Tag: resurse naturale

Marea Chinei de Sud este o zonă cu mare potenţial economic, din perspectiva resurselor naturale, pentru care ţările învecinate se află într-o strânsă competiţie. Pretenţii teritoriale ridică, pe de o parte, China, iar pe de altă parte Vietnam şi Filipine, iar în confruntare SUA se vor mediator. Deciziile recente ale procesului internaţional cu guvernul chinez în poziţia de inculpat pot determina o explozie de consecinţe negative la nivel global.

Insulele din Marea Chinei de Sud sunt disputate de şase guverne. China, Taiwan şi Vietnam îşi dispută insulele Paracel, situate în nordul mării. China, Taiwan, Vietnam şi Filipine au pretenţii asupra unei părţi însemnate din insulele Spratly (primele trei le revendică în totalitate), iar Malaiezia şi Brunei revendică anumite insule sau formaţiuni din acest lanţ, care sunt situate în apropierea coastelor lor. Toate aceste ţări, în afară de Brunei, administrează unele insule, deşi există şi numeroase insule care nu sunt ocupate de nicio ţară. Disputele dintre China, cel mai aprig jucător, şi celalalte ţări din Asia de Sud-Est au creat o zonă fierbinte, în care forfotesc conflicte ce tind să ia o turnură militară. SUA, care se declară neutre, au căutat să menţină libertatea de navigaţie în zonă şi să sprijine celelalte naţiuni din Asia de Sud-Est afectate de pretenţiile teritoriale ale Chinei. Mai mult, în toamna lui 2015, SUA au semnalat că vor contesta suveranitatea Chinei şi au trimis nave militare şi avioane pentru a asigura accesul la principalele rute maritime şi aeriene.

Pe de altă parte, chinezii şi-au susţinut pretenţiile prin demararea unor construcţii pe insulele din zonă şi prin patrule navale. Ambele părţi se acuză reciproc de „militarizarea“ zonei. În ultimii ani, imagini din satelit au demonstrat eforturile sporite ale Chinei de a revendica terenuri în zonă prin crearea de la zero a unor insule artificiale, construcţii de porturi sau instalaţii militare. Miza o reprezintă controlul navigaţiei, într-o zonă traversată de foarte multe linii comerciale, dar şi zăcămintele subterane de hidrocarburi. China extrage zilnic circa 4,3 milioane de barili de petrol, dar consumă de aproape trei ori mai mult, astfel că asigură două treimi din consum din importuri.

Chinezii pretind, de departe, cea mai mare parte a teritoriului, delimitând această zonă prin nine-dash line (linia din nouă puncte), care apare marcată pe hărţile chineze, delimitând aproape toată Marea Chinei. Beijingul spune că deţine acele zone de câteva secole, când insulele Paracel şi Spratly au fost considerate parte integrantă a naţiunii chineze, susţinând că în 1947 s-a emis o hartă care demonstrează aceste afirmaţii. Cu toate acestea, criticile spun că linia din nouă puncte care apare pe hărţile chineze nu include coordonate şi, mai mult, nu este clar dacă statul chinez doreşte doar teritoriul terestru din cadrul liniei sau toate apele teritoriale.

Vietnam contestă aprig contextul istoric al Chinei, spunând că vietnamezii s-au pronunţat în mod activ atât asupra Paracel, cât şi Spratly, încă din secolul al XVII-lea, având şi documentele care atestă cele spuse. Celălalt solicitant major în zonă este Filipine, care invocă proximitatea sa geografică pentru suveranitatea asupra insulelor Spratly. Atât Filipine, cât şi China revendică Scarborough Shoal (cunoscut sub numele de insula Huangyan în China) – o zonă aflată la distanţă de 100 de mile de Filipine şi 500 de mile de China. Malaiezia şi Brunei revendică, de asemenea, teritorii în Marea Chinei de Sud, care, după spusele lor, se încadrează în zonele proprii economice exclusive, după cum sunt definite de CNUDM – convenţia Naţiunilor Unite privind dreptul mării. Brunei nu pretinde niciuna dintre insule în litigiu, dar Malaiezia susţine un număr mic de insule din arhipeleagul Spratly. China preferă negocierile bilaterale cu celelalte părţi, dar mulţi dintre vecinii săi susţin că dimensiunea şi influenţa Chinei îi dau un avantaj nedrept. Unele ţări susţin ca variantă corectă negocierea cu ASEAN (Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est), o grupare regională de 10 membri, care este formată din Thailanda, Indonezia, Malaiezia, Filipine, Singapore, Brunei, Laos, Vietnam, Myanmar şi Cambodgia. China se opune, însă, şi acestei propuneri, în timp ce ASEAN este divizată asupra modului de soluţionare a litigiului.

China şi SUA faţă-n faţă. Pretenţiile şi puterea crescândă a Beijingului au creat semne de întrebare şi panică Washingtonului, dar SUA au fost mult timp reticente în a se confrunta direct cu guvernul chinez, în special înainte de vizita preşedintelui chinez Xi Jinping în SUA. În cele din urmă, Obama a aprobat o operaţiune de libertate a navigaţiei – Freedom of Navigation Operation – FONOP. Operaţiunea a implicat o navă militară americană – distrugătorul USS Lassen – care a navigat în apele teritoriale ale Recifului Subi, demonstrând faptul că SUA nu acceptă o posibilă revendicare ilegală a unor ape teritoriale. Au existat în acest context multe dezbateri despre scopul exact al operaţiunii şi despre posibilitatea ca ea să fi fost executată în mod greşit, însă mesajul recepţionat în Beijing a fost clar: SUA nu se tem să îşi folosească puterea militară pentru a impune limite Chinei.

Operaţiunea nu a determinat nicio confruntare militară între cele două mari puteri, însă două luni mai târziu un alt eveniment a stârnit controverse: un avion de spionaj american care patrula prin Marea Chinei de Sud a zburat accidental deasupra unei insule artificiale a Chinei. Imediat, un editorial instigator a apărut în Global Times, un puternic ziar naţionalist de stat, care solicita Chinei să se pregătească pentru o „confruntare militară“. Oficialii americani au dat vina pe vremea proastă, subliniind faptul că nu a fost vorba de o nouă operaţiune de libertate a navigaţiei. Beijingul a criticat evenimentul, dar militarii staţionaţi pe insula în cauză s-au abţinut de la acţiuni periculoase. Chiar dacă SUA şi China vor reuşi să evite un conflict direct în Marea Chinei de Sud, aceste dispute maritime îşi pot lăsa amprenta asupra relaţiilor dintre cele două mari puteri. SUA şi China au recunoscut că probleme globale pot fi rezolvate doar prin cooperarea dintre ele şi că menţinerea păcii este în avantajul ambelor. Reacţia relativ reţinută a Beijingului în urma operaţiunii navale americane demonstrează importanţa pe care liderii chinezi o acordă relaţiilor cu Washingtonul. Însă confruntări repetate în Marea Chinei de Sud ar putea crea o ruptură în această relaţie, cu consecinţe importante la nivel global. Dacă SUA şi China ar începe să se considere inamici şi ar porni o competiţie militară, economia mondială ar avea de suferit.

Marea Chinei de Sud este o zonă cu mare potenţial economic, din perspectiva resurselor naturale, pentru care ţările învecinate se află într-o strânsă competiţie. Pretenţii teritoriale ridică, pe de o parte, China, iar pe de altă parte Vietnam şi Filipine, iar în confruntare SUA se vor mediator. Deciziile recente ale procesului internaţional cu guvernul chinez în poziţia de inculpat pot determina o explozie de consecinţe negative la nivel global.

Insulele din Marea Chinei de Sud sunt disputate de şase guverne. China, Taiwan şi Vietnam îşi dispută insulele Paracel, situate în nordul mării. China, Taiwan, Vietnam şi Filipine au pretenţii asupra unei părţi însemnate din insulele Spratly (primele trei le revendică în totalitate), iar Malaiezia şi Brunei revendică anumite insule sau formaţiuni din acest lanţ, care sunt situate în apropierea coastelor lor. Toate aceste ţări, în afară de Brunei, administrează unele insule, deşi există şi numeroase insule care nu sunt ocupate de nicio ţară. Disputele dintre China, cel mai aprig jucător, şi celalalte ţări din Asia de Sud-Est au creat o zonă fierbinte, în care forfotesc conflicte ce tind să ia o turnură militară. SUA, care se declară neutre, au căutat să menţină libertatea de navigaţie în zonă şi să sprijine celelalte naţiuni din Asia de Sud-Est afectate de pretenţiile teritoriale ale Chinei. Mai mult, în toamna lui 2015, SUA au semnalat că vor contesta suveranitatea Chinei şi au trimis nave militare şi avioane pentru a asigura accesul la principalele rute maritime şi aeriene.

Pe de altă parte, chinezii şi-au susţinut pretenţiile prin demararea unor construcţii pe insulele din zonă şi prin patrule navale. Ambele părţi se acuză reciproc de „militarizarea“ zonei. În ultimii ani, imagini din satelit au demonstrat eforturile sporite ale Chinei de a revendica terenuri în zonă prin crearea de la zero a unor insule artificiale, construcţii de porturi sau instalaţii militare. Miza o reprezintă controlul navigaţiei, într-o zonă traversată de foarte multe linii comerciale, dar şi zăcămintele subterane de hidrocarburi. China extrage zilnic circa 4,3 milioane de barili de petrol, dar consumă de aproape trei ori mai mult, astfel că asigură două treimi din consum din importuri.

Chinezii pretind, de departe, cea mai mare parte a teritoriului, delimitând această zonă prin nine-dash line (linia din nouă puncte), care apare marcată pe hărţile chineze, delimitând aproape toată Marea Chinei. Beijingul spune că deţine acele zone de câteva secole, când insulele Paracel şi Spratly au fost considerate parte integrantă a naţiunii chineze, susţinând că în 1947 s-a emis o hartă care demonstrează aceste afirmaţii. Cu toate acestea, criticile spun că linia din nouă puncte care apare pe hărţile chineze nu include coordonate şi, mai mult, nu este clar dacă statul chinez doreşte doar teritoriul terestru din cadrul liniei sau toate apele teritoriale.

Vietnam contestă aprig contextul istoric al Chinei, spunând că vietnamezii s-au pronunţat în mod activ atât asupra Paracel, cât şi Spratly, încă din secolul al XVII-lea, având şi documentele care atestă cele spuse. Celălalt solicitant major în zonă este Filipine, care invocă proximitatea sa geografică pentru suveranitatea asupra insulelor Spratly. Atât Filipine, cât şi China revendică Scarborough Shoal (cunoscut sub numele de insula Huangyan în China) – o zonă aflată la distanţă de 100 de mile de Filipine şi 500 de mile de China. Malaiezia şi Brunei revendică, de asemenea, teritorii în Marea Chinei de Sud, care, după spusele lor, se încadrează în zonele proprii economice exclusive, după cum sunt definite de CNUDM – convenţia Naţiunilor Unite privind dreptul mării. Brunei nu pretinde niciuna dintre insule în litigiu, dar Malaiezia susţine un număr mic de insule din arhipeleagul Spratly. China preferă negocierile bilaterale cu celelalte părţi, dar mulţi dintre vecinii săi susţin că dimensiunea şi influenţa Chinei îi dau un avantaj nedrept. Unele ţări susţin ca variantă corectă negocierea cu ASEAN (Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est), o grupare regională de 10 membri, care este formată din Thailanda, Indonezia, Malaiezia, Filipine, Singapore, Brunei, Laos, Vietnam, Myanmar şi Cambodgia. China se opune, însă, şi acestei propuneri, în timp ce ASEAN este divizată asupra modului de soluţionare a litigiului.

China şi SUA faţă-n faţă. Pretenţiile şi puterea crescândă a Beijingului au creat semne de întrebare şi panică Washingtonului, dar SUA au fost mult timp reticente în a se confrunta direct cu guvernul chinez, în special înainte de vizita preşedintelui chinez Xi Jinping în SUA. În cele din urmă, Obama a aprobat o operaţiune de libertate a navigaţiei – Freedom of Navigation Operation – FONOP. Operaţiunea a implicat o navă militară americană – distrugătorul USS Lassen – care a navigat în apele teritoriale ale Recifului Subi, demonstrând faptul că SUA nu acceptă o posibilă revendicare ilegală a unor ape teritoriale. Au existat în acest context multe dezbateri despre scopul exact al operaţiunii şi despre posibilitatea ca ea să fi fost executată în mod greşit, însă mesajul recepţionat în Beijing a fost clar: SUA nu se tem să îşi folosească puterea militară pentru a impune limite Chinei.

Operaţiunea nu a determinat nicio confruntare militară între cele două mari puteri, însă două luni mai târziu un alt eveniment a stârnit controverse: un avion de spionaj american care patrula prin Marea Chinei de Sud a zburat accidental deasupra unei insule artificiale a Chinei. Imediat, un editorial instigator a apărut în Global Times, un puternic ziar naţionalist de stat, care solicita Chinei să se pregătească pentru o „confruntare militară“. Oficialii americani au dat vina pe vremea proastă, subliniind faptul că nu a fost vorba de o nouă operaţiune de libertate a navigaţiei. Beijingul a criticat evenimentul, dar militarii staţionaţi pe insula în cauză s-au abţinut de la acţiuni periculoase. Chiar dacă SUA şi China vor reuşi să evite un conflict direct în Marea Chinei de Sud, aceste dispute maritime îşi pot lăsa amprenta asupra relaţiilor dintre cele două mari puteri. SUA şi China au recunoscut că probleme globale pot fi rezolvate doar prin cooperarea dintre ele şi că menţinerea păcii este în avantajul ambelor. Reacţia relativ reţinută a Beijingului în urma operaţiunii navale americane demonstrează importanţa pe care liderii chinezi o acordă relaţiilor cu Washingtonul. Însă confruntări repetate în Marea Chinei de Sud ar putea crea o ruptură în această relaţie, cu consecinţe importante la nivel global. Dacă SUA şi China ar începe să se considere inamici şi ar porni o competiţie militară, economia mondială ar avea de suferit.