BusinessMagazin

Tag: pusca

  • Au apărut noi detalii îngrijorătoare despre noul coronavirus. Ce spun experţii

    Guvernul Shanghaiului a decretat că toate afacerile din oraş (spre exemplu parcul tematic Disney) trebuie să rămână închise până pe 9 februarie. Totodată, autorităţile din China au anunţat o serie de măsuri noi împotriva răspândirii noului coronavirus.

    Alte mişcări includ suspendarea şcolilor până la data de 17 februarie şi implementarea unor inspecţii de carantină pentru angajaţii care se întorc în Shanghai. Numărul morţilor confirmate în urma infectării cu acest tip de virus a ajuns la peste 80. Oficialii chinezi au spus recent că noul coronavirus se poate răspândi chiar înainte ca simptomele să apară, ori acest lucru înseamnă că purtătorii nu vor realiza că sunt infectaţi înainte de a transmite virusul altor oameni.

    Potrivit Organizaţiei Mondial a Sănătăţii (OMS), coronavirusurile sunt o familie de virusuri care cauzează îmbolnăviri ce variază de la simple răceli, la altele mult mai grave, cum ar fi bolile respiratorii grave. Aceste virusuri pot fi transmise de la animale la oameni. Spre exemplu SARS (sindromul respiratoriu acut sever) ar fi fost transmis de la o specie de pisică sălbatică la oameni, în timp ce MERS (sindromul respiratoriu al Orientului Mijlociu) ar fi fost luat de oameni de la cămile.

    Mai multe coronavirusuri sunt prezente la animale care nu i-au infectat încă pe oameni. Numele coronavirus vine de la latinescul „corona” (coroană sau aură) – sub microscop, arată precum o aură soloară. Noul coronavirus identificat de autorităţile chineze pe 7 ianuarie a fost denumit 2019-nCoV şi este o nouă ramură a virusului care nu a mai fost identificată anterior la oameni. Potrivit OMS, semnalele infectării sunt simptomele respiratorii, febra, tusea şi dificultăţile de respirare.

    Unii experţi spun că această tulpină de coronavirus nu este atât de puternică precum SARS, care ar fi ucis aproximativ 800 de persoane din toată lumea într-o epidemie care venea tot din China, în 2002-2003. MERS ar fi fost mai periculos, ucigând o treime din cei infestaţi, dar nu s-a răspândit atât de mult.

    Autorităţile din China încă încearcă să determine originile virusului, despre care se crede docamdată că ar fi venit de la piaţă de peşte din Wuhan, unde se vând şi produse în mod ilegal. Oamenii de ştiinţă cred că sursa principală ar fi şerpii.

    Majoritatea cazurilor au fost raportate în şi în jurul Wuhan, dar au apărut cazuri şi în Hong Kong, Macao, Statele Unite, Japonia, Taiwan, Coreea de Sud, Singapore şi Vietnam.

  • Dacă iadul ar fi oamenii din jurul tău, Bulgaria ar fi paradisul

    În Bulgaria rurală moartea şi degradarea sunt omniprezente. În sate, chiar şi în cele din apropierea marilor oraşe, şiruri întregi de case stau părăsite de-a lungul străzii principale. Obloane trase, lacăte la uşi, perdele în geam, în cazurile fericite. Altfel, locuinţe în paragină, gata să se prăbuşească, camere devastate, grădini năpădite de bălării şi copaci invazivi. Hameiul sălbatic sufocă pomii fructiferi. În Bulgaria rurală, mor până şi bisericile.

    Mor şi cimitirele – nu mai există morţi care să fie îngropaţi. Satele au fost pline de viaţă odată, mărturie stau pieţele lor mari şi deschise, flancate cu magazine mixte – acum pustii –, căminele culturale şi impozantele clădiri administrative. Oamenii satului sunt doar amintiri, ce te ţintuiesc cu privirea de peste tot, de pe afişele comemorative lipite pe panouri, pe uşi, pe garduri, pe geamurile fostelor magazine, pe stâlpi, prin staţiile de autobuz.

    Cei câţiva săteni rămaşi îşi fac de lucru pe la câmp, pe la câte vreo Lada antică, dar încă funcţională, iar când nu au de lucru te privesc curios, pe tine, un străin, din cârciuma sărăcăcioasă ce ţine loc de inima satului.

    Devin prietenoşi când te prinzi la joacă cu pisicile care au luat locul oamenilor. Pisicile sunt omniprezente, la fel ca afişele cu feţele morţilor. Noaptea se aud din toate părţile şacalii, făpturi ale singurătăţii, temătoare de oameni. Drumurile pustii, liniştea din sate şi livezile devenite păduri le permit să se apropie. Aceste lucruri se văd foarte bine de pe bicicletă.

    Aşa le-am văzut şi eu. Drumurile pustii dintre satele pustii, şoselele naţionale slab circulate, dar bune, fac din Bulgaria un paradis pentru biciclişti, iar de pe bicicletă poţi înţelege cel mai bine o naţiune: îi respiri aerul, îi simţi mirosurile, căldura sau frigul, traficul, îi saluţi oamenii. Poţi opri la fiecare cârciumă din fiecare sat.

    Acolo afli, spre exemplu, că România este mai bogată, sau cel puţin mai scumpă decât Bulgaria – aceasta este impresia bulgarilor (cel puţin la nivel de preţul berii, satele româneşti şi cele bulgăreşti se aliniază perfect). Dar afli acest lucru într-o limbă internaţională constând din gesturi, cuvinte în bulgăreşte învăţate din programele de desenele animate bulgăreşti interceptate în vremurile comuniste, germane, spaniole şi în cel mai rău caz ruseşti.


    Partea cu rusa este de înţeles. Bătrânul Jivkov a fost loial URSS-ului până la moartea imperiului, iar rusa a fost predată intens în şcoli. Tablouri cu fostul dictator încă mai pot fi văzute în cârciumile cu stil. Iar partea cu germano-spaniolo-italiano-olandeza spune totul despre prezentul şi viitorul  Bulgariei.

    Bulgaria a pierdut o cincime din populaţie din 1990 încoace. Oamenii, mai ales tinerii, au plecat din ţară, alungaţi de sărăcie, pentru a găsi un trai mai bun în alte colţuri ale Europei. Aderarea la Uniunea Europeană, unde forţa de muncă se mişcă liberă, a accelerat depopularea.

    ONU estimează că populaţia Bulgariei se va reduce de la 7,2 milioane de persoane, cât sunt în prezent, la 5,2 milioane până în 2050, ceea ce face ca Bulgaria să fie naţiunea care se micşorează cel mai rapid din lume. Catastrofa demografică este concentrată în zona rurală. Oraşele mici se micşorează cam cu 2.000 de persoane în fiecare an. Sunt sate care n-au mai văzut un nou-născut de două decenii. Un mit local spune că mai mulţi bulgari trăiesc în afara ţării decât în Bulgaria, cel mai sărac stat din UE. 

    Bulgaria a „donat” forţă de muncă în valoare de 40 de miliarde de leva Uniunii Europene, a calculat profesorul Boian Durankev. Comentariile sale au fost publicate de Novinite. O leva face cam o jumătate de euro. Leva este ancorată de moneda unică europeană încă de la introducerea acesteia, în 1999, pentru evitarea colapsurilor valutare, iar Bulgaria este un exemplu de cumpătare bugetară.

    Are şi ratinguri bune, superioare celor ale României. Însă acest lucru nu le este de folos oamenilor. Profesorul a precizat că ţările importante din Uniune sunt interesate să extragă personal din Bulgaria, dar şi din România şi celelalte ţări est-europene. El a explicat că este necesar ca ţările în cauză să solicite despăgubiri de la UE, iar cu aceşti bani să se creeze condiţiile care să-i încurajeze pe oameni să rămână să muncească în propriile ţări.

    „Aceasta ar însemna investiţii mult mai mari din fonduri europene în aceste economii. În al doilea rând, ar trebui un al 13-lea salariu sau o a 13-a pensie pentru toată lumea şi, de asemenea, o ridicare mult mai accelerată a salariului minim şi, treptat, a salariului mediu. Nu este nimic rău în a avea un salariu minim european comun“, apreciază profesorul Boian Durankev.

    Însă, după cum spunea Cicero, „Ubi bene, ibi patria”, unde-i bine, acolo este patria. Lipsa banilor este doar un element al ecuaţiei catastrofei demografice bulgare. Bulgaria este percepută ca fiind una dintre cele mai corupte ţări din UE, iar corupţia înrădăcinată adânc în societate şi devenită un mod de viaţă denotă un deficit de civilizaţie. Suspiciunea faţă de străini este un simptom al acestui deficit de civilizaţie.

    Guvernul de la Sofia nu ţine o evidenţă strictă a celor care pleacă să muncească în străinătate, însă unii ecomomişti, printre care Ţvetan Davidkov, estimează că cel puţin 60.000 de bulgari îşi părăsesc ţara în fiecare an. Şi chiar şi această estimare s-ar putea să fie optimistă, având în vedere că doar Germania, cea mai mare economie europeană, a primit în 2017 circa 30.000 de noi rezidenţi bulgari. Acolo, în 2006, anul de dinaintea intrării Bulgariei în UE, au venit doar 8.000 de bulgari. În anul următor, numărul a sărit la 20.000. O localitate întreagă s-a mutat în Germania.

    „Prognozele privind populaţia nu sunt optimiste, iar acest lucru este o mare problemă pentru noi”, spune pentru BBC Davidkov, profesor la Facultatea de Ştiinţe Economice a Universităţii Sofia. Hemoragia de talente, continuă el, afectează toate sectoarele economiei deoarece majoritatea bulgarilor, de la doctori la muncitori în construcţii, cred că afară îi aşteaptă oportunităţi mai bune.

    Şi alte ţări est-europene suferă de o astfel de hemoragie de capital uman, inclusiv România. Însă în Bulgaria boala este deja cronică. Periferiile oraşelor mai mari sau mai mici din România se extind, apar cartiere noi, se construieşte, iar acest boom alimentează o întreagă industrie. Tineri care au plecat să lucreze în străinătate se întorc şi îşi fac familii, îşi cheltuiesc banii pe locuinţe şi maşini. În Bulgaria, odată ieşit din oraşe te întâmpină deşertul uman.

    Veliko Tîrnovo este un bun exemplu. Este un oraş istoric, frumos, plin de viaţă şi de oameni, înconjurat de frumuseţi naturale deosebite. Drumurile care ies din oraş sunt bune, dar nu duc nicăieri. Satele pustii te întâmpină de la nici 5 kilometri de ieşiri. Există şi câteva oaze de viaţă rurală în regiune: canionul şi satul Emen, frumosul sat tradiţional Bojenţite sau canionul şi cascada de la Hotniţa. Deşi ruina este încă prezentă, muzica pulsează, miroase a mâncare, maşini şi motoare urlă turate, iar copiii se aleargă şi râd. Dar mulţi dintre ei sunt români. Înjurăturile tradiţionale ale părinţilor îi dau de gol. Liniştea şi dezolarea Bulgariei rurale au farmecul lor.

    Sunt chiar atrăgătoare pentru unii. La intarea în Gorsko Kalugerovo (sau la ieşire), un scoţian şi-a instalat într-o gospodărie locală o minibrutărie, cu pâini şi pâinişoare şi prăjituri de tot felul făcute de el. Serveşte clienţilor mâncare caldă doar duminica, în rest stă pe terasa luată în primire de vreo 15 pisici la discuţii cu clienţii şi trecătorii. Oamenii îl ştiu şi-i apreciază produsele.

    Vestea locului s-a dus din vorbă în vorbă. Străinii vin şi opresc, cumpără şi discută înconjuraţi de pisici, încântaţi că engleza lor poate fi înţeleasă de cineva. Vin şi bulgari. Coşurile cu produse se golesc rapid, însă scoţianul se ţine de principiul lui, de a nu găti în fiecare zi. Banii astfel obţinuţi îi ajung să-şi plătească taxele şi să-şi hrănească pisicile.

  • Expoziţie cu explozie controlată

    Acesta s-a orientat spre praful de puşcă datorită elementului de nesiguranţă pe care-l presupune lucrul cu un asemenea material, pentru a se elibera de constrângerile cu care a crescut în societatea chinezească, după cum susţine el însuşi, scrie CNN. Cel mai recent, artistul a „expus” în ruinele amfiteatrului din Pompei, pentru expoziţia „In the Volcano”, aşternând pe jos o pânză de 32 de metri înconjurată de lucrări inspirate de oraşul roman: fresce, statui, obiecte din sticlă şi ceramică, printre care a pus explozibil şi praf de puşcă de diferite culori, după care a aprins un fitil. Lucrările recuperate ulterior au fost duse la un muzeu din regiune. 

  • Cine sunt bancherii care au măsluit cel mai important număr din lume

    Hayes a fost trezit în zori, în apartamentul său, de un apel telefonic primit de la şeful său. Acesta îi cerea să ajungă la biroul imediat. În New York, Lehman Brothers se prăbuşea spre faliment. La biroul lui, Hayes privea cum lumea procesa ştirile şi intra în panică. Cu deschiderea fiecărei burse, piaţa financiară se tranforma într-o mare de roşu. Fiecare investitor căuta cu disperare să scape de active. În astfel de momente, Hayes intra într-o stare asemănătoare inconştienţei, procesând rapid valul de informaţii adus de monitoare şi calculând cea mai bună cale de ieşire.

    Hayes era un fenomen la UBS, unul dintre cei mai buni specuialişti în derivate ai băncii. Până atunci, criza financiară în formare a fost ceva bun pentru el. Haosul i-a oferit oportunitatea să cumpere ieftin de la cei disperaţi să iasă de pe burse şi să vândă ridicat celor câţiva ghinionişti obligaţi să tranzacţioneze. În timp ce majoritatea dealerilor se îndreptau spre tuşă de frică, Hayes, cu un apetit aparent nelimitat pentru risc, a rămas în teren. Avea 28 de ani, iar în acel an ar fi trebui să câştige peste 70 de milioane de dolari.

    Acum risca să piardă totul. Trebuia să se retragă din fiecare tranzacţie făcută cu Lehman, şi, mai grav, pariase enorm pe faptul că în zilele următoare ratele de dobândă vor rămâne la fel. Colapsul Lehman Brothers, a patra cea mai mare bancă de investiţii din SUA, ar forţa cu siguranţă rate, barometre ale riscului, să sară în sus. În cartea sa de tranzacţionare, o rată conta mai mult decât oricare alta: rata interbancară de la Londra, sau Libor, de referinţă pentru active financiare şi împrumuturi de 350.000 de miliarde de dolari din întreaga lume. Pentru traderi ca Hayes, acest număr era Sfântul Graal. Şi, cu doi ani mai devreme descoperise cum s-o manipuleze.

    Libor era stabilită de un comitet ales al celor mai mari bănci din lume. Rata măsura cât costă împrumuturile reciproce ale băncilor. În fiecare dimineaţă, fiecare bancă prezenta o estimare, se făcea media, iar rezultatul era publicat la amiază. Procedeul era repetat în formule pentru diferite valute, precum şi pentru intervale diferite de timp, variind de la peste noapte la un an. Cât timp a fost  junior trader la Londra, Hayes ajunsese să cunoască mai multe dintre cele 16 persoane responsabile cu transmiterea estimărilor băncii lor lor pentru rata în yeni.

    Brokerii sunt intermediarii în lumea finanţelor, facilitând tranzacţiile dintre traderii diferitelor bănci. Dacă un trader vrea să cumpere sau să vândă, teoretic el ar putea suna la toate băncile pentru a obţine un preţ. Cu greu un dolar îşi schimbă posesorii pe pieţele de cash şi de fără ca un broker să intermedieze afacerea şi să-şi ia partea sa. În opaca, descentralizata piaţă a derivatelor, brokerii sunt în epicentrul fluxului de informaţii. Ei au astfel poziţii puternice. Numai ei pot obţine o imagine completă a ceea ce fac toate băncile. În timp ce brokerii nu au avut nici un rol oficial în stabilirea Libor, cei de la bănci care stabilesc ratele s-au bazat pe ei pentru informaţii despre unde este tranzacţionat cash-ul.

    Cei mai mulţi traderi se uită la brokeri ca la cetăţeni de clasa a doua. Hayes le-a recunoscut valoarea; a văzut ceea ce altfel nu a putut fi văzut. Pasiunea lui aproape intimă pentru numere, sângele rece, setea de risc şi obiceiurile sale neobişnuite erau mai mult decât ticuri profesionale. Hayes a fost diagnosticat cu sindromul Asperger abia în 2015, când avea 35 de ani, dar colegii săi, mulţi dintre ei operatori pricepuţi veniţi din şcoli celebre, îi aminteau de multe ori lui Hayes că nu era ca ei. L-au numit „Rain Man”.

    Când s-a deschis bursa de la Londra, decesul Lehman era deja oficial. De fiecare dată când una dintre băncile care stabileau Libor suna şi îi cerea părerea cu privire la direcţia pe care ar trebui s-o ia rata, brokerul spunea – ceea ce este incredibil, având în vedere vestea despre catastrofa din SUA – că este probabil ca rata să scadă. O fi Libor o rată importantă, dar aşa era stabilită înţelegerea între personaje care puteau fi, în funcţie de zi, indiferente, optimiste sau speriate. Când a verificat mai târziu în acea noapte cifrele oficiale, Hayes a văzut cu uşurare că Libor în yeni a scăzut.

    În următoarele trei zile a stat mai mult la birou, supravieţuind cu doar trei ore de somn pe noapte. Pe măsură ce piaţa era zdruncinată de convulsii, profitul şi pierderile sale au sărit de la minus 20 de milioane de dolari la plus 8 milioane de dolari în doar câteva ore, însă Hayes avea încă un as în mânecă. ICAP, cea mai mare firmă de brokeraj interdealer din lume, trimitea prin e-mailul „predicţii Libor” în fiecare zi, la 7 dimineaţa, oamenilor de la băncile responsabile pentru stabilirea Libor. Hayes a trimis un mesaj unui insider de la ICAP şi i-a cerut să facă predicţiile mai mici. În tot acest haos, Libor era singurul lucru asupra căruia avea oarece control, cel puţin aşa credea Hayes. Şi-a mobilizat reţeaua la maximum, oferind brokerilor săi plăţi suplimentare pentru colaborare şi cerând favoruri băncilor din întreaga lume.

    Pentru a nu ştiu câta oară de la colapsul Lehman, Hayes şi-a contactat brokerii de la Londra. „Trebuie să fii cât mai discret posibil, bine?”, i-a cerut printr-un SMS unuia dintre ei. „Te voi plăti, ştii, cu 50.000 de dolari, 100.000 de dolari. Orice ai vrea, bine?”

    „Bine”, a spus brokerul. „Eu îmi ţin cuvântul”, l-a asigurat Hayes.

    ch.

  • Un mic oraş din Ohio deţine secretul pentru victoria lui Trump

    Mary Petrozzi lucrează la o florărie în Smithfield, un mic oraş din zona rurală a statului american Ohio. Este o regiune unde drumurile sunt pustii, puternic lovită de închiderea mai multor fabrici.

    Petrozzi a sperat că Barack Obama va schimba lucrurile în comunitatea sa. Cu 8 ani şi 2 luni în urmă, candidatul democrat a făcut o scurtă oprire în Smithfield, promiţând 5 milioane de noi locuri de muncă, redeschiderea unităţilor de producere a oţelului şi investiţii masive în minele de cărbune.

    În această comunitate unde clasa medie e majoritară – aşa-numiţii blue collars – Obama a câştigat votul lui Petrozzi. El a câştigat în cadrul alegerilor din 2008 Jefferson County la o diferenţă de doar 50 de voturi.

    Cei de la Business Insider au întrebat-o însă pe Mary Petrozzi cum arată comunitatea ei astăzi: “Totul este rău”, a răspuns ea. “Nu am văzut nicio schimbare în bine de când Obama a venit la putere.”

    Mesajul ei sună exact ca o reclamă a lui Donald Trump; ea şi-a dorit ca democratul care a ocupat Casa Albă timp de 8 ani să schimbe ţara în bine, să redeschidă fabrici şi să creeze locuri de muncă. Nu s-a întâmplat însă asta.

    Ţinutul care l-a ales la limită pe Barack Obama acum 8 ani l-a ales marţi pe Trump cu peste 60% dintre voturi. Campania republicanului a fost perfect croită pentru oraşe muncitoreşti, aşa cum este Smithfield şi aşa cum sunt multe altele în state pe care Donald Trump le-a câştigat.

    Succesul surprinzător al lui Trump în zona de Nord-Est, aşa-numita “centură de rugină”, demonstrază că a existat un număr semnificativ de votanţi precum Mary Petrozzi, dispuşi să îi ofere lui Trump şansa de a schimba America.

  • Adolescenta cu puşcă portocalie şi cartuşe roz care participă la Olimpiada de la Rio

    Amber Hill se consideră o adolescentă tipică, cu o pasiune pentru culoarea roz. Cu aceeaşi pasiune ridică o puşcă de calibrul 12 şi trage cu o precizie care a clasat-o printre favoritele la medialia de aur de la Olimpiadă. Ea foloseşte, însă, doar cartuşe personalizate, de culoare roz, şi o armă de 8.000 de lire sterline, pe care o numeşte „baby”, decorată cu nuanţe puternice de portocaliu şi negru.

    Hill este o adolescentă de 18 ani din Berkshire, care s-a prezentat la interviu alături de mama sa, vorbeşte mândră de faptul că „economiseşte pentru a-şi cumpăra un Mini” şi are o pasiune pentru unghiile frumoase. Însă dincolo de toate acestea şi chicotitul ocazional specific, deţine în mod clar un dar remarcabil care o face un concurent puternic la tirul cu puşca. Performanţele sale în acest sport nu sunt întâmplătoare, Amber Hill fiind nepoata unui pasionat în ale trasului cu puşca, ea însăşi trăgând pentru prima dată cu un pistol la 10 ani. La doar 12 ani a concurat pentru echipa britanică de seniori.

    „Lucrurile vin foarte firesc pentru mine”, spune ea. „Cred că personalitatea mă ajută foarte mult, sunt o persoană calmă. Când vine vorba de nervi şi alte chestii, mă stresez înainte de concurs, dar sunt capabilă să îmi opresc orice gând când încep”. Iar lucrurile par să funcţioneze după această strategie: în 2013 ea a egalat recordul mondial, împuşcând 74 din 75 de ţinte; în 2015 a câştigat Jocurile Europene de la Baku şi a continuat cu victoria în finala Cupei Mondiale – un eveniment creat pentru cei mai buni 12 jucători ai acestui sport, organizat în octombrie anul trecut. Anul acesta la Rio va juca împortiva lui Kim Rhode, o americană în vârstă de 36 de ani, care are deja trei medalii olimpice pe numele său.

    Antrenamentul său nu implică doar tragerea cu puşca. „Patru, cinci zile pe săptămână sunt în sala de sport. Parţial pentru că îmi place, dar şi pentru că mă ajută în ceea ce fac”, spune ea. „Într-o sesiune execut de la 250 la 300 de trageri şi e ca şi cum aş fi lovită în umăr de fiecare dată, ala că trebuie să fiu capabil să rezist la asta. Ai nevoie, de asemenea, de un echilibru foarte bun al corpului, pe care îl dobândeşti prin sport”, adaugă tânăra.

    Arma mai sus menţionată este un Perzzani italian, iar cea mai mare teamă a lui Amber este de a o pierde în drumul spre Brazilia, din cauza politicilor riguroase de transport al armelor prin vamă. „Arma aceasta este ca un copil pentru mine. Singurul lucru care ar putea merge prost este mecanismul, aşa că am un mecanism de rezervă. Dar dacă trebuie să folosesc altă armă, nu ar mai fi acelaşi lucru. Am mai avut două până acum – una prea grea, una prea uşoară. Dar aceasta este perfectă”, declară tânăra.

    Cu toate acestea, dacă ar pierde-o, cu siguranţă ar fi uşor de identificat: „Are un portocaliu strălucitor”, spune ea râzând. „Am, de asemenea, cartuşe roz, furnizate de sponsorii mei, Eley. Au realizat o gamă cu numele meu –  „Amber by Eley”- , fiind concepute pentru a încuraja mai multe femei să intre în acest sport.

  • Reportaj DA Premium: Incursiune în paradis

    Vinuri cu o istorie de peste 100 de ani, cluburi unde femeile au voie doar dacă sunt invitate de un gentleman, plaje pustii cu dune ce-mi amintesc de Sahara, o piscină infinită de unde se poate admira întreaga vale Douro şi nu în ultimul rând ceva muzică fado pe fundal. Aşa aş rezuma prima mea întâlnire cu Portugalia. Şi trebuie să recunosc, a fost memorabilă.

    Mi-am dorit să ajung în Portugalia de multă vreme, însă întotdeauna am găsit alte destinaţii care au avut întâietate dintr-un motiv sau altul. Odată ce am păşit în ţara de la marginea vestică a Europei mi-am dat seama că am amânat întâlnirea prea mult timp, aşa că va trebui să recuperez în perioada viitoare timpul pierdut şi să mă întorc.

    Până atunci însă, îmi va ţine „de cald“ imaginea râului Douro flancat de dealurile îmbrăcate ordonat în viţă-de-vie. La crama Quinta do Crasto şi în valea Douro am ajuns în ultima zi după două ore de mers cu maşina din Porto. Ultimii 25 de kilometri i-am parcurs pe un drum cu la fel de multe curbe ca Transalpina, dar cu un peisaj diferit, deluros, cu diferite nuanţe de pământiu şi verde şi cu butuci de viţă de vie cât vezi cu ochii. De altfel, pe durata celor 25 de kilometri am văzut un singur sat cu vreo 20-30 de case şi multe crame în depărtare, pe diverse culmi de deal, însă nici ţipenie de om. Viţa-de-vie era însă pretutindeni.

    După ce drumul s-a plictisit parcă să cotească atât de mult la stânga şi la dreapta, fix în faţă a apărut Quinta de Crasto, cocoţată pe un vârf de deal, impunătoare ca un conac „furat“ din filmele care mi-au marcat copilăria. Făcusem rezervare cu o zi înainte pentru prânz aşa că ştiam că ne aşteaptă o porţie zdravănă de caracatiţă proaspătă, vreo patru-cinci feluri de vin şi ceva desert tradiţional. Mai multe aşteptări nu aveam, dar şi dacă am fi avut tot ar fi fost depăşite, fără îndoială.

    Citiţi mai multe pe www.da.zf.ro

  • Soci, după olimpiadă – GALERIE FOTO

    Dar în oraş a venit primăvara, şi au apărut informaţii noi, legate de posibilitatea desfăşurării unor curse de Formula 1 în oraş.
    O galerie foto cu oraşul olimpic după terminarea jocurilor.