Cei 28 de ani de capitalism au trecut implacabil, iar viaţa nu stă în loc. Prima generaţie de oameni de afaceri se apropie de pensie, iar mulţi se uită peste umăr să vadă cine vine din urmă, cine le va moşteni ceea ce au creat.
De multe ori, există un mare gol în spate, pentru că foarte mulţi oameni de afaceri nu au moştenitori care să fi rămas în firmă şi care să poată prelua şi duce businessul mai departe.
Putem să numărăm pe degete afacerile româneşti care pot fi date mai departe copiilor sau nepoţilor.
Această problemă nu este specifică numai României. Spre exemplu, conform studiilor, în Germania, o ţară care se sprijină pe afacerile de familie, renumitele Mittelstand, în următorii cinci ani peste 840.000 de proprietari de companii mici şi mijlocii ar putea să fie forţaţi să vândă aceste afaceri în lipsa unui succesor.
Conform Financial Times, care citează un studiu realizat de KfW Banking Group, o întreagă generaţie de antreprenori germani se pregăteşte de pensionare, iar mai mult de una din cinci astfel de companii va trebui să aleagă între a desemna un outsider la conducere sau a vinde afacerea până în 2022. Aproape 100.000 de antreprenori germani care vor să se retragă în următorii doi ani nu au găsit încă un succesor, spun datele grupului KfW.
Această criză a celebrelor Mittelstand, coloana vertebrală a economiei germane, creează o imensă oportunitate, de fapt prima în două secole, pentru rivalii străini şi investitorii financiari de a pune mâna pe aceste companii extrem de valoroase, la care până acum nu aveau acces.
Aceste IMM-uri germane au fost date din generaţie în generaţie până când au ajuns în situaţia de a nu mai avea moştenitori sau de a nu fi pregătit un succesor outsider care să ducă businessul mai departe.
Multe afaceri din România, aflate la prima generaţie, se confruntă cu aceleaşi probleme:
– copiii nu vor să rămână în business, preferând mai degrabă banii, pentru că i-au văzut pe părinţii lor cât şi cum au muncit şi nu vor să facă la fel;
– proprietarii vor să dea businessul mai departe în familie, sperând ca moştenitorii, copiii, să fie clona lor, ceea ce este imposibil şi, de aceea, există rupturi şi certuri;
– proprietarii, ţinând foarte strâns businessul în propriile mâini, nu au crescut directori care să preia businessul şi oricum aceştia mai degrabă ar ”prelua“ ei afacerea decât să mai lucreze pentru copiii patronului;
– tehnologia îi ajunge pe toţi din urmă şi este foarte greu să facă trecerea de la un anumit model de business la unul nou, ceea ce creează mari probleme proprietarilor pentru că nu ştiu cum să se replieze. De fapt, au crescut într-un secol, cu o anumită organizare, cu o anumită generaţie de angajaţi, cu un anumit fel de a face afaceri, iar acum suntem într-un alt secol, cu alte generaţii de forţă de muncă, cu alte pretenţii, cu alte sisteme de producţie şi de lucru;
– problema forţei de muncă devine atât de acută, încât, chiar şi dacă moştenitorii ar prelua afacerea, viitorul businesului devine mult mai incert.
Cunosc mulţi oameni de afaceri care au început să acumuleze active imobiliare din care să încaseze chirii pentru a face trecerea de la businessul lor din producţie sau servicii către un business aproape fără angajaţi şi cu un venit cert.
Când auzim că un om de afaceri român, care a construit un business sau un brand în aproape trei decenii, a decis să vândă afacerea unui grup internaţional, fie către un investitor strategic, fie către un fond de investiţii, prima reacţie este de ”furie“: şi el s-a predat, şi el s-a vândut, România va fi formată numai din multinaţionale.
După criză, cei care au rămas cu afacerile în picioare au înţeles că nu trebuie să rateze a doua oportunitate de vânzare a businessului, pentru că nu vor mai primi a treia şansă. Nu mai pot să facă faţă unui nou ciclu economic, unei noi schimbări tehnologice, unei noi generaţii de salariaţi şi de aceea preferă să ”scape“ de probleme.
Mulţi antreprenori n-au mai apucat să-şi construiască în timp o structură de holding, cu mai multe afaceri, pentru că au fost băgaţi zi de zi în afacerea lor. Şi nici nu au vrut să angajeze oameni care să le conducă afacerea, neavând încredere în ei.
Cazul Ion Ţiriac este o excepţie în businessul românesc: omul de afaceri şi-a căutat tot timpul parteneri, de obicei investitori mari, strategici, cu nume, cărora le-a dat managementul şi o parte din business. |n acest fel, el s-a eliberat de coordonarea de zi cu zi al acestor afaceri şi a putut să se uite continuu după noi businessuri. Oricum, şi la nivelul holdingului Ion Ţiriac a angajat tot timpul directori din afara familiei, care trebuie să urmărească ce se întâmplă cu afacerile lui.
Alţi oameni de afaceri români n-au mai putut să facă acelaşi lucru şi au ajuns în situaţia în care nu au cui să predea businessul: copiii nu-l vor sau nu au încredere să lase ceea ce au clădit în mâinile urmaşilor, nu au manageri, nu au o structură de holding. De aceea, sunt condamnaţi să vândă.