BusinessMagazin

Tag: regizori

  • Cronică de film: Un pas în urma serafimilor – VIDEO

    Producţia semnată de Daniel Sandu e un exemplu în ceea ce priveşte influenţa occidentală asupra tinerilor regizori, şi spun asta într-un mod pozitiv. Sandu regizează un film dinamic, fluent, din care au dispărut camera centrată pe două personaje la o masă şi scena statică ce pare să nu se mai termine. Un pas în urma serafimilor e un film care poate face performanţă în multe ţări, atât timp cât publicul e deschis la filme vorbite şi în altă limbă decât engleza.

    Iese în evidenţă Vlad Ivanov (profesorul Ivan), un actor care mă fascinează de fiecare dată când apare pe ecran. Modul în care îşi însuşeşte personajele este unic, iar faptul că în ultima vreme a semnat roluri extrem de diverse spune multe despre capacitatea sa de adaptare la cerinţele scenariului şi la cele ale regizorului.

    Un pas în urma serafimilor surprinde ceea ce se întâmplă în culisele seminarelor teologice, unde tinerii liceeni speră să găsească îndrumători spirituali care să îi călăuzească pe calea preoţiei, dar se lovesc, în schimb, de realitatea dură a corupţiei şi a jocurilor de putere. Anii petrecuţi în seminar se transformă din ceea ce ar trebui să fie o pregătire pentru viaţa de preot, într-o luptă pentru supravieţuire.

    Sandu construieşte pe acest schelet o întreagă serie de evenimente care surprind şi amuză în acelaşi timp, nelipsind însă şi o bună doză de dramatism. Gabriel, personajul central al filmului, trăieşte o experienţă intensă, care îl obligă să se maturizeze şi să înţeleagă că lucrurile nu sunt niciodată ceea ce par la prima vedere. Seminarul nu se învârte în jurul unor valori ortodoxe (deşi Ivan încearcă să le împingă, ocazional, dincolo de raţiune sau bun simţ), ci în jurul unor jocuri meschine şi al unor practici în perfectă opoziţie cu conceptele teologice.

    Sinceritatea cu care regizorul reuşeşte să capteze neliniştea şi îndoielile lui Gabriel e una debordantă; e extrem de uşor să intri în pielea personajului şi să analizezi, din punctul său de vedere, relaţia cu celelalte personaje – mai ales cu cele care încearcă să îi imprime, mecanic, o serie de idei. În asta stă, de fapt, şi conflictul: valorile nu sunt transmise, ci impuse.

    Am fost surprins să aflu că povestea din spatele filmului e una reală, trăită chiar de regizorul Daniel Sandu; nu dau mai multe detalii, pentru că vreau să vă las plăcerea de a urmări Un pas în urma serafimilor. Pentru mine – şi pentru restul publicului, de altfel – acesta a fost cel mai bun film de la TIFF.

    Nota: 8,5/10

     

  • Cel mai bun film al anului, ales de către economiştii din domeniul economiei comportamentale

    Anul acesta, economia comportamentală a intrat în vizorul majorităţii după ce premiul Nobel pentru Economie i-a fost înmânat în acest an economistului american Richard Thaler, profesor al Universităţii Chicago, pentru contribuţia acestuia în domeniul economiei comportamentale, respectiv aplicarea mecanismelor psihologice în economice.

    Această ramură a ştiinţelor economice, care îşi poate avea originea chiar în lucrarea “The Theory of Moral Sentiments”, scrisă de către celebrul economist scoţian Adam Smith în 1759, a început în ultimii 30 de ani să câştige teren în faţa curentului raţionalist.

    Teoria ghiontului (Nudge Theory) reprezintă una dintre cele mai importante contribuţii ale lui Thaler, prin care acesta scoate în evidenţă importanţa arhitecturii alegerii, pentru care a şi fost criticat de către o parte a zonei politice de dreapta (susţinători tradiţionali ai Şcolii Chicago), fiind definită ca o teorie paternalistă.

    Să revenim la filme şi la pelicula considerată ca fiind cea mai bună de anul acesta: Marjorie Prime, un film SF care explorează relaţia lui Marjorie, o femeie de 85 de ani, cu o întruchipare a soţului ei decedat, Walter. Soţul reapare în viaţa ei sub forma de hologramă şi acesta funcţionează datorită inteligenţei artificiale şi amintirilor lui Marjorie care-l fac pe Walter să pară real.

    “Este iubirea pe care ţi-o aminteşti la fel ca cea reală? Ce ne aducem aminte şi ce omitem din trecutul relaţiei?” sunt câteva dintre întrebările pe care filmul le propune spectatorilor. În rolurile principale joacă Lois Smith (Marjorie) şi Jon Hamm (Walter) şi filmul este regizat de Michael Almereyda (Experimenter (2015), Hamlet (2000) etc). Filmul este bazat pe o piesă de teatru scrisă de Jordan Harrison.

    Cel mai bun regizor, în opinia economiştilor, a fost Iram Haq cu filmul “What Will People Say”. Cel mai bun scenariu este al filmului “A Dogs Purpose”, iar cel mai bun actor a fost desemnat ca fiind Colin Farrell (The Beguiled) şi cea mai bună actriţă, Gal Gadot pentru “Wonder Woman”.
     

  • Spider-Man se caţără din nou în box-office

    Tom Holland, care preia ştafeta rolului principal, face o treabă surprinzător de bună; recunosc că e primul Spider-Man care mi-e simpatic, poate şi datorită modului în care regizorii au ales să trateze filmul. E o versiune mai comică decât cele anterioare, tratând povestea într-un mod aproape ironic; se vede, într-un fel, amprenta lăsată de cei de la Marvel, care au planuri mari pentru Spider-Man.

    Prima jumătate a filmului ne introduce în atmosferă, prezentând modul în care Parker încearcă să se adapteze la noua lui condiţie. Facem cunoştinţă şi cu celelalte personaje, iar surprizele sunt destul de multe: veţi regăsi nume precum Michael Keaton, Donald Glover, Jon Favreau sau Gwyneth Paltrow. Robert Downey Jr. apare şi el, desigur, pentru a face legătura cu restul Universului Marvel.

    Filmul are însă şi o serie de probleme: în primul rând, este prea lung. Cred că un montaj mai eficient ar fi putut scurta durata la mai puţin de două ore. În al doilea rând, intriga filmului este destul de slab construită.

    Un aspect pozitiv al filmului este modul în care scenariştii s-au folosit de povestea transformării lui Parker, ducând firul narativ într-o zonă a frământărilor adolescentine şi evitând capcana superficialităţii ce se regăseşte, s-o recunoaştem, în mai toate filmele cu supereroi. E complicat să faci un film care să transmită emoţie atunci când personajul tău principal e un om-păianjen care se poate urca pe pereţi, dar producătorii de la Sony au reuşit cumva acest lucru.

    E important cât de mult succes va avea filmul mai ales în contextul în care DC pare să îşi revină – după ani buni în care filme precum Batman vs. Superman sau Justice League au fost primite extrem de prost de către fani şi critici, franciza pare s-o fi luat pe drumul corect cu Wonder Woman, producţie ce a performat mult peste aşteptări. Cei de la Marvel sunt mult în faţă şi par oricum dispuşi să întindă o mână de ajutor celor de la Sony, aducând Spider-Man alături de echipa fantastică a celor de la Avengers.

    În ultimii ani, filmele cu supereroi produse de Marvel au dominat industria de profil şi au redefinit acest gen cinematografic. Mulţi producători ar putea să nu fie de acord, însă reacţia publicului confirmă că Marvel este compania care impune nivelul de referinţă în acest moment. Cât va mai rezista Marvel până la primul eşec rămâne de văzut. Acesta va veni, inevitabil, pentru că producţiile sunt din ce în ce mai costisitoare şi o primă reacţie negativă a box-office-ului duce la mari pierderi financiare. Concluzia este însă alta: lansarea Spider-Man e şansa Sony de a reintra în lumina reflectoarelor.

    Spider-Man: Homecoming este cea mai bună reinterpretare a poveştii din ultimii 15-20 de ani, iar asta spune multe despre ambiţiile companiei de producţie de a construi o franciză care să aducă bani şi laude, nu doar critici, aşa cum a fost cazul până acum.

    Nota: 8/10

     

  • Persoana în viaţă cu cele mai multe nominalizări la Oscar nu este un actor şi nici regizor

    Când menţionezi persoana cu cele mai multe nominalizări la Oscar poate te gândeşti la Meryl Streep sau Martin Scorsese, însă persoana cu cele mai multe nominalizări nu este nici actor şi nici regizor.
     
    Compozitorul legendar John Williams, 85 de ani, este persoana care deţine această distincţie cu 50 de nominalizări şi cu 5 trofeee la activ. Singurul care-l depăşeşte este Walt Disney cu 59 de nominalizări.
     
    Filmele pentru care a compus Williams sunt câteva dintre cele mai emblematice filme realizate vreodată, precum Star Wars, Jurassic Park sau Schindlers List.
     
    Toate filmele la care a lucrat au încasat peste 10 miliarde de dolari de-a lungul istoriei. 

  • Persoana în viaţă cu cele mai multe nominalizări la Oscar nu este un actor şi nici regizor

    Când menţionezi persoana cu cele mai multe nominalizări la Oscar poate te gândeşti la Meryl Streep sau Martin Scorsese, însă persoana cu cele mai multe nominalizări nu este nici actor şi nici regizor.
     
    Compozitorul legendar John Williams, 85 de ani, este persoana care deţine această distincţie cu 50 de nominalizări şi cu 5 trofeee la activ. Singurul care-l depăşeşte este Walt Disney cu 59 de nominalizări.
     
    Filmele pentru care a compus Williams sunt câteva dintre cele mai emblematice filme realizate vreodată, precum Star Wars, Jurassic Park sau Schindlers List.
     
    Toate filmele la care a lucrat au încasat peste 10 miliarde de dolari de-a lungul istoriei. 

    p.p1 {margin: 0.0px 0.0px 0.0px 0.0px; font: 12.0px ‘Helvetica Neue’; color: #454545}
    p.p2 {margin: 0.0px 0.0px 0.0px 0.0px; font: 12.0px ‘Helvetica Neue’; color: #454545; min-height: 14.0px}

  • Persoana în viaţă cu cele mai multe nominalizări la Oscar nu este un actor şi nici regizor

    Când menţionezi persoana cu cele mai multe nominalizări la Oscar poate te gândeşti la Meryl Streep sau Martin Scorsese, însă persoana cu cele mai multe nominalizări nu este nici actor şi nici regizor.
     
    Compozitorul legendar John Williams, 85 de ani, este persoana care deţine această distincţie cu 50 de nominalizări şi cu 5 trofeee la activ. Singurul care-l depăşeşte este Walt Disney cu 59 de nominalizări.
     
    Filmele pentru care a compus Williams sunt câteva dintre cele mai emblematice filme realizate vreodată, precum Star Wars, Jurassic Park sau Schindlers List.
     
    Toate filmele la care a lucrat au încasat peste 10 miliarde de dolari de-a lungul istoriei. 

  • Care sunt cei mai buni regizori de film din ultimii 25 de ani, potrivit criticilor

    Aşadar, potrivit analizei, Richard Linklater, omul din spatele seriei de succes Before Sunris, Sunset şi Midnight, responsabil pentru succesul filmelor Boyhood sau School of Rock. În top îl urmează Mike Leigh (“Mr. Turner”, “Secret and Lies”, “Another Year”) şi iranianul Jafar Panahi (“Taxi”, “This is Not a Film”).

    Pentru selecţie au fost consideraţi doar regizorii care au realizat mai mult de şase filme, iar dintre acestea s-au luat cele mai bune şase (scorul mediu obţinut pe Metacritic). Damien Chazelle, regizorul La La Land, are o notă foarte bună, însă doar trei filme la activ.

    Veteranul Steven Spielberg este pe locul 7, cu un punctaj de 82,3, iar Clint Eastwood se situează pe locul 12, Peter Jackson pe locul 16 şi Christopher Noland ocupă locul 27. Locul 100 este ocupat de Michael Moore cu un punctaj de 65,7.

     

  • InnerSound: la confluenţa artelor momentului

    Trei compozitori români au creat singurul eveniment independent din România dedicat muzicii contemporane, în relaţie cu artele vizuale. La cea mai recentă ediţie, desfăşurată la finalul anului trecut, InnerSound New Arts Festival a ajuns să reunească 70 de artişti din 10 ţări şi un public format din 1.500 de vizitatori. Totodată, după patru ani de la iniţierea proiectului, acesta s-a impus ca o platformă puternică de promovare a tinerilor compozitori, interpreţi, fotografi, regizori şi artişti vizuali.

    „Contactul cu artele este o cale spre autocunoaştere şi, credem noi, spre fericire“, descrie Sabina Ulubeanu filosofia care a stat la fondarea InnerSound New Arts Festival. Printre evenimentele desfăşurate în cadrul acesuia se află proiectarea de film mut, instalaţii multimedia, experienţe vizuale live, foto, performance art. În acelaşi timp, festivalul susţine utilizarea noilor tehnologii în artă, conceptele crossover şi folosirea spaţiilor neconvenţionale. Totodată, evenimentul aduce împreună artişti de muzică clasică recunoscuţi internaţional, artişti români şi artişti contemporani în alăturări surprinzătoare. InnerSound New Arts Festival se întinde de obicei pe parcursul a patru zile, fiecare circumscrisă tematicii festivalului printr-un concept specific, şi s-a desfăşurat până acum în spaţii emblemă a Capitalei. Spre exemplu, cel mai recent eveniment din cadrul festivalului, desfăşurat în decembrie 2015, a constat într-o  seară de film mut cu muzică contemporană, live, cu dirijor. „Cerem tinerilor regizori să realizeze filme mute, de scurtmetraj, cu o plajă estetică largă: de la filme narative la experimente şi animaţii.  Apoi compozitorii scriu partituri special pentru aceste filme, muzici care se interpretează live, de către un ansamblu cameral cu dirijor“, descria Sabina Ulubeanu modul în care s-a desfăşurat evenimentul. Conceptul a fost atât de apreciat, încât a fost preluat în cadrul festivalului Black Nights Tallinn din Estonia.

    De profesie compozitor, Sabina Ulubeanu a pus bazele festivalului, alături de Diana Rotaru şi Cătălin Creţu, care împart cu ea aceeaşi profesie. Toţi trei au studiat la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti, dar şi în afara ţării. “Preocupările noastre s-au extins de-a lungul timpului către o zonă de confluenţă a artelor, fie prin performance art sincretic (Diana), prin fotografie (Sabina) sau noile tehnologii din sfera audiovizualului (Cătălin)”, povesteşte Ulubeanu. Compozitorii simţeau nevoia  unui festival care să funcţioneze ca o punte între lumea academică muzicală şi muzicienii independenţi pe de o parte, şi lumea celorlalte arte pe de altă parte şi astfel s-a conturat ideea festivalului, în 2011. „În plus, încă din studenţie ne-a interesat problema apropierii publicului de muzica prezentului, iar odată cu terminarea studiilor ne-am dat seama că nu ţine decât de noi să realizăm acest lucru. Funcţionăm pe principiul «să nu ne plângem, ci să punem ceva bun în loc»“, povesteşte Ulubeanu.

    Iniţial, InnerSound ar fi trebuit să se desfăşoare în garajul-pivniţă al unei case aflate la munte, pentru cei trei compozitori şi prietenii lor. Reacţiile stârnite în rândul artiştilor vizuali, regizorilor tineri sau performerilor au fost însă atât de entuziaste, încât „lucrurile au luat-o într-o direcţie extrem de serioasă“. Cătălin Creţu avea experienţă în conducerea Asociaţiei Opus, astfel că aceasta a devenit organizatorul principal al festivalului. Prima ediţie, organizată în 2012, s-a ţinut la Muzeul Naţional al Ţăranului Român şi la Universitatea Naţională de Muzică din Bucureşti. Ulterior, au adăugat pe lista locaţiilor ARCUB sau alte locuri cu reputaţie în zona artei independente: Casa Loewendal, Palatul Spayer, Modulab, A5 sau chiar performance art pe străzile Capitalei.

    Bugetul primei ediţii, descris de Sabina Ulubeanu drept unul derizoriu, a fost de mai puţin de 5.000 de euro şi a fost format atât din sponsorizări private, cât şi din fonduri de la Ambasada Olandei sau fondurile proprii. Un public format din aproximativ 700 de persoane le-a întărit convingerea că evenimentul era necesar pieţei culturale şi i-a încurajat să îl dezvolte în continuare. „Un alt argument pentru necesitatea InnerSound a fost că ultimul spectacol al primului festival, recitalul compozitorului Henry Vega,  a fost cerut ca bis. Cred că nu greşesc dacă spun că a fost prima dată când s-a întâmplat aşa ceva cu un concert de muzică contemporană în România post-’89“, îşi aminteşte artista. La următoarele ediţii au abordat mai mulţi sponsori din mediul privat, institute culturale ale unor ţări precum Austria, Polonia, Spania ş.a., dar au accesat şi finanţări de la stat, prin concurs, prin Administraţia Fondului Cultural Naţional. Bugetul a crescut astfel de la an la an şi a ajuns la cea mai recentă ediţie la circa 27.000 euro. Totodată a crescut şi dimensiunea echipei, până la cinci membri de bază şi încă 10 persoane în grupul de lucru (artişti, IT, logistică). Pe durata evenimentului, lucrează însă şi cu voluntari, numărul acestora fiind variabil, de la 20 la 40.

    Festivalul a devenit o platformă puternică de promovare în special a tinerilor compozitori, interpreţi, fotografi, regizori şi artişti vizuali. Pe scena InnerSound New Arts Festival s-au aflat, de-a lungul timpului,  tineri artişti renumiţi la nivel international, precum violonistul Alexandru Tomescu, violonistul şi compozitorul Vlad Maistorovici,  dirijorul Gabriel Bebeşelea, violoncelista Laura Buruiană, alături de artişti şi ansambluri de muzică clasică contemporană precum compozitorul Henry Vega, violonista Barbara Lüneburg, mezzosoprana Anat Spiegel, soprana Irina Ungureanu, Cvartetul Contempo, Dublin Sound Lab, Sigma Project ş.a. „Artiştii prezenţi în festival sunt fie consacraţi, fie emergenţi. Suntem întotdeauna fericiţi când cei pe care îi promovăm se dezvoltă puternic şi au succese în plan internaţional: dirijorul Gabriel Bebeşelea a dirijat primele trei ediţii ale Serii de Film Mut cu muzică live, iar acum dirijează în toată Europa şi câştigă mari premii internaţionale, compozitorul Sebastian Androne a câştigat premiu Enescu şi un important concurs la Marsilia. Este, desigur,  în întregime meritul lor,  pentru noi este însă important că artiştii  tineri pe care îi selecţionăm confirmă apoi în toate  mediile în care activează”, explică Sabina Ulubeanu.

    În ce priveşte cele mai dificile aspecte legate de munca de management cultural, printre acestea s-au aflat bugetul şi echipa, mici la început, în condiţiile unui volum de muncă uriaş, cât şi maximizarea resurselor limitate de timp de către cei trei compozitori, astfel încât propria lor muncă artistică să nu intre într-un con de umbră. Pe măsură ce nevoile financiare ale festivalului cresc, găsirea diverselor surse de finanţare este în continuare una dintre provocările lor principale. „Este important pentru mediul privat să realizeze că sprijinirea unui festival independent poate fi o monedă de schimb puternică, pentru că reprezintă vârful de linie al dezvoltării unei societăţi“, observă Ulubeanu, care spune şi că pe piaţa locală există companii care înţeleg necesitatea sprijinirii unui astfel de proiect.

    Următorul festival va avea loc la finalul lunii septembrie în acest an şi se desfăşoară sub tema „Touch“. „Ne extindem conţinutul şi îl racordăm la tendinţele internaţionale: mai multă instalaţie sonoră, mai mult în zona multimedia şi fotovideo”, descrie Ulubeanu câteva din particularităţile InnerSound New Arts Festival 2016. Printre artiştii confirmaţi se numără Alexandru Tomescu cu cvartetul Ad Libitum, pianiştii Mihai Măniceanu,   Gabi Sultana (Malta), acordeonistul Ghenadie Rotari  (Italia), ansamblul SonoMania, soundartist-ul Lukatoyboy (Serbia) etc.

    Fondatorii proiectului şi-au propus ca în continuare să consolideze şi punţile create deja între diversele arte, astfel încât publicul să aibă o privire de ansamblu asupra lor, dar să se concentreze şi pe activităţi educaţionale dedicate tinerilor, în special din zona noilor tehnologii folosite în artă. Pe termen lung, şi-au propus însă ca InnerSound, prin formatul său unic, să devină un reper în Europa în zona festivalurilor interdisciplinare.

  • American Sniper reprezintă încununarea clişeelor despre patriotism şi binele suprem

    American Sniper este un film care la prima vedere pare similar cu alte producţii precum The Hurt Locker, Argo sau Zero Dark Thirty. Pe măsură ce acţiunea se dezvoltă, spectatorul îşi dă seama că prima impresie a fost una corectă. O poveste veche, refăcută de zeci de ori şi plină de clişee. Sigur, protagonistul este altul şi micile detalii fac diferenţa, însă ideea centrală a eroului motivat de dorinţa de a proteja „America, cea mai bună ţară din lume” se repetă la nesfârşit. Patriotismul ar trebui să reprezinte o explicaţie suficientă pentru faptul că prima victimă din ilustra carieră a lunetistului este un copil de câţiva ani. Sigur, un copil înarmat cu un obuz. Deşi regizorul Clint Eastwood nu insistă pe moralitatea acţiunilor militare din Irak, el nu iese din paradigma „binele împotriva răului”. Chris Kyle, lunetistul cu cele mai multe victime confirmate din armata Statelor Unite, înţelege perfect deviza „God, country, family” (Dumnezeu, patrie, familie) şi renunţă la tot pentru a se putea întoarce pe câmpul de luptă şi a-şi răzbuna camarazii căzuţi. Un clişeu îmbrăcat în haine noi, dar care face (puţin surprinzător) deliciul Hollywoodului şi al publicului american.

    Binele împotriva răului este însă o idee abstractă, iar Eastwood a avut anumite probleme în a explica nevoia de violenţă pe care o resimte protagonistul. Această nevoie este prea puţin exploatată în film; după cum scria Chris Kyle în autobiografia sa, „singurul lucru pe care îl regret este că nu am ucis mai mulţi inamici”. Mai multe recenzii atacă discrepanţele dintre modul cum Kyle se prezintă în cartea sa şi modul cum el este prezentat pe marele ecran. Filmul nu răspunde la o întrebare esenţială: a fost lunetistul un erou sau pur şi simplu un soldat care a excelat datorită nevoii de a ucide?

    Fără a-şi mai pune prea multe semne de întrebare, publicul american a umplut cinematografele şi a transformat American Sniper într-un succes de box office. În doar trei zile, filmul lui Eastwood a devenit cea mai bună lansare din ianuarie, cu 89 de milioane de dolari. Până la momentul închiderii ediţiei, încasările la nivel global se apropiau de 250 de milioane de dolari. Luând în calcul bugetul de 60 de milioane de dolari, casele de producţie vor fi cu siguranţă mulţumite de evoluţia filmului.

    Provenienţa încasărilor arată însă interesul scăzut pentru acest gen de filme în afara Statelor Unite: potrivit site-ului de specialitate IMDb, 80% din cele 250 de milioane de dolari vin de pe continentul american. Această tendinţă s-a mai manifestat în cazul Zero Dark Thirty, filmul despre uciderea lui Osama bin Laden (70% din totalul încasărilor au venit din Statele Unite) sau Argo (60% din total).

    Pe lângă succesul financiar, American Sniper se bucură şi de recunoaştere din partea majorităţii criticilor şi a instituţiilor de specialitate. Deşi a fost trecut cu vederea la Globurile de Aur, filmul are şase nominalizări la premiile Oscar, respectiv cel mai bun film, cel mai bun actor, cel mai bun scenariu adaptat, cel mai bun montaj video, cel mai bun montaj audio şi cel mai bun mixaj audio. Un studiu publicat recent de Reuters şi IPSOS arată că majoritatea americanilor consideră American Sniper favorit la premiul pentru cel mai bun film.

    Filmele despre război produse la Hollywood vor continua să evidenţieze acea latură a poveştii favorabilă lor. Scenariile vor continua să evidenţieze misiunea americanilor de a duce democraţia peste tot în lume, chiar şi acolo unde ea nu este cerută. Cât timp idealurile americane vor fi prezentate ca binele suprem, filmele vor aduce spectatori şi, implicit, încasări uriaşe.

    Ar fi avut oare succes un film despre un lunetist care şi-a abandonat soţia însărcinată pentru a se întoarce, de bunăvoie, pe câmpul de luptă? Este aceeaşi poveste, dar dintr-o altă perspectivă. Răspunsul e destul de simplu: patriotismul americanilor va fi cu adevărat pus la încercare atunci când regizorii şi producătorii vor începe să includă, pe lângă inevitabilele clişee, şi elementele care sunt de obicei date la o parte.

  • Omul se întoarce în spaţiu. Cel puţin în filme

    Încasările mari aduse de filme precum „Avatar“, „Independence Day“ sau „Star Trek“ au încurajat studiourile să prezinte publicului mai mult explozii decât întrebări existenţiale. Cu toate acestea, producătorii unor filme precum „Gravity“ sau „Interstellar“ par că au găsit formula ideală pentru a prezenta atât efecte speciale de ultimă generaţie, cât şi poveşti cu înţeles. Asistăm oare la renaşterea genului science fiction?

    Site-ul Wikipedia listează 220 de filme (sunt luate în calcul doar filmele distribuite în cinematografe) care au, la bază, ideea omului în spaţiu. Până în 1950, doar trei filme abordaseră acest subiect. Au urmat trei decade în care genul science fiction a prins avânt şi peste o sută de filme au ajuns în cinematografele din toată lumea.

    Pe cât de diverse au fost în tematică şi calitate, toate aceste filme şi seriale au fost dovezi certe că viaţa pe Pământ nu era decât o fracţiune din ceea ce se întâmplă în univers. Cei care îşi imaginau că dacă rasa umană ar putea călători suficient de departe ar trăi aventuri fabuloase, ar vizita nenumărate planete şi ar întâlni  reprezentanţi ai altor rase puteau, în sfârşit, să asocieze imagini acestor concepte.

    Filmele ultimilor zece ani au avut ca subiect central fie rămăşiţe ale civilizaţiei umane („I Am Legend“), fie invazii ale unor creaturi distructive („Cloverfield“, „Transformers“). Ideea omului în spaţiu a fost abandonată, cu excepţia unor remake-uri precum „Total Recall“ sau „Star Trek“. Chiar şi acesta din urmă, însă, a trădat conceptul seriei originale despre explorarea unor lumi noi. Vă aduceţi, probabil, aminte: „To boldly go where no man has gone before“.

    O explicaţie interesantă vine de la Mark Bould, un profesor de film din cadrul Universităţii de Vest din Anglia: „După evenimentele din 11 septembrie, toate filmele cu extratereştri au fost realizate astfel încât să pară că americanii sunt victimele unui atac iraţional, cel mai bun exemplu fiind «Cloverfield». Chiar dacă îl credem pe Spielberg, care a declarat că remake-ul său după «Războiul lumilor» a avut intenţia de a arăta comportamentul unei societăţi în stare de şoc, este evident că filmul prezintă Statele Unite drept un personaj nevinovat“.

    Lăsând la o parte aceste teorii, există o serie de factori uşor de măsurat care au influenţat trecerea pe plan secund a acestui gen de film. În primul rând, misiunile spaţiale nu au mai beneficiat de acoperire media aşa cum se întâmpla în timpul războiului rece sau chiar în anii ’90. În al doilea rând, ideea de încălzire globală a fost unul dintre cele mai dezbătute subiecte ale ultimilor ani, astfel încât era de aşteptat ca schimbarea climatică să ajungă şi pe marile ecrane.

    OMUL ÎN SPAŢIU, SUBIECT DE FILM ÎNCĂ DIN 1902

    „O călătorie spre Lună“ („Le voyage dans la lune“) este primul film care a tratat subiectul oamenilor în spaţiu. Realizat în 1902, „O călătorie spre Lună“ este un film franţuzesc mut în regia lui Georges Melies. Povestea urmăreşte un grup de astronauţi care călătoresc spre Lună într-o capsulă propulsată de un tun, explorează suprafaţa Lunii, sunt capturaţi de un grup de extratereştri, evadează şi apoi se întorc pe Terra.

    Filmul a fost un succes internaţional şi a deschis drumul pentru producţiile ce foloseau efectele speciale. Influenţa sa asupra regizorilor din anii ’20 sau ’30 este evidentă, iar Georges Melies este considerat un pionier al genului science fiction. Pelicula a dispărut în 1929 şi a fost regăsită în 1993, pentru ca în 2011 un studio din Statele Unite să lanseze o versiune remasterizată.

    „O călătorie spre Lună“ a fost ales printre cele mai bune filme ale secolului XX de către The Village Voice. Imaginea capsulei care aterizează pe Lună rămâne una dintre cele mai cunoscute din lumea cinematografică şi a fost de nenumărate ori preluată în alte producţii.

    „Avatar“ este, cel puţin din punctul de vedere al încasărilor, cel mai de succes film realizat vreodată. Cu încasări cumulate de peste 3 miliarde de dolari, povestea desfăşurată pe Pandora l-a ajutat pe James Cameron să îşi depăşească propriul record, pe care îl stabilise în 1997 cu „Titanic“. Criticii au avut reacţii împărţite în ceea ce priveşte „Avatar“, una din nemulţumiri fiind legată de scenariul filmului şi consistenţa relaţiilor dintre personaje.

    James Cameron a trebuit să aştepte ani de zile pentru ca tehnologia să se dezvolte suficient de mult pentru „Avatar“. Regizorul a explicat că a preferat să nu grăbească producţia decât să fie nevoit, ulterior, să convertească filmul la formatul 3D. „După «Toy Story» au apărut alte zece filme realizate pe calculator, pentru că toata lumea credea că succesul venea din noua tehnologie şi nu din personajele cuceritoare şi realizate magnific“, a declarat James Cameron, citat de Deadline.com. „Acum, lumea converteşte filmele de la 2D la 3D, ceea ce noi nu am făcut, şi se aşteaptă la acelaşi rezultat, când de fapt nu fac decât să acţioneze împotriva universalizării 3D, prin scoaterea pe piaţă a unor produse inferioare“, a mai comentat Cameron.