Chiar actualul preşedinte, Donald Trump, un „oligarh” al imobiliarelor înainte de a deveni politician, pare să fi avut o slăbiciune pentru ruşii bogaţi. Despre cum cleptocraţia rusească se infiltrează în America scrie The Atlantic. În 2017, Reuters a examinat vânzarea proprietăţilor Organizaţiei Trump din Florida şi a constatat că 77 dintr-un total de 2.044 erau deţinute de ruşi. Dar aceasta era probabil o imagine incompletă. Mai mult de o treime din unităţi au fost vândute unor entităţi corporative, care pot ascunde cu uşurinţă identitatea adevăratului proprietar. După cum remarcă Oliver Bullough, „ar fi putut la fel de bine să-i aparţină lui Vladimir Putin“. În jurul perioadei în care Trump s-a instalat cu familia la Casa Albă, scutirea „temporară“ a proprietăţilor imobiliare de la aplicarea Patriot Act a intrat în al cincilea an. Fără a stabili cineva ceva formal, excepţia a devenit ceva permanent.
Războiul împotriva cleptocraţiei a ajuns între timp pe un alt front. Dacă plutocraţii străini au rămas în mare parte neatinşi, ajungând să se simtă ca acasă în SUA, plutocraţii americani dornici să-şi ascundă averile în străinătate au dat de probleme noi. În 2007, Statele Unite au avut unul dintre momentele de claritate morală, creat de confesiunile unui bancher numit Bradley Birkenfeld, care a venit de bunăvoie la Departamentul de Justiţie. (El şi-a prezentat ulterior povestea într-o carte numită Bancherul lui Lucifer.) Ceea ce a divulgat în mod liber procurorilor descria eforturile sale de a recruta clienţi în numele UBS, o bancă gigant din Elveţia.
Birkenfeld a descris modul în care şi-a făcut loc în inima aurită a plutocraţiei americane, participând la regate de iahturi şi expoziţii ale unor artişti cu sponsori bogaţi. Acolo, se amesteca printre cei bogaţi şi deschidea conversaţii. „Ce pot eu să fac pentru dumneavoastră este zero“, spunea el, oprindu-se apoi pentru a pregăti lovitura de graţie: „De fapt, sunt trei zerouri. Impozitul pe venit zero, impozitul pe veniturile din capital zero şi impozitul pe moşteniri zero“. Abordarea lipsită de subtilităţi a lui Birkenfeld avea un succes sălbatic, la fel ca banca lui, de altfel. Ca parte a unui acord cu Departamentul de Justiţie, UBS a recunoscut că ascundea de autorităţile fiscale americane active în valoare totală echivalentă cu aproximativ 20 de miliarde de dolari.
Valoarea mare a cash-ului ascuns a înfuriat Congresul. În 2010, legislativul american a adoptat Foreign Account Tax Compliance Act (FATCA), o lege cu tente morale. Niciodată o bancă străină nu va mai putea să deţină bani americani fără să notifice autorităţile fiscale – sau fără a risca o amendă care ar băga-o în mormânt.
Aici s-a văzut munca leadership-ului anticorupţie – şi ambiguitatea americană în toată splendoarea ei. Potrivit unui puternic mit de excepţionalism american, naţiunea se mândreşte cu o igienă financiară superioară şi cu o cultură solidă a bunei guvernări. Într-adevăr, guvernul american a acordat mai multă atenţie spălării banilor decât poate oricare altă naţiune de pe planetă. Însă ştacheta nu este foarte sus, iar vigilenţa are limitele sale. În 2011, administraţia Obama a încercat să colecteze mai multe informaţii despre conturile bancare ale străinilor şi să împartă banca de date cu ţările de origine. Dar băncile – alături de lobbyiştii lor şi de intelectualii care le promovează – au lucrat furibund pentru a preveni extinderea. Un asociat al Fundaţiei Heritage a denunţat standardele propuse ca fiind „imperialism fiscal“. Preşedintele Asociaţiei Bancherilor din Florida a spus: „Într-un moment în care încercăm să creăm locuri de muncă şi să reducem povara întreprinderilor, aceasta este o chestiune greşită“.
Asociaţiile bancherilor din Texas, California şi New York au intervenit şi ele. Efortul nu a ajuns nicăieri în Congres. Membrii elitei profesionale americane au concurat să-şi vândă serviciile cleptocraţilor, trecând peste interdicţiile etice. Modelul s-a repetat atunci când Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, atrasă de forma iniţială a FATCA, a luat prototipul Congresului şi l-a extins: în fiecare an, băncile vor raporta conturile străine autorităţilor fiscale din ţara de origine a titularilor de cont. Dacă fiecare naţiune ar fi semnat standardele OCDE, efectul ar fi fost o lovitură dată paradisurilor fiscale care ar fi distrus infrastructura vitală ce permite banilor cleptocraţilor să curgă neobservaţi. În cele din urmă, Statele Unite au fost singurele care au refuzat să adere la acordul OCDE, finalizat în 2014.
Această încăpăţânare era pe cale să submineze tot ceea ce ţara făcuse pentru a lupta împotriva banilor murdari: în timp ce SUA pot solicita băncilor din aproape orice altă ţară informaţii financiare despre cetăţenii americani, nu au obligaţia de a oferi altor ţări informaţii de aceeaşi natură. „Statele Unite s-au impus cu forţa asupra restului lumii în încercarea de a distruge secretul bancar“, scrie Bullough, „dar nu şi-au aplicat aceleaşi standarde.“ Un avocat din Zürich a descris frumos, pentru Bloomberg, consecinţele: „Cât de ironic, ba nu, cât de pervers este că SUA, care au condamnat ca o inchiziţie băncile elveţiene, au devenit ţara secretului bancar… Auziţi un sunet puternic de aspiraţie? Este sunetul banilor care se grăbesc să vină în SUA“.
Cu puţin timp înainte ca SUA să refuze să semneze standardele OCDE, o sucursală a băncii exclusiviste Rothschild a fost deschisă la etajul 12 al unei clădiri din Reno, Nevada, departe ca distanţă şi spirit de sediul central din Paris. Numele băncii nu era anunţat de nimic de pe exteriorul clădirii şi nici măcar trecut în afişajul din lobby. Imediat după deschiderea avanpostului de la Reno, unul dintre directorii executivi ai băncii a făcut prezentarea serviciilor noii filiale posibililor clienţi din San Francisco. Ceea ce a făcut prezentarea atât de memorabilă au fost ideile incluse într-un proiect văzut de Bloomberg. Documentul făcea clare motivele pentru care străinii bogaţi ar trebui să-şi aducă banii în Nevada: statul american este locul ideal pentru a-şi ascunde averile de guverne şi pentru evitarea plăţii impozitelor în SUA.
Proiectul evidenţia un adevăr pe care bancherii nu-l recunosc de prea multe ori în public, şi anume că Statele Unite au „prea puţin chef“ să ajute guvernele străine să recupereze bani spălaţi în interiorul graniţelor americane. De fapt, SUA au devenit „cel mai mare paradis fiscal din lume“. (Banca a spus că aceste declaraţii au fost eliminate înainte ca prezentarea să fi ajuns la clienţi, deoarece acestea nu reflectau viziunea reală a băncii.)
Ceea ce s-a schimbat nu a fost doar structura de reglementare. Şi comportamentul elitei americane s-a schimbat. Membrii clasei profesionale s-au bătut pentru a-şi vinde serviciile către cleptocraţi. În această competiţie, au ignorat vechile interdicţii etice, iar presiunea a fost crescută pentru a testa limitele legii. O colecţie de videoclipuri de pe internet, filmate în 2014, ilustrează acest colaps moral. În clipuri apare un bărbat prezentat ca Ralph Kayser, un german care dezvăluie numai cele mai elementare detalii despre sine, recitate într-o engleză cu un uşor accent. Însă nu-i este arătat niciodată chipul. Personajul prezintă o succesiune de întâlniri cu 13 firme de avocatură din Manhattan, în care se angajează în discuţii glumeţe pentru ca apoi să îşi anunţe scopul. Lucrează pe postul de consilier al unui oficial guvernamental din „una dintre ţările bogate în minerale din Africa de Vest“, explică el. De-a lungul carierei, oficialul a devenit destul de bogat. „Companiile sunt dornice să facă rost de minerale rare sau alte materii prime. Şi astfel plătesc cu nişte bani speciali pentru asta. Nu i-aş numi «mită». Aş spune «bani de facilitare».
Clientul lui Kayser, continuă el, îmbătrâneşte şi – pentru că soţia clientului a dorit dintotdeauna un apartament clasic în New York, iar clientul căuta să cumpere un Gulfstream şi un iaht – are brusc nevoie să-şi aducă banii în Statele Unite. Clientul preferă ca achiziţiile să rămână secrete pentru a nu atrage atenţia în ţara sa de origine. „Ar părea cel puţin foarte, foarte jenant.“ Kayser nu face niciun efort să-şi ascundă dorinţa de a transfera fonduri suspecte.
Kayser este de fapt un personaj creat de Global Witness, un ONG din Londra. Actorul este echipat cu o cameră bine ascunsă pentru a-i surprinde pe avocaţii americani manifestându-şi înclinaţiile etice. Deşi niciunul dintre avocaţii vizitaţi de Kayser nu îl iau pe acesta de client, iar câţiva spun că au nevoie de mai multe informaţii despre sursa averii oficialului, doar unul refuză în mod categoric să discute despre modalităţile prin care pot fi transferaţi banii. Trebuie spus că personajul Kayser nu a ales birourile lui Saul Goodman – avocatul crimei organizate dintr-un serial celebru. Ţintele sale includ avocaţi de la firmele cu tradiţie.
Bineînţeles, ei înţeleg riscurile mutării banilor suspecţi în New York. Un avocat îi spune lui Kayser: „Trebuie să fiu foarte atent. Nu vreau să fac ceva care să mă facă să pară că spăl bani. Asta m-ar costa licenţa – şi eu pur şi simplu nu fac asta“. Dar ce fel de standarde respectă în general nu este clar. „Când primesc bani de la ceilalţi clienţi, banii vin întotdeauna cu un nume ciudat pe ei. Nu pun niciodată întrebări“, recunoaşte avocatul. Un alt avocat anunţă cu blândeţe: „Ei nu trimit avocaţi la închisoare pentru că noi conducem ţara. Încă suntem membri ai unei clase privilegiate în această ţară“.
Pericolele corupţiei au fost o obsesie pentru fondatorii Statelor Unite. Madison a menţionat corupţia de 54 de ori într-un carnet de notiţe din 1787.
Global Witness a realizat experimentul pentru a sublinia complicitatea firmelor mari de avocatură în răspândirea cleptocraţiei. Însă filmările oferă şi o antropologie primară a unei elite americane. O profesie ca avocatura are coduri etice foarte dezvoltate, dar aceste standarde par să fi scăzut în ultimii ani. Chiar şi cele mai prestigioase firme simt fiori când se gândesc la supravieţuirea modelului lor de afaceri bazat pe preţuri ridicate, care a fost puternic afectat de criza financiară din 2008 şi de valul de reduceri de costuri care a urmat în sectorul corporate. Puseuri de lăcomie au existat cu siguranţă în lumea firmelor de avocatură consacrate, dar simţul luptei darwiniste şi normele unei elite globale au erodat limitele. Aceiaşi parteneri care şi-au dat afară colegii cu mai multă cruzime decât înainte par a fi pregătiţi să adopte o atitudine mai permisivă faţă de clienţii pe care cândva i-ar fi respins.
Această decădere a fost pe deplin vizibilă în ancheta lui Robert Mueller. S-a văzut cum firma Skadden, Arps, Slate, Meagher & Flom, un pilon robust al profesiei de avocat, s-a pus în slujba cleptocraţiei. Gregory Craig, un partener al firmei din 2010 până în 2018, a fost consilier la Casa Albă în mandatul preşedintelui Barack Obama. El era omul responsabil cu protejarea integrităţii preşedinţiei. La Skadden, el a supravegheat crearea unui raport care a fost folosit pentru a justifica arestarea de către preşedintele ucrainean Victor Ianukovici a principalului adversar politic pe motive considerate de mulţi ca foarte dubioase. (Firma, potrivit mărturiei din investigaţia lui Mueller, a declarat în mod privat că dovezile care susţin arestarea au fost „practic inexistente“.) Un alt avocat care a lucrat pentru Skadden a pledat vinovat că a minţit procurorii în timpul anchetei echipei lui Mueller privind activitatea firmei pentru preşedintele Ucrainei.
Ucrainenii au angajat Skadden printr-un intermediar, consilierul politic Paul Manafort, acum în închisoare. Cândva, ar fi fost posibil ca Manafort să fie considerat un caracter deviant abject de la Washington – lobbyistul cu cele mai scăzute standarde, dispus să preia cei mai dubioşi clienţi. Însă Mueller a expus cât de strâns legată de elita permanentă din Washington a fost munca lui Manafort făcută în numele cleptocraţilor ucraineni. Manafort a subcontractat o parte din activităţile sale de lobby firmei lui Tony Podesta, probabil cel mai puternic agent de influenţă democrat al generaţiei sale. Apoi, Manafort a angajat Mercury Public Affairs, unde a avut de-a face cu lobbystul Vin Weber, fost congresman republican, fost preşedinte al Fundaţiei Naţionale pentru Democraţie şi un personaj investigat de Muller pentru colaborarea cu prorusul Ianukovici.
