurite, tablouri vechi pe pereti si multe hublouri. Aici s-au sarbatorit 140 de ani de cand F.A. Jones a calatorit din Statele Unite in Elvetia pentru a pune bazele International Watch Company. Marca a lansat colectia “Vintage Jubilee Edition 1868-2008”, care consta in reeditari ale modelelor emblematice din cele sase familii de ceasuri IWC: Pilot’s Watch, Portuguese, Ingénieur, Aquatimer, Da Vinci si Portofino. Ceasurile au pastrat aspectul clasic, insa mecanismele sunt “actualizate”. Si Jaeger-LeCoultre a reinventat unul dintre modelele sale clasice, Polaris. Memovox Tribute to Polaris inseamna o reeditare a unuia dintre cele mai ravnite ceasuri, lansat in doua versiuni: una din 1965 si una din 1968.
Chiar si telefoanele mobile, care prin excelenta inseamna tehnologie de ultima generatie, se inspira din moda trecutului. Producatorul rus de telefoane mobile Gresso, specializat in terminale de lux, a conceput doua telefoane noi, Gresso White Diamonds si Gresso Royal Diamonds, ale caror carcase sunt fabricate din lemn negru african vechi de 200 de ani, iar numerele de pe tastatura sunt gravate in stil roman. Telefoanele, cu tastatura incrustata cu diamante, sunt comercializate la pretul de 15.000 de dolari (Gresso White Diamonds) si 52.000 de dolari (Gresso Royal Diamonds), acesta din urma fiind lansat in editie limitata la 200 de exemplare.
Si producatorii de valize, care creau cufere pentru elitele din secolele trecute, si-au petrecut timpul cautand in arhive. Englezii de la Globe Trotter, care creeaza valize din 1897, au reinterpretat modelele care pe vremuri erau purtate de exploratorii de lux. Linia Safari, o combinatie discreta de roz si bej, aminteste de valizele purtate in trecut de elefanti in timpul safariurilor din Africa, iar linia Orient pare inspirata din fascinatia pentru mirodeniile Orientului.
La randul sau, moda revine la vechile valori: croitorii de costume la comanda, care la inceputul secolului trecut i-au imbracat pe Fred Astaire, Gary Cooper sau Cary Grant, sunt din nou in tendinte.
Si in lumea aromelor se practica intoarcerea la vintage. Casa Givenchy reediteaza anual cate un parfum clasic, precum Amarige, Organza sau Very Irresistible, in editie limitata. Iar Chanel No 5, unul dintre clasicele casei Chanel, lansat pe piata din 1921, este imbunatatit in fiecare an, iar de-a lungul deceniilor si-a modificat permanent aroma, in special din cauza interzicerii folosirii anumitor ingrediente, precum moscul natural.
In fine, personajele istorice sunt si ele reinventate de literatura. De pilda, cartea “The Other Boleyn Girl”, scrisa de Philippa Gregory, este considerata una dintre scanteile care au aprins pasiunea publicului britanic pentru fictiunea istorica.
Casa Warp Records era candva sinonima cu muzica „dificila”. Insemna o electronica cu piuituri si chitaituri si artisti ca Aphex Twin si Autechre deveniti promotori ai unei miscari cunoscute drept “braindance” sau “Intelligent Dance Music”.
Imi aduc aminte clar ca am cumparat niste discuri de la Warp si le-am ascultat vreme de saptamani de zile, inainte ca un prieten sa-mi spuna ca nu le ascultam la viteza care trebuia. O greseala penibila, insa Warp devenise renumita pentru muzica sa ce suna “interesant” atat la 33, cat si la 45 de rotatii.
Deloc surprinzator, electronica a atras un public format din barbati (desigur) care se desfatau cu tot ceea ce era obscur si ezoteric – publicul concertelor Warp era renumit pentru a faptul ca era aproape in intregime compus din barbati imbracati in negru.
Totusi, desi a inceput ca o casa de discuri techno britanica, lansand propria-i versiune deformata a sound-ului din Detroit, Warp a devenit din ce in ce mai greu de definit. Candva puteai folosi termenul de “Warp” pentru a descrie un gen de muzica, acum insa nu mai e cazul. Incheierea unui contract de catre Warp cu trupa !!! (se pronunta “Chk chk chk”, va spun inainte sa ma intrebati), care aproape ca seamana cu o trupa obisnuita de chitaristi, cu doar cateva elemente de electronica aruncate asa ca sa fie, a fost destul de surprinzatoare.
Apoi, in momentul in care Warp a semnat contratul cu trupa indie Maxïmo Park, a devenit evident ca se produsese o oarecare schimbare de directie. De la o platforma pentru o electronica data peste cap, Warp a evoluat spre o platforma pentru orice, de la post-rock-ul Gravenhurst la hip-hop-ul mutant al Anti-Pop Consortium. Si totusi, odata cu ultimul LP al lui Jamie Lidell, s-ar putea sa fi facut ceva de neconceput, lansand un album pop curat.
Jamie Lidell a inceput sa atraga atentia asupra sa din 2005, odata cu albumul “Multiply”. Un album plin de soul luminos stil Motown, ce si-a castigat oarecare laude din partea presei pentru capacitatea de a captiva instantaneu si pentru melodiile care nu-ti mai ies din minte. Acest LP avea un minim de smecherii electronice, punand accentul pe cantece de moda veche si soul retro din anii saizeci.
Noul sau LP, intitulat „JIM”, este cam de acelasi tip, mai putin rafinamentele electronice care infrumusetau LP-ul „Multiply”. Acesta este un album care se inscrie in ceea ce se numeste „soul cu ochi albastri” (soul cantat de albi – n.trad.).
Intregul disc suna ca si cum ar fi putut fi lansat candva prin 1969, cu exceptia a una sau doua piese, ca „Figured Me Out”, care da ceasul cu cativa ani inainte si se inspira din aceeasi era a disco-ului cu sintetizator din care tot sterpelesc Chromeo de o gramada de vreme.
Una dintre primele comparatii care mi-a venit in minte in timp ce ascultam „JIM” nu a fost prea laudativa – in anumite momente iti poti inchipui ca-l asculti pe celalalt furnizor de soul cantat de albi, mai celebru si infinit mai agasant, Jamiroquai. „JIM” reprezinta, in esenta, acelasi stil de muzica, retro pop inofensiv, cuvinte pe care nu mi le-as fi inchipuit niciodata asociate cu un artist de la Warp Records.
Totusi, daca noul album dezamageste un pic, nu o face fara un motiv bun – Lidell nu e un bun artist de studio. El e un cantaret care se cere vazut live – asa cum pot depune marturie cei care au avut norocul sa-i urmareasca in 2006 spectacolul absolut captivant de la Bucuresti (multumita celor de la Rokolectiv). Live, Lidell se transforma intr-un om-orchestra, reusind sa creeze cu vocea o adevarata broderie a capella. Pe disc, vocea lui suna la fel ca a oricarui cantaret alb de soul. Numai live ii puteti aprecia talentul uluitor de vocalist dotat si cu o personalitate magnetica pe scena.
Lidell tocmai a anuntat un turneu epuizant cu 38 de concerte in Europa si Statele Unite. Cu o productie stil Mark Ronson si un sound pop numai bun de dat la radio, reprezinta materialul perfect pentru promovarea ca un soi de „Amy Winehouse masculin”. Deja i-au fost utilizate piese in reclame si emisiuni TV (piesa „Multiply” a aparut in serialul TV de mare succes „Anatomia lui Grey”), iar „JIM” pare ca va fi un succes comercial. Cu Lidell, s-ar putea ca Warp sa fi facut acea tranzitie improbabila de la muzica pentru impatimitii de electronica la furnizorii de pop pur care nu se rusineaza de asta.