BusinessMagazin

Tag: producator

  • Cum arată varianta electrică a uneia dintre cele mai puternice maşini Mercedes-Benz. Ar putea avea o autonomie de 700 de kilometri – GALERIE

    Mercedes-Benz Vision EQS a avut premiera mondială în cadrul Salonului Auto Internaţional de la Frankfurt, oferind o perspectivă asupra viitorului Mercedes-Benz. La baza Vision EQS, producătorul german a folosit o platformă de acţionare electrică complet variabilă, care poate fi scalabilă în multe privinţe şi care poate fi utilizată pe toate modelele.
     
    Datele tehnice prezintă o autonomie de până la 700 km, conform WLTP (Worldwide Harmonised Light Vehicle Test Procedure). Cu mai mult de 350 kW şi un cuplu disponibil de aproximativ 760 Nm, maşina poate atinge 100 km / h în mai puţin de 4,5 secunde. 
     
    Potrivit fişei tehnice, reîncărcarea cu 80% a bateriilor ar dura mai puţin de 20 de minute.
     
    O altă maşină a Mercedes-Benz a debutat la IAA Frankfurt: GLE Coupe, o variantă a SUV-ului care s-a bucurat deja de succes pe mai multe pieţe.

  • Moment istoric pentru Porsche: producătorul german a lansat prima maşină electrică

    Prezentat ca un concept în 2015, sub denumirea Mission E, vehiculul este prima maşină electrică produsă de Porsche. Nemţii au tatonat până acum acum zona mobilităţii electrice cu variante hybrid ale unor modele precum Cayenne sau Panamera – în septembrie 2017, spre exemplu, Porsche şi-a extins gama de maşini hibride, adăugând un nou model puternic liniei Panamera Sport Turismo: noul Panamera Turbo S E-Hybrid Sport Turismo. Strategia de boost folosită în producţia de serie a Panamera Turbo S E-Hybrid Sport Turismo cu tracţiune integrală a fost preluată de la modelul supersport Porsche 918 Spyder.
     
    Porsche Taycan va fi comercializat în Europa cu preţuri cuprinse între 155.000 şi peste 200.000 de dolari.
     
    Din punct de vedere al performanţelor, Porsche Taycan are 680 de cai putere, iar compania a anunţat atât o variantă Turbo S, ce va avea 81 de cai putere în plus, cât şi alte variante mai reduse ca performanţă şi preţ.
     
    Din punct de vedere al autonomiei, Porsche Taycan va avea o autonomie maximă de 450 kilometri.
     
    Salonul Internaţional Auto Frankfurt se desfăşoară în perioada 12-22 septembrie. Anul acesta lipsesc o serie de mărci importante, precum cele ale grupului FIAT, Dacia, Citroen, Mazda, Mitshubishi etc.

  • Povestea omului care a creat al doilea cel mai mare producător global de băuturi alcoolice

    Paul Ricard s-a născut pe 9 iulie 1909 în Sainte-Marthe, cartier aflat în cel de-al 14-lea arondisment al Marsiliei, în familia unor negustori de vin. A studiat la liceul Thiers din Marsilia şi, deşi era pasionat de pictură, s-a alăturat afacerii de familie, după ce tatăl său nu l-a încurajat să îşi urmeze pasiunea.
     
    Când era tânăr, a descoperit băutura alcoolică denumită pastis, prin intermediul unui păstor bătrân. Băutura, un lichior cu aromă de anason, considerată şi aperitiv, a fost interzisă, alături de alte băuturi pe bază de anason, în perioada primului război mondial. Folosirea acestui ingredient era considerată o subminare a eforturilor franceze în perioada războiului. 
     
    Ricard a experimentat însă crearea unui sortiment mai rafinat, în care a folosit anason stelat, seminţe de chimen, lemn dulce şi ierburi provensale. Reţeta exactă nu a fost însă dezvăluită niciodată şi rămâne în continuare un secret. Cert este că la momentul ridicării prohibiţiei pentru formele mai uşoare de băuturi pe bază de anason, în 1932, Ricard era pregătit. El şi-a vândut produsul drept „pastis autentic marsiliez”. Compania ce îi poartă numele a fost creată în 1939, iar un an mai târziu el a vândut mai mult de 2,4 milioane de litri din lichiorul său. 
     
    Pastisul a fost interzis din nou în perioada celui de al doilea război mondial, fiind considerat „contrar valorilor” regimului colaboraţionist francez de la Vichy (numele statului francez condus de mareşalul Philippe Pétain în perioada celui de al doilea război mondial). 
     
    În perioada războiului, Ricard s-a retras în regiunea Camargue, unde a experimentat cultivarea orezului. Folosind abilităţile lui de distilerie, a creat un subtitut alcoolic pentru petrol folosind prune şi cireşe – acesta a fost folosit de Rezistenţa Franceză. 
     
    În 1952, Charles Pasqua a fost angajat ca om de vânzări pe teren al companiei sale, iar ulterior a devenit marketing director pentru Ricard. El a devenit ulterior de două ori ministru de interne (sub prim-miniştrii Jacques Chirac şi Edouard Balladur). O parte din profiturile anuale ale companiei lui Ricard au fost convertite în acţiuni şi oferite angajaţilor. În 1962, Ricard s-a listat la bursa franceză de valori; listarea a îmbogăţit mulţi dintre vechii angajaţi ai companiei. 
     
    Chiar dacă nu şi-a urmat pasiunea pentru pictură, Picard şi-a manifestat spiritul artistic asupra companiei: spre exemplu, designul logoului, format din culorile albastru şi galben, inspirate de culorile cerului şi soarelui marsiliez, a fost creat de el. 
     
    Promovarea băuturilor pe bază de anason era ilegală în 1952; excepţie de la această regulă făceau doar materialele trimise distribuitorilor, afişele din locurile în care se vindea alcool şi designul maşinilor de livrat. În autobiografia sa, Ricard a scris că interdicţia s-a dovedit a fi „un avantaj secret care ne-a obligat să ne exersăm imaginaţia…”. Spre exemplu, în scopul promovării, Ricard a creat un ulcior care să ţină gheaţa şi apa pentru amestecul cu pastis în 1935; acesta a ajutat la promovarea brandului în rândul consumatorilor francezi. A produs însă mai multe materiale care aveau să ajute la popularitatea mărcii sale, inclusiv decantoare, pahare, scrumiere, ceasuri şi cărţi de joc. Există chiar şi un muzeu cu obiecte de advertising, pe care Ricard l-a creat pe insula Bendor. 
     
    Ricard a observat rapid şi efectul asupra afacerii al asocierii cu evenimente sportive: el a fost primul sponsor comercial al Turului Franţei, în 1948, iar în 1970 Ricard a construit circuitul Paul Ricard, un traseu de curse aflat în apropierea sateului Le Castellet, în sudul Franţei. Acesta a găzduit 14 ediţii de Formula 1 Grand Prix între 1971 şi 1990, precum şi Bol d’Or sau Grand Prix-ul francez pentru motociclete. După o absenţă de un deceniu, Grand Prix-ul francez s-a întors anul trecut pe circuitul Paul Ricard. Aeroportul Le Castellet a fost construit de asemenea în apropierea circuitului. 
     
    Creativitatea lui nu s-a limitat însă la business, iar în 1950 Ricard a produs unul dintre primele filme franţuzeşti color, „La maison du printemps” (Casa primăverii -n.red). A publicat de asemenea autobiografia „La Passion de creer” (Pasiunea de a crea -n.red), în 1983. 
     
    Tot în anii ’50 a cumpărat două insule în Provence-Alpes-Cote-d’Azur – insula nelocuită Bendor şi insula Embiez. Pe Bendor a pus bazele Expoziţiei Universale de Vinuri şi Băuturi, în 1966, care, potrivit lui, avea scopul de a crea „o enciclopedie completă şi permanentă de vinuri şi băuturi”, precum şi muzeul obiectelor de advertising ale Ricard. Ricard a fost implicat şi în campanii împotriva poluării industriale, iar în 1966 a pus bazele Observatoire de la mer (Observatorul Mării), care a devenit mai târziu Institutul Oceanografic Paul Ricard. Acesta se află pe insula Embiez şi este axat în continuare pe creşterea conştientizării asupra problemelor de mediu ale mărilor. La institut există şi un acvariu. 
     
    În ceea ce priveşte afacerea sa, el a demisionat în 1968 de la conducerea activităţilor de zi cu zi ale acesteia, în semn de protest asupra interferenţelor guvernului în afacerea sa. Ca umare a demisiei sale, businessul a fost condus de fiul său, Patrick. În 1975, compania a fuzionat cu cel mai mare competitor al acesteia, Pernod, devenind Pernod Ricard. La pensie, Ricard a pictat şi a lucrat şi ca primar al micului orăşel Signes (între 1980 şi 1988), aflat lângă circuitul care îi poartă numele. A murit în Signes în 1997, la vârsta de 88 de ani.
     
    Până în 1990, Ricard era cel mai bine vândută băutură alcoolică din Franţa şi ajunsese să fie comercializată în 140 de ţări. La moartea lui Ricard, Pernod Ricard era al treilea cel mai mare producător global de băuturi alcoolice. În prezent, Pernod Ricard a urcat până pe poziţia a doua din punctul de vedere al producţiei de băuturi alcoolice, cu venituri de 8,98 de miliarde de euro şi un profit net de peste 1,5 miliarde de euro, având peste 18.900 de angajaţi. Afacerea este în continuare condusă de un membru al familiei – Alexandre Ricard, unul dintre nepoţii lui Paul Ricard. El este CEO al companiei din februarie 2015. La vârsta de 43 de ani, este cel mai tânăr CEO din lista primelor 40 de companii listate la bursa Euronext din Paris.

  • Povestea avocatului care a transformat Boeing într-un gigant al industriei aviaţiei

    William McPherson Allen s-a născut în Lolo, statul american Montana, pe 1 septembrie 1900. Allen a studiat la Universitatea din Montana, dar a obţinut licenţa în Drept la Harvard în 1925, obţinând ulterior o slujbă ca avocat stagiar la firma Donworth, Todd şi Higgins din Seattle. La casa de avocatură la care Allen era stagiar, unul din clienţi era Boeing Airplane Co., iar tânărul a fost desemnat să se ocupe de treburile legale minore ale companiei. În 1928, Allen a elaborat documentaţia pentru fuziunea dintre Boeing Air Transport şi Pacific Air Transport, ce a rezultat în United Airlines. El a avut grijă de problemele legislative ale companiei, iar în 1930 s-a alăturat Consiliului de Administraţie al Boeing şi firma a devenit Todd, Holman, Sprague şi Allen.

    În septembrie 1944, preşedintele companiei Boeing a murit brusc, iar consiliul de administraţie a căutat un înlocuitor care să se ocupe de tensiunile apărute între ingineri şi angajaţii din producţie. Allen a refuzat oferta de a prelua acea funcţie, argumentând că este avocat, nu inginer sau specialist în industrie. El s-a considerat necalificat în contextul aşteptărilor lăsate în urmă de fostul preşedinte, Philip Johnson. Cu toate acestea, şase luni mai târziu, el a preluat conducerea companiei în urma insistenţelor preşedintelui interimar, Claire Egtvedt.

    Allen a preluat compania Boeing într-o perioadă critică. Contractele pentru avioanele militare Boeing B-17 şi B-29 au fost anulate ca urmare a încheierii celui de-al doilea război mondial, lăsând Boeing într-o situaţie incertă, în timp ce industria aviaţiei civile se extindea. Pe baza acestui aspect s-au creat avioanele Lockheed Constellation cu patru motoare şi Douglas DC-4, superioare celor existente la acel moment în circulaţie.

    Prima ofertă postrăzboi de la Boeing pentru a profita de călătoriile aeriene a fost modelul 377 Stratocruiser, adaptat de la bombardierul B-29. Acesta a fost proiectat iniţial pentru transportul militar, astfel că oferea destul spaţiu şi părea ideal pentru serviciile de linii aeriene transcontinentale şi transoceanice nonstop. Dar, în ciuda performanţelor impresionante ale aeronavei, Boeing a vândut doar 55 de unităţi. Până la jumătatea anilor ’50, Boeing a continuat să genereze profit din contractele cu statul.

    Lucrurile aveau să se schimbe în 1954, când Allen a ales să dedice 16 milioane de dolari pentru a dezvolta un avion şi o cisternă de alimentare în aer pe care nimeni încă nu părea interesat să le cumpere; acest model avea să devină Boeing 707.

    În săptămâna în care prototipul 707 şi-a luat zborul, în iulie 1954, Allen a apărut pe coperta revistei Time, care a menţionat trei atribute principale ale sale, „A ştiut când să rişte. A avut încredere în designerii săi. A ştiut cum să creeze o echipă”.

    În 1968, când Allen s-a apropiat de cea de-a 68-a zi de naştere, s-a retras din funcţia de preşedinte şi a preluat rolul de preşedinte al consiliului. În 1970, a revenit pentru câteva luni după atacul de cord aproape fatal al preşedintelui în funcţie, T.A. Wilson. În 1972, Allen s-a retras complet din companie, păstrând doar funcţia de preşedinte onorific. În 1975, a fost inclus în Hall of Fame al revistei Fortune. William McPherson Allen a murit la 29 octombrie 1985, suferind de mai mulţi ani de Alzheimer.

    În prezent, Boeing este una dintre cele mai prolifice companii din domeniul aviaţiei, producând anul trecut 806 avioane comerciale şi 96 de avioane militare. Veniturile companiei s-au ridicat la 101 miliarde de dolari în 2018, cu un profit operaţional de aproape 12 miliarde de dolari, în vreme ce numărul angajaţilor este de peste 153.000 la nivel global.

  • De inspiraţie occidentală

    În ceea ce priveşte businessul La Casa, Dorel Goia afirma recent că decizia de a lansa reţeaua de brutării şi restaurante a venit nu din pasiunea pentru domeniu, ci mai degrabă din nostalgie. Mai exact, prima lui afacere, lansată în vara lui 1990, a fost o pizzerie.

    „A fost primul cont bancar din zona Transilvaniei şi primul credit acordat unui business privat de la acea vreme de Banca de Investiţii. În martie 1990 am deschis contul, iar apoi am luat şi creditul. Directorul băncii de la acea vreme venea zilnic în pizzerie pentru a vedea cum merg lucrurile, convins că va eşua.” Nu a fost aşa însă, pizzeria fiind funcţională şi astăzi.

    Pentru brutăriile La Casa inspiraţia omului de afaceri a venit din Franţa, Italia sau Germania, unde există o piaţă puternică pe acest segment.
    Pe de altă parte, românii sunt mari consumatori de pâine şi odată cu creşterea puterii de cumpărare încep să îşi diversifice opţiunile de consum.

    Lanţul de restaurante şi brutării La Casa, lansat în urmă cu cinci ani de Dorel Goia, a ajuns la aproape 50 de unităţi în 14 oraşe, omul de afaceri concentrându-şi atenţia pe zona Clujului şi pe oraşele aflate pe o rază de 100-150 de kilometri de acesta.

    La fel ca şi celelalte businessuri ale sale, Dorel Goia a pornit afacerea La Casa acasă, în Transilvania. Ba mai mult, el afirma recent că nu vrea să meargă mai departe pentru că este greu de gestionat un astfel de business de la distanţă – apar problemele de aprovizionare şi logistică.
    Compania La Casa Ristorante Pizzeria Pane Dolce, care administrează businessul, a terminat anul trecut, ultimul pentru care există date, cu afaceri de circa 40 mil. lei (plus 25%) şi 400 de salariaţi. 

  • Familia Köber a deschis în primul semestru din 2019 un nou depozit pentru vopsele în Neamţ

    „O realizare importantă pentru noi a fost punerea în funcţiune a unui nou depozit de produse finite în judeţul Neamţ, în comuna Dumbrava Roşie. Este un depozit modern ce ne dublează ca­pacitatea de stocare a produselor“, spun reprezentanţii Köber. Ei nu au dorit să precizeze care a fost valoarea in­ves­tiţiei în acest nou depozit şi nici su­prafaţa.

    Deschiderea a venit în contextul în care, la începutul anului, oficialii com­paniei spuneau că pentru 2019 au un buget de investiţii de cinci mi­lioa­ne de euro pentru moder­ni­za­rea uneia dintre fabrici şi pentru deschi­de­rea a patru depozite noi. Spaţii lo­gis­tice erau planificate şi în restul ţării, în afară de Neamţ, în judeţe ca Sibiu, Timişoara, Cluj şi Mureş.

    Citiţi mai mult pe zf.ro.

     

  • DEZASTRU pentru Apple: Compania a fost depăşită de un producător de care puţini europeni au auzit

    Compania condusă de Tim Cook a ajuns, în trimestrul II, pe locul 4 în topul producătorilor de smartphone la nivel global. Înregistrând o scădere masivă a numărului de smartphone-uri livrate, Apple a fost depăşită de Samsung, Huawei şi Oppo, producător chinez cu o prezenţă discretă în Europa.

    Potrivit Business Insider, care citează compania de consultanţă în domeniu IHS Markit, Apple a livrat 35,3 milioane de iPhone-uri în trimestrul II, ceea ce se traduce într-o cotă de piaţă de doar 11%. Oppo, pe de altă parte, a livrat 36,2 milioane de unităţi.

    Samsung îşi păstrează poziţia de lider, cu 75,1 milioane de unităţi livrate, în vreme ce Huawei – în ciuda problemelor generate de războiul comercial dintre SUA şi China – a reuşit să îşi păstreze aceeaşi cotă de piaţă ca în primul trimestru, respectiv 18%. Mai exact, Huawei a livrat 58,7 milioane de smartphone-uri în lunile aprilie-iunie.
     
    Din punct de vedere al creşterii, campioni sunt tot cei de la Oppo, cu un plus de 43% faţă de trimestrul an. 

  • Producătorul german de cablaje auto Leoni Wiring Systems Arad, profit triplu în 2018, la afaceri de 896,6 mil. lei

     Compania a realizat în 2018 un profit net de 20,8 mil. lei (4,5 mil. euro), triplu faţă de anul precedent, când câştigul net al Leoni Wiring Sys­tems Arad a fost de 6,8 mil. lei (1,5 mil. euro), conform datelor publice. Pro­du­cătorul german de cablaje auto a ajuns anul trecut la 4.060 de angajaţi, cu 272 de oameni mai mulţi faţă de anul anterior, potrivit site-ului mfinanţe.ro.

    Compania Leoni Wiring Systems A­rad administrează fabricile de cablaje au­to din Arad, Beiuş (Bihor), dar şi pe cea din parcul industrial Bumbeşti-Jiu, ju­deţul Gorj, un proiect demarat de ger­mani pe piaţa locală în 2017, când Le­oni a preluat spaţiul în care a funcţio­nat producătorul italian de anvelope Pirelli.

    Cititi mai multe pe www.zf.ro

  • Dezastru la Daimler: Compania a raportat pierderi trimestriale de 1,5 miliarde euro pentru prima dată în ultimii 10 ani

    Daimler, producătorul maşinilor Mercedes-Benz, a raportat miercuri primele pierderi trimestriale înregistrate în T2 din ultimii 10 ani, susţinând că a plătit amenzi cu privire la nivelul emisiilor şi a suportat rechemarea în fabrică a unor maşini, ajungând astfel pe piederi, potrivit France24.

    Producătorul cu sediul central în Stuttgart a raportat pierderi operaţionale de 1,5 miliarde de euro în perioada aprilie-iunie, din cauza unor conjuncturi care au costat compania un total de 4,2 miliarde euro.

    Ultima dată când Daimler a raportat piederi trimestriale a fost în T4 2009.

    „Rezultatul nostru din al doilea trimestru a fost rezultatul unor costuri excepţionale”, spune Olla Kallenius, noul executiv al companiei.

    Spre comparaţie, veniturile companiei au crescut cu 5% până la 42,7 miliarde euro, în ciuda unei scăderi de 1% în numărul de unităţi vândute.

     

     

     

  • Cum a reuşit un antreprenor să îl convingă pe Rafael Nadal să poarte ceasul creat de el la Wimbledon. Niciun alt jucător nu a jucat cu un ceas la mână

    Richard Mille s-a născut în 1951 în Draguignan, în Franţa, şi şi-a început cariera în industria ceasurilor în 1974 în cadrul companiei locale de ceasornicărie Finhor. Compania a fost cumpărată de producătorul de ceasuri Matra în 1981, iar Richard Mille a evoluat apoi în cadrul acestei companii.
    A urmat însă o nouă tranzacţie prin care activităţile de ceasornicărie ale Matra au fost vândute producătorului japonez de ceasuri Seiko. Mille a părăsit compania în 1992 pentru a începe o activitate de ceasornicărie pentru firma de bijuterii Mauboussin. A avut apoi roluri de conducere în cadrul a diverse companii producătoare de ceasuri, devenind apoi, la începutul anilor 1990, director general (şi acţionar) al diviziei de ceasuri din cadrul companiei de bijuterii Mauboussin din Franţa. În aceşti ani Richard Mille l-a cunoscut pe Giulio Papi, despre care se spune că este cel mai talentat ceasornicar din toate timpurile şi director de cercetare-dezvoltare la Audemars Piguet Renaud et Papi (APR & P), divizia de ceasuri a Audemars Piguet.
    În urma unui dezacord cu privire la strategia comercială de la Mauboussin, Richard Mille şi-a părăsit funcţia de director general al diviziei de ceasornicărie a bijutierului din Place Vendôme şi a decis să lanseze propriile game de ceasuri. La sfârşitul anului 1998, el şi-a prezentat planurile prietenului său Dominique Guenat, proprietar al Montres Valgine pe care îl cunoscuse în 1988. Relaţia profesională dintre cei doi bărbaţi s-a transformat în prietenie, alimentată în special de pasiunea lor comună pentru maşini, aeronautică şi mecanică. Apoi, ei au decis să se implice într-un parteneriat pentru a-şi îmbunătăţi şi a lansa planurile pentru un nou brand de ceasuri cu sprijinul lui Lucien Tissot, specializat în industria ceasurilor. În 1999, Richard Mille a decis să îşi creeze propriul brand de ceasuri de lux având ca obiectiv spargerea barierelor tradiţionale bazate pe ceasurile de ultimă generaţie, care erau adesea asociate cu stilul baroc şi materialele preţioase precum aurul şi platina. Experienţa sa şi numeroasele contacte din industrie l-au ajutat să stabilească colaborări active cu unii dintre cei mai buni producători de componente din Elveţia. Principala entitate juridică a mărcii – Horometrie SA – a fost înfiinţată în anul 2001 de Richard Mille şi Dominique Guenat cu sediul în Les Breuleux, un mic sat la o altitudine de 1.038 metri în nord-vestul Elveţiei, în cantonul Jura, nu departe de renumitele centre de ceasuri La Chaux-de-Fonds şi Le Locle.
    În următorii doi ani, ei şi-au definit conceptul de marcă, combinând lumea automobilelor, aeronauticii şi navigaţie cu aspectele high-tech ale inovaţiei, materiale rezistente şi precizie. După aceasta, au început să proiecteze viitoarele ceasuri Richard Mille şi le-au supus testelor de fiabilitate şi de precizie. Ulterior, au înfiinţat marca de ceasornicărie Richard Mille în colaborare cu producătorul de ceasuri elveţiene Audemars Piguet, care a devenit acţionar al companiei Richard Mille în 2007.
    Prima piesă a colecţiei nu a fost simplă; de fapt, Richard Mille RM 001 a fost unul dintre cele mai prestigioase piese din lumea orologeriei, pentru care au fost produse doar 17 bucăţi. Modelul RM 001 a fost urmat de RM 002, evoluţia predecesorului său, cu adăugarea unui indicator de cuplu, şi RM 003, care conţinea şi un al doilea fus orar.
    În 2003, cronograful RM 004 a reprezentat o dezvoltare naturală şi a fost primul dintr-o serie lungă de cronografe de înaltă performanţă. RM 006 a fost primul ceas cu o placă de bază din fibră de carbon. Fibra de carbon a revoluţionat lumea aviaţiei şi a automobilelor pentru calităţile sale: puternică, rigidă, uşoară şi foarte rezistentă la contracţie şi expansiune atunci când este expusă variaţiilor de temperatură. Aspectul său întunecat a fost un mare plus pentru Richard Mille, care dorea o placă de bază neagră pentru acest model. Pe de altă parte, fabricarea unei astfel de plăci de bază a fost extrem de plină de provocări şi costisitoare din cauza dificultăţii extrem de dificile la tăiat şi găurit cu precizia necesară pentru ceasornicărie. Au urmat dezvoltarea şi îmbunătăţirea acestui nou model cu anii care au trecut.
    În aprilie 2013, Richard Mille şi Dominique Guenat au dobândit o participaţie de 90% a companiei Prototypes Artisanals (cu fostul director Alain Varrin păstrând o cotă de 10%). Fondată de Marco Poluzi, compania s-a reintitulat ProArt şi s-a mutat într-o clădire de 3.000 de metri pătraţi din Les Breuleux, construită pentru producţia de casete şi prototipuri de ceasuri. În urma vânzării furnizorului Donzé-Baume către grupul elveţian de lux Richemont în 2007, compania Richard Mille a început să investească în prelucrarea propriilor carcase şi a unora dintre componentele sale de ceas. Astfel, ProArt a început să funcţioneze ca un subcontractant exclusiv al mărcii. În acelaşi an, grupul francez de lux Kering, controlat de François-Henri Pinault, a făcut o propunere de a cumpăra compania de ceasuri pentru a achiziţiona 51% din acţiuni, dar operaţiunea nu a reuşit în cele din urmă, iar Richard Mille a rămas independentă.
    În anii următori, Richard Mille a inovat constant, introducând materiale neconvenţionale şi adesea fără precedent, precum şi noi metode de producţie.
    În 2010, la US Open, campionul de tenis Rafael Nadal a purtat pentru prima dată RM 27, care cântăreşte doar 20 de grame. La turneul de tenis de la Wimbledon de anul acesta, Rafael Nadal a purtat ceasul Richard Mille RM 27-03 pe teren. Ceasul costă 712.000 de lire sterline şi are o carcasă colorată cu roşu şi galben la designul căreia chiar el a ajutat, inspirat de steagul spaniol, potrivit FT.
    „Richard m-a contactat, a venit la casa mea din Mallorca şi mi-a pus un ceas foarte greu pe încheietură, spunând că vrea să îl port în timp ce joc. Dar era de fapt o glumă, modul lui de a sparge gheaţa. Ideea era să creăm un ceas suficient de puternic şi uşor pentru a putea fi purtat în timpul jocului”, a declarat Nadal pentru Financial Times, referindu-se la modul în care a început colaborarea cu acest brand. 

    La 27 septembrie 2018, Richard Mille a anunţat că se va retrage de la salonul internaţional de la Haute Horlogerie (SIHH) de la Geneva, după ediţia din 2018, deoarece spectacolul nu mai corespundea strategiei de distribuţie a mărcii. Astfel, în octombrie 2018, Richard Mille a deschis cel mai mare magazin din lume la New York. Este al şaselea magazin al mărcii din Statele Unite, cu o suprafaţă de 390 de metri pătraţi şi este situat pe strada 57, la 432 Park Avenue, în cel mai înalt turn rezidenţial din emisfera vestică. Faţada are o înălţime de aproape 10 m şi prezintă o sculptură de sticlă formată din 24 de panouri gravate individual reprezentând mişcarea turbionară a RM 008, iar structura completă cântăreşte 16.700 kg.