Pe vremea cand eram incepator in gazetarie, jurnalist de agentie de presa, traiam, in drum spre redactie, cu vreo stire mai deosebita, un sentiment ciudat: priveam lumea, in tramvai sau pe strada, si realizam ca eu stiam ceva ce oamenii aceia inca nu aflasera. Pe urma stirea pleca, era preluata de radiouri, televiziuni sau ziare si modifica un pic existenta celor din tramvai sau de pe strada.
Spun ca era un sentiment ciudat pentru ca amalgama o stranie senzatie de putere cu un dram de responsabilitate (stiu, suna ca dracu, vorba cuiva, dar chiar asa era) si cu o superioritate blanda; daca era vorba de o scumpire de ceva, de exemplu, imi parea bine ca o anunt, dar imi parea rau ca stric seara oamenilor informandu-i ca vor primi facturi mai scumpe. In timp, sentimentul ciudat s-a pastrat, putin modificat: i s-a adaugat o nuanta de nimicnicie. Sentiment pe care, in dozaje diferite, cred ca l-a trait orice jurnalist roman care a ajuns cel putin o data in cariera ca scrie degeaba. Termenul degeaba include fie lipsa de reactie din partea autoritatilor, fie imobilismul societatii.
Am avut nevoie de aceasta lunga introducere pentru ca mi se pare ca o varianta modificata a sentimentului meu este traita de mai-marii zilei: au puterea de a afla tot felul de lucruri, le-au aflat, s-au minunat sau au mimat ca se minuneaza, le comunica. Dar nu le pare rau si nu iau in calcul cat si cum influenteaza viata celorlalti si cum le pot strica viitorul.
Imensa galceava care a cuprins Romania si care amesteca alegeri anticipate, cursul leu – euro, aderarea la Uniunea Europeana, dansuri la terasa, liberalizarea pietei de energie, inundatii, jocul grupurilor de interese, TVA, vamesi si pasapoarte, legea lobby-ului si podul de la Maracineni este cel mai bun exemplu de putere nestapanita. Nici unul dintre politicienii Romaniei nu pare a fi aflat ca va ramane in istorie nu prin cantitatea de stiri de presa pe care le-a iscat, ci prin calitatea actului sau de politician, prin legile promovate sau adoptate si prin modul in care ar putea schimba, in bine, destinele romanilor. Daca ii incearca ambitia de a ramane in istorie; eu cred ca pe cei mai multi da, vorbesc de politicienii adevarati, nu de ridicatorii de mana.Cel mai bun exemplu pentru nimicnicie (pentru unii politicieni: desertaciune, zadarnicie) este chiar cel al revistei noastre: in urma cu cateva saptamani publicam un apel al oamenilor de afaceri catre clasa politica, de a nu rupe echilibrul economic al Romaniei. Dar politicienii nostri par sa fi studiat opera publicistului englez Ernest Benn, care spunea la inceputul secolului trecut ca politica este arta de cauta problemele, de a afla daca exista sau nu, de a le pune un diagnostic incorect si de a aplica gresit remediul.
Asa ca problema a trecut in mod subtil din curtea politicienilor in cea a grupurilor de interese, iar culmea e ca nu poti acuza pe nimeni de asta. Care grupuri de interese au deviat subtil tot soiul de legi si acte normative de la rostul lor firesc, de propasire a Romaniei (ce dor imi era sa spun asta!). O sa mai bazaim un pic despre cat de necesara sau nu este o lege a lobby-ului, dar trebuie sa ne pregatim pentru marile inclestari ce au inceput: energia, sistemul medical, cele opt procente din Petrom care se dovedesc a fi mai importante decat insasi piata romaneasca a benzinei. Dar mi-e teama ca facturile cetatenilor si companiilor vor ramane la fel de mari, ca fiscalitatea isi va pastra caracterul nehotarat si ca bolnavii nu vor fi mai bine ingrijiti. Maine-poimaine o sa aud ca stam mai bine decat bulgarii, care uite cum se chinuie sa faca un guvern.