Steven van Groningen vorbeşte o română corectă. Cam colţuroasă, dar corectă. Steven van Groningen locuieşte în România din 2001, are aceeaşi funcţie la bancă tot de atunci, face strategii pe termen lung, participă la competiţii de triatlon, organizează maratoane, propune soluţii pentru mediul politic în relaţia cu mediul de afaceri, este vegetarian, aleargă cât de des poate în parc, are o atitudine prudentă de management, este familist, scrie pe blog.
Ca expat, Steven van Groningen e unul dintre cei ce vorbesc cu mai multă speranţă despre România decât autohtonii, insistând că nu vede niciun motiv pentru care o ţară cu resursele umane şi naturale şi cu atributele geopolitice ale României n-ar fi printre primele economii ale zonei; în acelaşi timp, admite că ar fi nevoie de un ritm de creştere a creditării cu două cifre pentru ca România să poată reîncepe recuperarea decalajelor economice faţă de Vest. Ca bancher, a reuşit să piloteze corect Raiffeisen Bank România şi prin boom, şi prin criză: între 2009 şi 2011 au crescut atât profitul, cât şi activele băncii, care a ajuns anul trecut pe poziţia a patra în sistem după valoarea activelor, cu o cotă de piaţă de 6,7%.
Steven van Groningen a absolvit Universitatea Leyden din Olanda, cu specializare în drept comercial, după care s-a reorientat spre banking, având ocazia să cunoască din interiorul ABN Amro criza financiară din Rusia anilor ’90. A coordonat pentru ABN Amro lansarea activităţii băncii în România, apoi a preluat conducerea Raiffeisen Bank România în 2002, în urma fuziunii acesteia cu fosta Bancă Agricolă.
Steven van Groningen a crescut într-un mic oraş olandez, Deventer, cunoscut pentru şcoala latină la care a studiat Erasmus şi pentru faptul că era un important nod comercial pentru Ţările de Jos. Tatăl său era directorul general al unei bănci „mici, regionale”, aceeaşi poziţie fiind ocupată anterior de bunicul şefului Raiffeisen şi de străbunicul său. Tatăl străbunicului a fost însă cel care a deschis apetitul pentru banking în familia van Groningen, fiind un cunoscut broker de credite în oraş în secolul XIX. Bancherul povesteşte că ironia sorţii a făcut ca atât tatăl, cât şi bunicul său să nu vrea să lucreze la bancă, dar au făcut-o până la urmă. „Nici eu nu am vrut să fiu bancher, am fost o perioadă consultant, dar am vrut să trec de partea cealaltă, unde pot să iau şi deciziile, nu doar să dau ideile mele altcuiva”, spune Steven van Groningen.
Chiar dacă a fost refractar ideii de a continua tradiţia familiei, Steven van Groningen crede că a fost puternic influenţat de tatăl său şi de educaţia primită acasă: „Sunt foarte mulţumit de unde am ajuns. Mă gândesc că m-a influenţat mult faptul că tata era bancher şi avea această atitudine sobră, de om important şi respectat în comunitate. Cred că asta m-a marcat şi m-a îndemnat cumva să fac şi eu lucruri importante”. Bancherul povesteşte că sunt lucruri cu care a crescut şi pe care abia la maturitate le-a înţeles cu adevărat şi a putut să le valorizeze în felul propriu: „Dacă mergeam să cumpărăm haine, la restaurant sau să schimbăm mobila, întotdeauna mergeam la clienţii băncii, era o chestiune foarte importantă pe care o respectam cu toţii. În plus, economiile familiei erau la banca pe care o conducea tatăl meu, iar amprenta acelei perioade s-a păstrat: deşi banca a fost obiectul a peste patru tranzacţii, ajungând acum în portofoliul ABN Amro, mama mea a mers ani în şir în clădirea veche a băncii, la acelaşi ghişeu unde era servită de aceeaşi persoană, deşi instituţia îşi tot schimba numele şi identitatea”.
Tradiţia sportului şi mai ales a canotajului tot din familie a venit. Toată familia van Groningen făcea sport. Tatăl său a făcut canotaj la categoria amatori şi a fost selecţionat pentru Campionatele Europene din 1939, care nu au mai avut loc din cauza războiului. Ambii săi părinţi mergeau cu bicicleta (lucru absolut obişnuit în Olanda) şi jucau hochei pe iarbă, un sport de asemenea foarte popular. „Eu jucam foarte bine hochei pe iarbă, dar când am ajuns la universitate deja mă hotărâsem că vreau să fac canotaj. Acest sport era, în primul rând, o tradiţie în familie şi, în plus, am descoperit că eram foarte bun”, povesteşte bancherul, care a ajuns ulterior să participe la două campionate mondiale şi la o ediţie a Jocurilor Olimpice.
Steven van Groningen a învăţat lecţii importante în cariera sa de atlet olimpic. Importanţa paşilor mici, respectul pentru reguli, munca în echipă, faptul că din eşecuri poţi învăţa mai mult decât din succese. Despre orice subiect ar fi vorba, bancherul aminteşte de ceea ce i-a adus sportul, de la viaţa de familie şi până la atitudinea de strateg de business.
De la canotaj la banking a trecut lin, l-au ajutat studiile, dar şi educaţia riguroasă din familie şi din cantonamente. De fapt, foştii atleţi au o preferinţă pentru continuarea carierei în banking. Revistele americane de business scriu periodic analize cu privire la preferinţa companiilor de pe Wall Street şi nu numai de a angaja foşti sportivi de performanţă. Îşi motivează alegerea prin faptul că un fost sportiv va fi un „bun jucător de echipă”. Dar sunt realmente băncile sau fondurile de investiţii locuri unde se joacă în echipă? Steven van Groningen crede nu numai că pot fi, dar că jocul de echipă este esenţial: „Bankingul este prin definiţie un sport de echipă. În aspectele care ţin de managementul bilanţului, de training, de compliance, este vorba de lucru de echipă, dacă nu te poţi baza pe echipă, nu poţi fi un bancher de succes. Echipa nu este ceva pe care doar să te bazezi, ci trebuie să fie formată din oameni buni şi competitivi, ca să fie un challenging reciproc„. Nu crede în echipe de yesmeni, crede în diversitatea culturală şi preferă să se focuseze mai mult pe proces decât pe rezultatul final.
Steven van Groningen, în vârstă de 55 de ani, şi-a propus să se retragă la 62 de ani, iar până atunci îşi împarte viaţa între bancă, familie şi competiţii. În 2014 vrea să participe la un alt Ironman (competiţie de triatlon), să alerge la maratoane şi să îşi aducă, atât cât poate, contribuţia la dezvoltarea băncii: „Orice aş face, trebuie să îmi placă. Dacă minţi că îţi place ceea ce faci, se vede din exterior, nu poţi performa şi nici nu atragi admiraţie”.
