Pe Facebook, Marius Vintilă a scris: „Nu sunt mulţumit de supermarketuri. Înghesuie sub mii de metri pătraţi de acoperiş de tablă mii de produse, dintre cele mai periculoase şi mai inutile.
Pe care le aduc de la mii de kilometri distanţă, siluind conceptul de economie de resurse în numele profitului trimestrial. Orchestrează, cu alte cuvinte, o industrie alimentară în care producătorul şi produsul nu mai au nici o legătură cu ţăranul şi cu marfa lui de acum 50-70 de ani.
Producătorul este o companie care lucrează pentru investitor, care investitor poate fi chiar (nu rîdeţi!) Mitsubishi sau Goldman Sachs sau orice alt gigant care are chef la un moment dat să scoată bani din orice merge (sursa: Stefano Liberti, “Stăpînii hranei”).
Iar industria alimentară face încă profit. Mare. Inutil să spun că mi-ar plăcea să îmi fac cumpărăturile la o piaţă de producător, din care mai există foarte puţine, unde numărul mic de produse e compensat cu vîrf şi îndesat de calitatea lor. Greu.
Dar de curînd am avut totuşi surpriza să mă bucur de un produs al unui supermarket: documentarul “România neîmblînzită”.
Deşi făcut în stilul lor, al supermarketurilor, cu resurse aproape exclusiv de afară (stilul tradiţional al coproducţiilor româno-străine, actorii lor şi caii noştri – aici, şi urşii), deşi textul abundă de clişeele cu care Teleenciclopedia ne-a adormit în sîmbetele cînd după ea nu urma decît cîte o producţie Mosfilm, documentarul mi se pare absolut valabil ca prim pas în domeniu.
E drept, la final aşteptam să înceapă filmul cu Belmondo sau Sandokan sau ceva asemănător, dar vă rog să înţelegeţi, mi s-a activat reflexul căpătat în anii ’70, cînd verile erau luungi, biletul la film 1 leu şi 50 de bani, iar “completările”, documentare de cîte 10 minute despre deltă sau Carpaţi, erau făcute de Sahia Film cu oameni relativ competenţi pentru vremurile alea. Dar, cum ziceam, updatarea e valabilă.
Cel puţin pentru publicul de supermarket, din categoria celor care comentează cu voce tare “uite rîsul” la cadrele cu rîşi, respectiv “uite somnul” la cadrele cu morun.
Însă la total general, să spunem că, din fericire, filmul are o singură problemă majoră: aceea că dintre toate afişele care i s-au făcut (de ai noştri, probabil), nici unul nu se apropie măcar de cadrele absolut spectaculoase, luate, montate şi puse pe muzică de echipa de producţie.
Un produs de calitate al unui supermarket. Între timp, National Geographic, care prin tradiţie se ocupă cu imaginile documentare din lumea animalelor, a decis că evenimentul lunii este totuşi, nunta prinţului Harry. Co’ect! Cînd am intrat sîmbătă în cabana Postăvarul, altitudine 1600 şi ceva, rula nunta lu’ ‘arry. De altfel, e de înţeles. La Postăvarul ursul se vede pe geam în fiecare seară, live, mai rare sunt live-rile cu maimuţe.
Acuma, sigur că între nunţile diverselor sălbăticiuni, de la cea fără contact a somonului sau banala împreunare leonină, şi ritualul de împerechere al unor primate de rang înalt e doar o diferenţă de nuanţă care se referă strict la audienţă.
Şocant ar fi să vedem că NG începe să vîndă, la concurenţă cu supermarketurile, băuturi carbogazoase. Ah, dar stai, era acum cîţiva ani o serie cu mari întreprinderi, printre care Cola, Ferrari, Lamborghini. Nu, nu era despre căluţ sau despre taur. Hmm…oare cînd bagă şlapi la National Geographic?”
