BusinessMagazin

Tag: religie

  • Legătura dintre Banksy, religie şi Amsterdam – VIDEO

    În Moco am intrat întâmplător, cu gândul de a mai umple cele câteva ore ce îmi rămăseseră libere până la plecarea din Amsterdam. Nefiind pasionată de arta contemporană, m-am gândit că, mai mult ca sigur, mă voi plictisi repede şi voi pleca să mai colind străzile sau celelalte obiective aflate în vecinătatea acestuia. Şi asta pentru că Moco este amplasat în Museumplein, o zonă în care sunt situate trei dintre cele mai cunoscute muzee din Amsterdam: Rijksmuseum, Van Gogh şi Stedeljik. Ei bine, nu mă puteam înşela mai tare. Aveam să plec abia peste vreo trei ore, asta în ciuda faptului că muzeul micuţ, amenajat în Villa Alsberg, o clădire cu două etaje, putea fi vizitat relativ rapid. Şi aş mai fi zăbovit, cu siguranţă, dacă nu aveam un avion de prins pe cel mai mare aeroport din Ţările de Jos şi unul dintre cele mai aglomerate huburi aviatice din lume, tranzitat anual de peste 70 de milioane de călători – Amsterdam Schiphol.

    Alături de numeroase lucrări ale celebrului graffer (persoană care execută lucrări în graffiti) cunoscut sub preudonimul Banksy, sălile muzeului Moco erau „gazdele” expoziţiilor unor artişti contemporani precum japoneza în vârstă de 90 de ani Yayoi Kusama, care execută în special sculpturi şi instalaţii, designerul italian Marc Ange, newyorkezul Daniel Arsham sau gemenii identici Otavio Pandolfo şi Gustavo Pandolfo din Brazilia, care se prezintă sub numele de Osgemeos şi sunt cunoscuţi în special pentru caracterele zugrăvite în nuanţe de galben aprins şi detalii murale incredibile. În unele săli, tocmai pereţii încăperii erau transformaţi în opere de artă, de pildă sala pereţilor erodaţi sau cea a pereţilor elastici, transformaţi, cu ajutorul unei tehnici inventate de artiştii Daniel Arsham şi Alex Mustonen, în lucrări geniale.

    M-a surprins în special modul în care lucrări executate într-o notă clasică, de pildă sculpturi greceşti sau picturi în stilul lui Monet, erau transformate în artă contemporană prin asocieri frapante, inscripţionate, de pildă, cu mesaje instagramabile sau cu personaje din lumea Disney.

    Una dintre lucrările care mi-au atras în mod special atenţia a fost „Christ with shopping bags”, ce îl înfăţişa pe Hristos crucificat însă cu palmele prinse nu în cuie, ci în pungi de cadouri, fiind, potrivit descrierii alăturate tabloului, o satiră la adresa valorilor, percepţiei şi transformărilor suferite de sărbătoarea Crăciunului de-a lungul secolelor. „Lucrarea reflectă o creştere imensă a consumerismului în perioada Crăciunului – perioadă în care care ar trebui, de fapt, să reflectăm asupra valorilor acesteia, a facerii de bine şi a dăruirii. Obişnuia să fie o zi de odihnă şi nu un timp în care să fim preocupaţi de lucrurile materiale. Toate elementele din imagine apar topindu-se, amintindu-ne astfel că atât lucrurile materiale cât şi bucuria născută din acestea nu sunt durabile”, este descris „manifestul” lui Banksy la adresa consumerismului.

    În muzeul Moco arta şi-a făcut loc chiar şi dincolo de uşa toaletei, şerveţelele pentru mâini dovedindu-se o miniexponată menită să păcălească şi să amuze vizitatorii.

    La demisolul muzeului, pe lângă o serie de lucrări sau expoziţii precum „Calcified Room” (Camera calcificată) – un fel de mini-Pompei modern, acoperit de lavă albă, realizată de Daniel Arsham în colaborare cu galeriile Perrotin şi Ron Mandos, există şi un magazin unde, dacă eşti colecţionar înrăit, poţi achiziţiona, cu câteva mii de euro, lucrări ale acestuia sau, pentru sume mult mai mici, de până în 20 de dolari, poţi pleca acasă cu un tricou imprimat cu lucrările lui Banksy. Şi dacă tot vorbim de preţuri, biletul de intrare cumpărat online costă 14 euro pentru adulţi, studenţii şi adolescenţii de 16-17 ani având o reducere de 2,5 euro, copiii cu vârste cuprinse între 10-15 ani plătesc 8,5 euro, iar pentru cei mai mici de 10 ani intrarea este gratuită. La faţa locului, toate biletele sunt cu 1 euro mai scumpe şi, pentru alţi câţiva euro în plus, puteţi opta pentru audioghid.

    Grădina muzeului este, de asemenea, o expoziţie de lucrări, unele interactive. Poţi, de pildă, să te relaxezi la umbra palmierilor roz, „plantaţi” de designerul Marc Ange în cadrul instalaţiei Le Refuge, sau să iei o scurtă lecţie de echitaţie, amintindu-ţi de copilărie, pe inorogul de fier al designerului olandez Marcel Wanders.

    Ce mai puteţi face în Amsterdam?

    Desigur, o plimbare de câteva ore, pe jos, pe străzile micii capitale, unde la tot pasul întâlneşti câte un pod ridicat peste canalele Amsterdamului, de care sunt rezemate mulţimile de biciclete. Oraşul este înţesat de turişti din toate colţurile lumii, încât uneori pare că locuitorii nici nu există sau că s-au refugiat cu toţii în casele lor cu ferestre colorate acoperite de iederă.

    O zi însorită – care este o raritate în Amsterdam – merge însoţită neapărat de o bere rece servită la terasele nu tocmai pretenţioase, dar pitoreşti, aflate pretutindeni, sau de o plimbare cu feribotul ori cu barca privată cu motor, pentru mai multă intimitate.

    Sunt, de asemenea, o serie de muzee, catedrale sau case memoriale şi alte atracţii pentru cei ce petrec mai mult de două zile în capitala Olandei, de pildă: muzeul statuilor de ceară Madame Tussaud, pentru ale cărui cozi trebuie să vă înarmaţi cu multă răbdare, Casa Memorială Rembrandt, Casa Anne Frank sau o vizită la fabrica de bere Heineken. Shoppingul poate fi şi el inclus pe listă, atât timp cât reuşeşti să dai din coate şi să te strecori prin „traficul” haotic din magazine.

    Ziua, în Cartierul Roşu nu se remarcă altceva decât picturi şi afişe care, într-adevăr, i-ar ruşina pe pudici şi le-ar determina pe unele mame să le spună copiilor să întoarcă privirea. Abia seara târziu, după ce se înserează, încep să urce în vitrine fete cu feţe plictisite, expunându-se ochilor curioşi ai turiştilor. Am fost şocată când o chelneriţă dintr-o cafenea situată într-o zonă apropiată cunoscutului cartier mi-a spus că ea nu a fost niciodată acolo.

    Mi-a plăcut Amsterdamul, cu miile de biciclete care îmi tăiau calea cu viteză, pedalate cu relaxare de rezidenţii grăbiţi, sau cu teamă, de turişti cu faţa crispată, stresaţi să nu se accidenteze. Şi apropo de biciclete, cum aveam să aflu de la un prieten – aici nimeni nu îşi achiziţionează biciclete scumpe, deoarece se fură des şi de multe ori, cu puţin noroc – dacă e să fim ironici –, o poţi recumpăra chiar pe a ta de pe cine ştie ce site. Mi-a plăcut Amsterdamul cu terase în care îţi puteai răcori picioarele în minipiscine gonflabile, cu amuzantele reclame ale magazinelor, cu aerul relaxat al străzilor însorite şi, mai presus de toate, mi-a plăcut Amsterdamul cu Moco şi cu operele ciudate şi fascinante pe care le găzduieşte între zidurile sale.

  • Legătura dintre Banksy, religie şi Amsterdam – VIDEO

    În Moco am intrat întâmplător, cu gândul de a mai umple cele câteva ore ce îmi rămăseseră libere până la plecarea din Amsterdam. Nefiind pasionată de arta contemporană, m-am gândit că, mai mult ca sigur, mă voi plictisi repede şi voi pleca să mai colind străzile sau celelalte obiective aflate în vecinătatea acestuia. Şi asta pentru că Moco este amplasat în Museumplein, o zonă în care sunt situate trei dintre cele mai cunoscute muzee din Amsterdam: Rijksmuseum, Van Gogh şi Stedeljik. Ei bine, nu mă puteam înşela mai tare. Aveam să plec abia peste vreo trei ore, asta în ciuda faptului că muzeul micuţ, amenajat în Villa Alsberg, o clădire cu două etaje, putea fi vizitat relativ rapid. Şi aş mai fi zăbovit, cu siguranţă, dacă nu aveam un avion de prins pe cel mai mare aeroport din Ţările de Jos şi unul dintre cele mai aglomerate huburi aviatice din lume, tranzitat anual de peste 70 de milioane de călători – Amsterdam Schiphol.

    Alături de numeroase lucrări ale celebrului graffer (persoană care execută lucrări în graffiti) cunoscut sub preudonimul Banksy, sălile muzeului Moco erau „gazdele” expoziţiilor unor artişti contemporani precum japoneza în vârstă de 90 de ani Yayoi Kusama, care execută în special sculpturi şi instalaţii, designerul italian Marc Ange, newyorkezul Daniel Arsham sau gemenii identici Otavio Pandolfo şi Gustavo Pandolfo din Brazilia, care se prezintă sub numele de Osgemeos şi sunt cunoscuţi în special pentru caracterele zugrăvite în nuanţe de galben aprins şi detalii murale incredibile. În unele săli, tocmai pereţii încăperii erau transformaţi în opere de artă, de pildă sala pereţilor erodaţi sau cea a pereţilor elastici, transformaţi, cu ajutorul unei tehnici inventate de artiştii Daniel Arsham şi Alex Mustonen, în lucrări geniale.

    M-a surprins în special modul în care lucrări executate într-o notă clasică, de pildă sculpturi greceşti sau picturi în stilul lui Monet, erau transformate în artă contemporană prin asocieri frapante, inscripţionate, de pildă, cu mesaje instagramabile sau cu personaje din lumea Disney.

    Una dintre lucrările care mi-au atras în mod special atenţia a fost „Christ with shopping bags”, ce îl înfăţişa pe Hristos crucificat însă cu palmele prinse nu în cuie, ci în pungi de cadouri, fiind, potrivit descrierii alăturate tabloului, o satiră la adresa valorilor, percepţiei şi transformărilor suferite de sărbătoarea Crăciunului de-a lungul secolelor. „Lucrarea reflectă o creştere imensă a consumerismului în perioada Crăciunului – perioadă în care care ar trebui, de fapt, să reflectăm asupra valorilor acesteia, a facerii de bine şi a dăruirii. Obişnuia să fie o zi de odihnă şi nu un timp în care să fim preocupaţi de lucrurile materiale. Toate elementele din imagine apar topindu-se, amintindu-ne astfel că atât lucrurile materiale cât şi bucuria născută din acestea nu sunt durabile”, este descris „manifestul” lui Banksy la adresa consumerismului.

    În muzeul Moco arta şi-a făcut loc chiar şi dincolo de uşa toaletei, şerveţelele pentru mâini dovedindu-se o miniexponată menită să păcălească şi să amuze vizitatorii.

    La demisolul muzeului, pe lângă o serie de lucrări sau expoziţii precum „Calcified Room” (Camera calcificată) – un fel de mini-Pompei modern, acoperit de lavă albă, realizată de Daniel Arsham în colaborare cu galeriile Perrotin şi Ron Mandos, există şi un magazin unde, dacă eşti colecţionar înrăit, poţi achiziţiona, cu câteva mii de euro, lucrări ale acestuia sau, pentru sume mult mai mici, de până în 20 de dolari, poţi pleca acasă cu un tricou imprimat cu lucrările lui Banksy. Şi dacă tot vorbim de preţuri, biletul de intrare cumpărat online costă 14 euro pentru adulţi, studenţii şi adolescenţii de 16-17 ani având o reducere de 2,5 euro, copiii cu vârste cuprinse între 10-15 ani plătesc 8,5 euro, iar pentru cei mai mici de 10 ani intrarea este gratuită. La faţa locului, toate biletele sunt cu 1 euro mai scumpe şi, pentru alţi câţiva euro în plus, puteţi opta pentru audioghid.

    Grădina muzeului este, de asemenea, o expoziţie de lucrări, unele interactive. Poţi, de pildă, să te relaxezi la umbra palmierilor roz, „plantaţi” de designerul Marc Ange în cadrul instalaţiei Le Refuge, sau să iei o scurtă lecţie de echitaţie, amintindu-ţi de copilărie, pe inorogul de fier al designerului olandez Marcel Wanders.

    Ce mai puteţi face în Amsterdam?

    Desigur, o plimbare de câteva ore, pe jos, pe străzile micii capitale, unde la tot pasul întâlneşti câte un pod ridicat peste canalele Amsterdamului, de care sunt rezemate mulţimile de biciclete. Oraşul este înţesat de turişti din toate colţurile lumii, încât uneori pare că locuitorii nici nu există sau că s-au refugiat cu toţii în casele lor cu ferestre colorate acoperite de iederă.

    O zi însorită – care este o raritate în Amsterdam – merge însoţită neapărat de o bere rece servită la terasele nu tocmai pretenţioase, dar pitoreşti, aflate pretutindeni, sau de o plimbare cu feribotul ori cu barca privată cu motor, pentru mai multă intimitate.

    Sunt, de asemenea, o serie de muzee, catedrale sau case memoriale şi alte atracţii pentru cei ce petrec mai mult de două zile în capitala Olandei, de pildă: muzeul statuilor de ceară Madame Tussaud, pentru ale cărui cozi trebuie să vă înarmaţi cu multă răbdare, Casa Memorială Rembrandt, Casa Anne Frank sau o vizită la fabrica de bere Heineken. Shoppingul poate fi şi el inclus pe listă, atât timp cât reuşeşti să dai din coate şi să te strecori prin „traficul” haotic din magazine.

    Ziua, în Cartierul Roşu nu se remarcă altceva decât picturi şi afişe care, într-adevăr, i-ar ruşina pe pudici şi le-ar determina pe unele mame să le spună copiilor să întoarcă privirea. Abia seara târziu, după ce se înserează, încep să urce în vitrine fete cu feţe plictisite, expunându-se ochilor curioşi ai turiştilor. Am fost şocată când o chelneriţă dintr-o cafenea situată într-o zonă apropiată cunoscutului cartier mi-a spus că ea nu a fost niciodată acolo.

    Mi-a plăcut Amsterdamul, cu miile de biciclete care îmi tăiau calea cu viteză, pedalate cu relaxare de rezidenţii grăbiţi, sau cu teamă, de turişti cu faţa crispată, stresaţi să nu se accidenteze. Şi apropo de biciclete, cum aveam să aflu de la un prieten – aici nimeni nu îşi achiziţionează biciclete scumpe, deoarece se fură des şi de multe ori, cu puţin noroc – dacă e să fim ironici –, o poţi recumpăra chiar pe a ta de pe cine ştie ce site. Mi-a plăcut Amsterdamul cu terase în care îţi puteai răcori picioarele în minipiscine gonflabile, cu amuzantele reclame ale magazinelor, cu aerul relaxat al străzilor însorite şi, mai presus de toate, mi-a plăcut Amsterdamul cu Moco şi cu operele ciudate şi fascinante pe care le găzduieşte între zidurile sale.

  • Cazul elevului din Botoşani bătut în timpul orei de religie: Preotul, sancţionat cu 10% din salariu şi mutat la altă şcoală

    Conform purtătorului de cuvânt al Inspectoratului Şcolar Judeţean Botoşani, Ciprian Manolache, profesorul de religie a fost sancţionat cu reducerea pe trei luni a salariului cu 10% şi interdicţia de a preda la şcoală.
     
    „Consiliul de administraţie a stabilit în acest caz sancţionarea profesorului cu 10% din salariu pe o perioadă de trei luni şi s-a dispus, de asemenea, reîncadrarea profesorului în alte două structuri la şcoala din Cristineşti şi la şcoala din Dragalina pentru că într-o singură şcoală nu avea o normă întreagă”, a declarat, pentru corespondentul MEDIAFAX, Ciprian Manolache.
     
    Conducerea şcolii a început o anchetă administrativă după ce un elev de 11 ani de la şcoala din Baranca fost agresat de profesorul de religie, care este şi preot.
     

  • Bătut crunt. Un preot i-ar fi rupt urechea unui elev şi l-ar fi dat cu capul de perete la ora de religie. Reacţia şcolii

    Reprezentanţii Inspectoratului Judeţean de Poliţie Botoşani au declarat, pentru MEDIAFAX, că a fost deschis un dosar penal pentru purtare abuzivă, pentru a se stabili ce s-a întâmplat cu exactitate la o şcoală din judeţ.

     
    Surse judiciare au declarat, corespondentului MEDIAFAX, că un elev în vârstă de 11 ani de la şcoala din localitatea Baranca a fost agresat, în timpul orei de religie, chiar de către profesor, un preot din altă localitate.
     
    Mama elevului a sunat la 112 şi a cerut intervenţia medicilor, spunând că fiul ei a fost tras de o ureche şi lovit cu capul de perete, pentru că făcea gălăgie la ore.
     
    Copilul a fost transportat la spital, având urechea ruptă.
     
    La rândul său, inspectorul şcolar general al ISJ, Gabriel Hârtie, a declarat, pentru MEDIAFAX, că o comisie anchetează cazul.
     

  • Povestea oraşului în care nu există bani, religie sau politică. Cum trăiesc oamenii aici

    Locul de care vă povestesc se află în India de Sud, la 150 de kilometri de Chennai. Auroville a fost fondat în 1968 şi este recunoscut de UNESCO ca un oraş internaţional – lucru firesc, din moment ce peste 100 de naţionalităţi sunt reprezentate aici. Aceşti oameni trăiesc la un loc aparent fără probleme, pentru că aici nu există un sistem politic, nu sunt recunoscute religiile şi, poate cel mai imporntant, nu se folosesc bani. Toată viaţa din Auroville se desfăşoară pe bază de troc.

    |n acest oraş epic, clădirile sunt experimente arhitecturale şi se schimbă în mod constant. Motivul, dincolo de imagine, este că structurile devin din ce în ce mai prietenoase cu mediul. Constructorii caută să optimizeze consumul de energie regenerabilă pentru a-şi atinge obiectivul declarat: reutilizare şi reciclare.

    Cine a pus bazele acestui experiment aproape utopic?

    ”Ar trebui să existe un loc pe Pământ pe care nicio naţiune să nu îl poată revendica; un loc în care toate fiinţele umane care aspiră la bine să poată trăi ca şi cetăţeni liberi ai lumii, respectând o singură autoritate, şi anume aceea a adevărului suprem. Un loc al păcii şi al armoniei, unde toate instinctele de luptă ale omului să fie folosite pentru a depăşi suferinţele, slăbiciunile şi ignoranţa, pentru a triumfa în faţa limitărilor şi a dizabilităţilor.“ Rândurile de mai sus îi aparţin Mirrei Alfassa, cunoscută celor din Auroville ca ”Mama“.

    Ea a avut ideea unei astfel de societăţi ca urmare a relaţiei cu filosoful indian Sri Aurobindo. ”Secolul al XIX-lea în India a fost unul imitativ, artificial“, scria Aurobindo în 1909. ”Dacă europenizarea noastră ar fi reuşit, ne-am fi pierdut capacitatea spirituală, forţa intelectuală, elasticitatea specifică şi puterea de a ne reinventa.“

    Mirra Alfassa a preluat ideile filosofului şi le-a transformat într-un proiect internaţional de ”realizare a unităţii umane şi stabilire a unei societăţi ideale“. Pe 28 februarie 1968, peste 5.000 de oameni din 124 de ţări au ajuns la locul stabilit: la acea vreme, Auroville însemna doar o zonă deşertică şi un vis.

    Alfassa a ales membrii societăţii privindu-i în ochi: mulţi îşi amintesc de moment ca o experienţă adânc spirituală şi chiar suprarealistă. Cei ”aleşi“ primeau şi prima sarcină: aceea de a planta un copac. |n câţiva ani, zona deşertică se transformase într-o pădure.

    Astfel, Auroville a fost construit de la zero de generaţia flower-power a anilor ’60; a fost o un soi de revoluţie psihologică a hipioţilor, după cum scria W.M. Sullivan în cartea sa ”Naşterea Auroville-ului“. Pe lângă lipsa banilor, a guvernului sau a religiei, aici nu există şosele şi oamenii nu au acces la ziare sau la ştiri legate de război, sărăcie sau genocid. Construit pentru 50.000 de oameni, Auroville mai are astăzi doar 2.500 de rezidenţi autoexilaţi din peste 100 de ţări. Iar numărul turiştilor este dublu – în orice moment, în Auroville se află în jur de 5.000 de vizitatori.

    Comunitatea defineşte modul de trai ca fiind unul sustenabil din punct de vedere ecologic. Astfel, pentru mâncare se folosesc 15 ferme ce acoperă mai bine de 160 de hectare. Aici sunt cultivate fruncte şi legume suficiente pentru hrana zilnică a celor din Auroville, în vreme ce animalele asigură lactate.

    Dar comunitatea nu este doar raiul hipioţilor, ci şi o imagine reprezentativă a Indiei: potrivit unei decizii a Curţii Supreme indiene din 1982, Auroville ”se află în conformitate cu cele mai înalte idealuri şi aspiraţii ale naţiunii“. Ca urmare, guvernul indian donează în jur de 200.000 de dolari anual comunităţii, în vreme ce UNESCO protejează proiectul încă de la naşterea sa, în 1968.

    Pentru un oraş aproape utopic, Auroville are însă destul de multe probleme: au fost raportate numeroase cazuri de viol, sinucideri şi chiar crime.

    Paradis sau înşelătorie?

    Elaine este o tânără din Auroville care a acceptat să răspundă mai multor întrebări adresate de cei de la Slate.com. Ea a venit în urmă cu mai bine de 10 ani, ca turistă, şi a decis apoi să devină rezidentă. ”Atunci când începi să verifici dincolo de suprafaţă, imaginea devine mult mai urâtă decât cea percepută din exterior“, a povestit ea. ”Începi să vezi problemele, iar acestea sunt deja stratificate în comunitate. Realitatea e cu totul alta atunci când devii parte din ea.“

    Ea a vorbit de crime, violuri şi alte acte de violenţă; cea mai mare problemă pare însă a fi cea legată de bani. ”Cine controlează banii într-o societate fără bani?“, se întreabă tânăra aproape retoric. În urmă cu şapte ani, ea a trebuit să facă o donaţie de 48.000 de dolari în contul casei pe care a primit-o; ulterior, a găsit imagini ale aceleiaşi case cu menţiunea că ar fi fost vândută pentru 20.000 de dolari. ”Nu ştiu ce s-a întâmplat cu banii. Nu ştiu cine controlează fondul“, a mai spus ea.

    Fondul de care vorbeşte Elaine este Fondul Unităţii, ”principalul canal pentru toate veniturile ce intră în Auroville“ – după cum menţionează site-ul oficial al comunităţii.

    Iar acest fond este unul care gestionează extrem de mulţi bani: pe lângă donaţiile ”oferite“ de cei care au nevoie de o casă, guvernul donează sume importante an de an; mai există donatori privaţi şi sumele date de cei care vizitează Auroville.

    Ce se întâmplă cu aceşti bani pare a fi, aşadar, o întrebare centrală. Şi una la care, pare-se, nu are cine să răspundă. |n lipsa unui guvern central, autoritatea este reprezentată de diverse comitete, formate uneori spontan, care gestionează oraşul: comitetul pentru case, comitetul pentru muncă, cel pentru siguranţa în muncă a femeilor, cel de gestionare a bunurilor şi aşa mai departe; sub comitete există o serie de consilii, grupuri private şi voluntari. Guvernul Indiei are de asemenea un reprezentant în Auroville, numit ”secretar permanent“. Reporterii de la Slate.com nu au reuşit însă să intre în contact cu niciun reprezentant: răspunsul cel mai des întâlnit era: ”Ne cerem scuze, dar sunt prea ocupaţi pentru a putea aranja o întâlnire“.

    |nsă aurovilienii nu sunt interesaţi de cine le gestionează banii; până la urmă, ideea de bază a fost aceea a unei societăţi fără valută. Cei mai mulţi locuitori sunt artişti, fermieri eco, aventurieri şi visători.

    Auroville va împlini, la anul, 50 de ani; ce ţine această comunitate în viaţă?

    ”Crezul“, explică Clare Fanning, una dintre femeile care au pus umărul la construcţia oraşului. ”Crezul e tot ceea ce contează.“

    Crezul, sau visul original, stă inscripţionat pe o placă în formă de lotus, la câţiva paşi de clădirea ce marchează centrul spiritual al oraşului. ”Auroville nu aparţine unei singure persoane. Auroville aparţine umanităţii. Dar pentru a trăi în Auroville, omul trebuie să fie servitor al Conştiinţei Divine.“

  • Religia îi face pe copii mai severi. Copiii atei sunt mai altruişti decât cei credincioşi

    Cercetătorii de la Universitatea din Chicago au vrut să măsoare în ce fel influenţează religia comportamentele sociale. Astfel, ei au analizat comportamentul social al 1.170 de copii, cu vârste cuprinse între 5 şi 12 ani, din Canada, China, Iordania, Turcia, Statele Unite şi Africa de Sud.
     
    Dintre copiii intervievaţi, 43% erau musulmani, 24% erau creştini, iar restul de 27,6% erau non-religioşi. Au fost analizaţi şi copii evrei, budişti sau hinduşi, însă numărul lor a fost mult prea mic pentru a fi validat.
     
    Studiul s-a axat pe vizualizarea unor videoclipuri în care erau prezentaţi copii care se îmbrâncesc sau lovesc. Subiecţii au fost rugaţi apoi să noteze nivelul de “răutate” şi pedepsele meritate de cei vinovaţi, pe o scară gradată. Totodată, le-au fost aduse nişte abţibilde, însă acestea nu erau suficiente pentru toţi. În momentul în care au fost puşi să îşi aleagă din ele, cercetătorii au vrut să vadă dacă vor exista copii care le vor împărţi cu alţii care nu au apucat să ia.
     
    Concluzia a fost una surprinzătoare: deşi altruismul este o calitate care li se insuflă copiilor în cursul educaţiei religioase, nu este una pe care ei o şi dobândesc. Copiii religioşi au propus pedepse mult mai dure pentru copiii pe care i-au văzut în videoclipuri, decât au propus copiii atei, care s-au dovedit a fi şi cei mai altruişti.
     

  • Gestul impresionant al unui profesor din România. A luat 6.000 lei credit pentru o excursie cu copii săraci, de Centenar

    Profesorul de religie din Rădăuţi-Prut a luat 6.000 de lei credit şi a reuşit să le ofere celor 36 de copii un circuit imedit, pe urmele istoriei, transmite corespondentul MEDIAFAX.

    36 de copii din România, Republica Moldova şi Ucraina, însoţiţi de 15 cadre didiactice, s-au reunit la Botoşani de unde au pornit pe urmele celor mai importante obiective turistice din zonă şi au aflat detaliile Unirii din urmă cu 100 de ani.

    Pentru a reuşi să le ofere elevilor excursie, iniţiatorul proiectului, un profesor de religie din Rădăuţi Prut, a luat un credit la bancă.

    Citeşte continuarea pe www.gandul.info

  • Povestea oraşului în care nu există bani, religie sau politică. Cum trăiesc oamenii aici

    Locul de care vă povestesc se află în India de Sud, la 150 de kilometri de Chennai. Auroville a fost fondat în 1968 şi este recunoscut de UNESCO ca un oraş internaţional – lucru firesc, din moment ce peste 100 de naţionalităţi sunt reprezentate aici. Aceşti oameni trăiesc la un loc aparent fără probleme, pentru că aici nu există un sistem politic, nu sunt recunoscute religiile şi, poate cel mai imporntant, nu se folosesc bani. Toată viaţa din Auroville se desfăşoară pe bază de troc.

    |n acest oraş epic, clădirile sunt experimente arhitecturale şi se schimbă în mod constant. Motivul, dincolo de imagine, este că structurile devin din ce în ce mai prietenoase cu mediul. Constructorii caută să optimizeze consumul de energie regenerabilă pentru a-şi atinge obiectivul declarat: reutilizare şi reciclare.

    Cine a pus bazele acestui experiment aproape utopic?

    ”Ar trebui să existe un loc pe Pământ pe care nicio naţiune să nu îl poată revendica; un loc în care toate fiinţele umane care aspiră la bine să poată trăi ca şi cetăţeni liberi ai lumii, respectând o singură autoritate, şi anume aceea a adevărului suprem. Un loc al păcii şi al armoniei, unde toate instinctele de luptă ale omului să fie folosite pentru a depăşi suferinţele, slăbiciunile şi ignoranţa, pentru a triumfa în faţa limitărilor şi a dizabilităţilor.“ Rândurile de mai sus îi aparţin Mirrei Alfassa, cunoscută celor din Auroville ca ”Mama“.

    Ea a avut ideea unei astfel de societăţi ca urmare a relaţiei cu filosoful indian Sri Aurobindo. ”Secolul al XIX-lea în India a fost unul imitativ, artificial“, scria Aurobindo în 1909. ”Dacă europenizarea noastră ar fi reuşit, ne-am fi pierdut capacitatea spirituală, forţa intelectuală, elasticitatea specifică şi puterea de a ne reinventa.“

    Mirra Alfassa a preluat ideile filosofului şi le-a transformat într-un proiect internaţional de ”realizare a unităţii umane şi stabilire a unei societăţi ideale“. Pe 28 februarie 1968, peste 5.000 de oameni din 124 de ţări au ajuns la locul stabilit: la acea vreme, Auroville însemna doar o zonă deşertică şi un vis.

    Alfassa a ales membrii societăţii privindu-i în ochi: mulţi îşi amintesc de moment ca o experienţă adânc spirituală şi chiar suprarealistă. Cei ”aleşi“ primeau şi prima sarcină: aceea de a planta un copac. |n câţiva ani, zona deşertică se transformase într-o pădure.

    Astfel, Auroville a fost construit de la zero de generaţia flower-power a anilor ’60; a fost o un soi de revoluţie psihologică a hipioţilor, după cum scria W.M. Sullivan în cartea sa ”Naşterea Auroville-ului“. Pe lângă lipsa banilor, a guvernului sau a religiei, aici nu există şosele şi oamenii nu au acces la ziare sau la ştiri legate de război, sărăcie sau genocid. Construit pentru 50.000 de oameni, Auroville mai are astăzi doar 2.500 de rezidenţi autoexilaţi din peste 100 de ţări. Iar numărul turiştilor este dublu – în orice moment, în Auroville se află în jur de 5.000 de vizitatori.

    Comunitatea defineşte modul de trai ca fiind unul sustenabil din punct de vedere ecologic. Astfel, pentru mâncare se folosesc 15 ferme ce acoperă mai bine de 160 de hectare. Aici sunt cultivate fruncte şi legume suficiente pentru hrana zilnică a celor din Auroville, în vreme ce animalele asigură lactate.

    Dar comunitatea nu este doar raiul hipioţilor, ci şi o imagine reprezentativă a Indiei: potrivit unei decizii a Curţii Supreme indiene din 1982, Auroville ”se află în conformitate cu cele mai înalte idealuri şi aspiraţii ale naţiunii“. Ca urmare, guvernul indian donează în jur de 200.000 de dolari anual comunităţii, în vreme ce UNESCO protejează proiectul încă de la naşterea sa, în 1968.

    Pentru un oraş aproape utopic, Auroville are însă destul de multe probleme: au fost raportate numeroase cazuri de viol, sinucideri şi chiar crime.

    Paradis sau înşelătorie?

    Elaine este o tânără din Auroville care a acceptat să răspundă mai multor întrebări adresate de cei de la Slate.com. Ea a venit în urmă cu mai bine de 10 ani, ca turistă, şi a decis apoi să devină rezidentă. ”Atunci când începi să verifici dincolo de suprafaţă, imaginea devine mult mai urâtă decât cea percepută din exterior“, a povestit ea. ”Începi să vezi problemele, iar acestea sunt deja stratificate în comunitate. Realitatea e cu totul alta atunci când devii parte din ea.“

    Ea a vorbit de crime, violuri şi alte acte de violenţă; cea mai mare problemă pare însă a fi cea legată de bani. ”Cine controlează banii într-o societate fără bani?“, se întreabă tânăra aproape retoric. În urmă cu şapte ani, ea a trebuit să facă o donaţie de 48.000 de dolari în contul casei pe care a primit-o; ulterior, a găsit imagini ale aceleiaşi case cu menţiunea că ar fi fost vândută pentru 20.000 de dolari. ”Nu ştiu ce s-a întâmplat cu banii. Nu ştiu cine controlează fondul“, a mai spus ea.

    Fondul de care vorbeşte Elaine este Fondul Unităţii, ”principalul canal pentru toate veniturile ce intră în Auroville“ – după cum menţionează site-ul oficial al comunităţii.

    Iar acest fond este unul care gestionează extrem de mulţi bani: pe lângă donaţiile ”oferite“ de cei care au nevoie de o casă, guvernul donează sume importante an de an; mai există donatori privaţi şi sumele date de cei care vizitează Auroville.

    Ce se întâmplă cu aceşti bani pare a fi, aşadar, o întrebare centrală. Şi una la care, pare-se, nu are cine să răspundă. |n lipsa unui guvern central, autoritatea este reprezentată de diverse comitete, formate uneori spontan, care gestionează oraşul: comitetul pentru case, comitetul pentru muncă, cel pentru siguranţa în muncă a femeilor, cel de gestionare a bunurilor şi aşa mai departe; sub comitete există o serie de consilii, grupuri private şi voluntari. Guvernul Indiei are de asemenea un reprezentant în Auroville, numit ”secretar permanent“. Reporterii de la Slate.com nu au reuşit însă să intre în contact cu niciun reprezentant: răspunsul cel mai des întâlnit era: ”Ne cerem scuze, dar sunt prea ocupaţi pentru a putea aranja o întâlnire“.

    |nsă aurovilienii nu sunt interesaţi de cine le gestionează banii; până la urmă, ideea de bază a fost aceea a unei societăţi fără valută. Cei mai mulţi locuitori sunt artişti, fermieri eco, aventurieri şi visători.

    Auroville va împlini, la anul, 50 de ani; ce ţine această comunitate în viaţă?

    ”Crezul“, explică Clare Fanning, una dintre femeile care au pus umărul la construcţia oraşului. ”Crezul e tot ceea ce contează.“

    Crezul, sau visul original, stă inscripţionat pe o placă în formă de lotus, la câţiva paşi de clădirea ce marchează centrul spiritual al oraşului. ”Auroville nu aparţine unei singure persoane. Auroville aparţine umanităţii. Dar pentru a trăi în Auroville, omul trebuie să fie servitor al Conştiinţei Divine.“

  • VIDEO. Imagini ŞOCANTE cu un preot profesor, găsite de mama unei eleve în telefonul acesteia. Gesturile OBSCENE făcute în faţa copiilor

    Imaginile cu preotul care se masturbează în clasa, la ora de religie, au fost filmate de o elevă din clasa a XII-a a Liceului Tehnologi ”Nicolae Teclu” din Copşa Mică, iar aceasta le-a distribuit colegilor săi.

    CITEŞTE CONTINUAREA ARTICOLULUI AICI
     

  • Firea distruge Uber şi Taxify: de ce nu vor mai funcţiona aplicaţiile

    “Uber şi celelalte platforme asemănătoare trebuie să intre în legalitate acum. Trebuie să-şi facă dispecerat. În alte oraşe din Europa unde s-au impus astfel de reglementări, Uber a plecat”, a declarat pentru MEDIAFAX Vasile Ştefănescu, COTAR.

    Ordinea de zi a CGMB a fost suplimentată, pentru şedinţa de marţi, cu proiectul de modificare a legii taximetriei. Edilul Capitalei a anunţat că activitatea de taximetrie se va face, obligatoriu, printr-un dispecerat, iar şoferii nu pot purta discuţii despre politică, religie şi sex.

    “Taximetriştii nu mai au voie să refuze curse sau să ceară bonusuri. Să nu fumeze şi să aibă o ţinută decentă. Să nu vorbească la telefon sau să nu asculte muzică tare. Să nu se angajeze, cu clienţii, în discuţii privind subiecte sensibile care ar putea să contravină principiilor, convingerilor clientului în religie, politică şi domeniul sexual (..) Se instituie obligativitate ca activitatea de taximetrie să se facă printr-un dispecerat”, a declarat primarul general al Capitalei la începutul şedinţei de consiliu.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro