BusinessMagazin

Tag: presupunere

  • O profesie de invidiat: îşi petrec vara în România şi o a doua vară în Australia, în mijlocul viei. Ce presupune un loc de muncă în care nu te întâlneşti aproape niciodată cu iarna?

    Misterele soiurilor româneşti de struguri i-au determinat pe Nora Iriarte şi pe Hartley Smithers să îşi petreacă, din 2005 încoace, câte o jumătate de an în România. Cealaltă jumătate o petrec în Australia, lucrând pentru unul dintre cei mai mari producători de vinuri din lumea nouă.

    „E poezie, matematică, nu cred că e prea multă chimie în vin, mai degrabă fizică – presarea, de pildă, este foarte importantă. Seamănă puţin gătitul – filosofia este aceeaşi cu a gătitului”, descriu vinificatorii cramelor Recaş modul în care se creează un vin, proces care poate dura ani întregi. Chiar dacă el vorbeşte cu un puternic accent australian, iar ea cu unul spaniol, Nora Iriarte şi Hartley Smithers se completează reciproc. La fel cum se completează şi în viile în care îşi petrec zi de zi: în România, la Cramele Recaş, cât şi în Australia, când dă frigul peste viile din Timiş.


    O profesie de invidiat: îşi petrec vara în România şi o a doua vară în Australia, în mijlocul viei. Ce presupune un loc de muncă în care nu te întâlneşti aproape niciodată cu iarna?

  • O profesie de invidiat: îşi petrec vara în România şi o a doua vară în Australia, în mijlocul viei. Ce presupune un loc de muncă în care nu te întâlneşti aproape niciodată cu iarna?

    Misterele soiurilor româneşti de struguri i-au determinat pe Nora Iriarte şi pe Hartley Smithers să îşi petreacă, din 2005 încoace, câte o jumătate de an în România. Cealaltă jumătate o petrec în Australia, lucrând pentru unul dintre cei mai mari producători de vinuri din lumea nouă.

    „E poezie, matematică, nu cred că e prea multă chimie în vin, mai degrabă fizică – presarea, de pildă, este foarte importantă. Seamănă puţin gătitul – filosofia este aceeaşi cu a gătitului”, descriu vinificatorii cramelor Recaş modul în care se creează un vin, proces care poate dura ani întregi. Chiar dacă el vorbeşte cu un puternic accent australian, iar ea cu unul spaniol, Nora Iriarte şi Hartley Smithers se completează reciproc. La fel cum se completează şi în viile în care îşi petrec zi de zi: în România, la Cramele Recaş, cât şi în Australia, când dă frigul peste viile din Timiş.
    Originară din Spania, din Ţara Bascilor, Nora Iriarte a studiat biologia, iar apoi, datorită unei burse pe care a obţinut-o în Bordeaux,  a ajuns în lumea producţiei vinului. A lucrat acolo cu cei mai buni cercetători internaţionali în domeniu apoi şi-a început parcursul profesional la Rioja. L-a întâlnit pe Hartley Smithers la o cramă de mărime medie, unde aveau ca misiune construcţia acesteia de la zero. Au stat acolo vreme de opt ani, apoi i s-a alăturat în drumul ce l-a adus şi pe el în România, în 2005.
    „Căutam un loc interesant unde să mă duc, lucram în Londra pe partea de importuri de vin şi am aflat de această oportunitate, de a lucra cu Philip Cox de la Cramele Recaş. Primisem două oferte pentru a veni aici – în afară de Cramele Recaş, sosise una şi de la un alt producător”, spune Smithers.
    „Ne place să lucrăm cu varietăţile româneşti de vinuri, acum mulţi ani, când le-am descoperit, am fost foarte surprinşi”, adaugă Nora Iriarte. Iar Hartley spune despre ea că a ales să îşi petreacă mare parte din timp datorită soiului Fetească Neagră, pe care îl descrie drept un soi de strugure dificil. „Când faci o treabă bună, este un soi care devine foarte recunoscător şi foarte bun”, spune Nora, referindu-se la recoltă, care are nevoie de o vreme perfectă, fără prea multă sau prea puţină ploaie. Nora îşi aminteşte şi că atunci când i-au dus şefului lor din Australia o sticlă de Fetească Neagră, a vrut să planteze acest soi – dar, evident, clima nu era cea potrivită.
    Acum, viaţa lor se împarte între cele peste 1.000 de hectare de vie ale Cramelor Recaş, unde stau pe perioada verii, şi Australia, unde pleacă în decembrie pentru a lucra în via Casella Wines, care produce mărcile Yellow Tail şi Peter Lehmann, două dintre cele mai exportate vinuri australiene. Compania este de aproximativ cinci ori mai mare decât Cramele Recaş şi este cunoscută ca un reper de bune practici în vinificaţie la nivel global.
    Au o relaţie bună cu toţi proprietarii afacerii (Ioan Georgiu, Gheorghe Iova, familia Cox), iar Narcis Georgiu, fiul lui Ioan Georgiu, care îi însoţeşte la interviu, glumeşte spunând că a fost primul lor translator: „De când sunt mic, am crescut în viţa de vie; cei care lucrau via vorbeau româna, el vorbea engleza australiană, dar cred că timp de cinci ani la rând în perioada vintage am fost alături de Hartley, apoi şi cu Nora o perioadă de timp; dar apoi au învăţat şi ei româna, aşa că au scăpat de mine”, glumeşte el. De altfel, Hartley l-a inspirat pe fiul fondatorilor Recaş să îşi aleagă cariera: „Duminicile, când nu aveam bucătari la Recaş, găteam împreună la locuinţa lor din vie”. A continuat astfel să studieze în continuare mâncarea şi vinurile, în California, la Institutul Culinar din Statele Unite şi în Franţa. Acum, Narcis Georgiu este somelier în cadrul companiei.
    Cramele Recaş exportă în prezent jumătate din producţie la nivel internaţional, aceasta fiind însă o excepţie pe piaţa locală – majoritatea producţiei cramelor româneşti fiind destinată producţiei locale. 
    „Nu poţi exporta vin românesc în cantităţi mari în ţări precum Italia sau Franţa, dar în Regatul Unit, Germania, unde sunt obişnuiţi cu importurile de vin, sunt mult mai deschişi, ei apreciază raportul calitate/preţ”, observă Smithers. Nora Iriarte completează spunând că producătorii români se raportează şi ei la o concurenţă globală: „Competitorii noştri nu sunt doar ţările europene, ci şi Chile, Argentina, Australia, Africa de Sud, aceştia sunt competitorii reali. Vinul pe care îl exportăm este de obicei foarte proaspăt, foarte modern, iar competiţia noastră este în aceste ţări, nu în cele europene; deşi şi Italia este un competitor mare, e mai dificil cu cei care vin din Chile fiindcă vin cu un preţ foarte scăzut şi vinuri bune”, subliniază ea. 
    Legat de modul în care se încadrează vinurile româneşti – lumea nouă (care vin din afara zonelor tradiţionale de producţie din Europa şi Orientul Mijlociu, respectiv Argentina, Australia, Canada, Chile, Mexic, Noua Zeelandă, Africa de Sud şi Statele Unite) şi lumea veche (cu o istorie îndelungată în producţia de vin – Franţa, Italia, Germania, Spania şi Portugalia) – cei doi spun că acestea ţin mai degrabă de noua lume a vinului, chiar dacă unii producători au o tradiţie îndelungată. „Vinurile din România au o tradiţie îndelungată, dar nu este o opinie obiectivă, când vorbeşti cu producătorii au o atitudine de lumea nouă: avem iniţiativa Fetească Neagră, unde câţiva producători vorbesc unii cu ceilalţi, este o iniţiativă specifică noii lumi, cum fac în California pentru Pinot Noir, de exemplu, nu cred că în Bordeaux fac asta, or aceasta este o mentalitate a lumii noi.” Iar tânărul fiu al fondatorilor Recaş sintetizează etapa în care se află producţia de vin de aici drept „noua lume veche”.
    „Românii sunt deschişi la lucruri noi, aveţi tradiţii şi trebuie să le păstraţi, reprezintă rădăcinile ţării, dar sunteţi şi foarte deschişi să faceţi schimbări”, observă şi Nora Iriarte. Potrivit Norei Iriarte, consumatorii români sunt din ce în ce mai educaţi în materie de vinuri. „Interesul pentru vin a crescut foarte mult în România, în urmă cu 10 ani nu erau wine baruri, de exemplu, dar acum sunt multe şi magazine de vinuri; toate restaurantele mari au meniuri de vinuri”, observă ea.
    În ceea ce îi priveşte pe consumatorii internaţionali, cei doi observă că sunt din ce în ce mai sensibili la noutăţi, dar şi la raportul bun calitate/preţ al vinurilor româneşti. Pe plan internaţional, oamenii sunt din ce în ce mai interesaţi de vinurile naturale: „Chiar dacă nu sunt încă un trend în România, vor deveni în curând”.
    În încheiere, i-am întrebat pe cei doi specialişti în vinuri cum recunoşti un vin bun. „Dacă bei un pahar şi apoi mai vrei unul, înseamnă că e un vin bun, dincolo de toate analizele specialiştilor”, crede Hartley Smithers. 

    Cramele Recaş au fost înfiinţate în anul 1991 şi îi au ca proprietari pe Ioan Georgiu, Gheorghe Iova şi pe familia Cox;
    Viile Cramele Recaş se întind pe o suprafaţă de 1.300 de hectare;
    Printre soiurile de struguri din podgoriile Cramele Recaş (Recaş şi Miniş) se numără Pinot Gris, Sauvignon Blanc, Chardonnay, Muscat Ottonel, Feteasca Regală, Fetească Albă, Riesling Italian, Riesling de Rhein, Mustoasă de Maderat, Viognier, Tămâioasă Românească, Traminer, Pinot Noir, Cabernet Sauvignon, Cabernet Franc, Syrah, Fetească Neagră, Merlot, Novac, Negru de Drăgăşani, Cadarcă;
    Printre brandurile de vin ale Cramelor Recaş se numără – Schwaben Wein, Te iubesc, Castel Huniade, Domeniile Recaş, Regno Recaş, Sole, Selene, Muse, Solo Quinta, Cuvee Uberland, Conacul Ambrozy.
    Sursa: crameromania.ro

    Hartley Smithers este din Sydney, Australia şi a studiat la Roseworthy College, Universitatea din Adelaide, Australia.
    A lucrat în Australia, Spania, Cipru, Chile, Argentina şi Zimbabwe.

    Nora Iriarte este din Pamplona (Spania), a studiat la Facultatea de Oenologie din Bordeaux, Franţa şi este pasionată de vinuri.
    A lucrat în Franţa şi în Spania la Rioja, Navarra.

  • Când florile ţin de cald

    Cum însă recoltarea pufului presupune suferinţă pentru raţele sau gâştele de la care provine, o companie americană, Pangaia, propune umplerea gecilor cu un material obţinut din flori de câmp, scrie Dezeen. Pangaia utilizează o anume specie de flori de câmp, combinând florile uscate cu un biopolimer obţinut din resturi vegetale şi un aerogel, obţinând astfel un material, care, pe lângă proprietăţile sale izolatoare, este şi biodegradabil. Denumit FLWRDWN (Flower Down sau puf de flori), materialul a fost folosit pentru un model de geacă cu strat exterior din poliester lansat în trei variante de culoare: alb, negru şi bleumarin. 

  • OPINIE Adrian Cioroianu, trainer executive Acknowledge România: „Top 10 trenduri pentru echipele de vânzări în 2020″

    1. Strategia de vânzări trebuie să se bazeze pe date şi să fie construită structurat – aceasta presupune o schimbare majoră de mentalitate, de cultură organizaţională şi investiţie în tehnologie în special din partea companiilor antreprenoriale româneşti. Ai făcut totul după capul tău, cum ai ştiut tu mai bine. Ai crescut an de an, dar în ultimii 2-3 ani businessul tău a rămas la la acelaşi nivel. Simţi că businessul nu se mai dezvoltă. E important ca în organizaţia ta să se ia mult mai multe decizii bazate pe date. Altfel nu e nicio diferenţă faţă de 6 din 49 sau ghicitul în cafea.

    2. Construirea unor scheme de comisionare / bonusare – şi până la urmă construirea unei culturi de leadership în vânzări care să nu mai fie legată doar de ce cifre se ating, ci şi de felul în care se ating. 2020 e anul în care companiile ar trebui să regândească toată filosofia legată de targeturile numerice. Bineînţeles că trebuie să existe nişte KPI (indicatori de performanţă) foarte bine definiţi, pe care oamenii îi pot atinge sau nu. Dar cum îi ating? Perfomerii stau sau pleacă din echipă / companie? Există leadership în zona de vânzări? Sau continuăm cu adepţii „managementului prin teroare“? Din păcate o realitate despre care nu prea vorbim, de la cele mai mari companii din România şi până la cele „de familie”.

    3. Marketing şi sales trebuie să fie aliniate – investiţiile pe care le faci în marketing trebuie să conducă către generarea mai multor leaduri pentru echipa de vânzări, să sprijine convertirea acestora în clienţi pentru businessul tău. Asta înseamnă că ar trebui să urmăreşti cât investeşti în partea de marketing şi cât îţi generează în materie de vânzări. Şi în plus încearcă să îţi construieşti un „funnel” integrat de vânzări şi marketing. Nu fiecare cu pâlnia lui.

    4. Recrutare vânzători & retenţie – pentru recrutare, te interesează să „sapi” pe trei direcţii împreună cu potenţialii condidaţi: abilităţi, dorinţă şi potrivire. Pentru abilităţi, testează fiecare lucru pe care îl vor avea ei de făcut propriu-zis pe partea de vânzare, fie că e vorba de roleplay de vânzare, fie că doar vrei să vezi cum gândesc despre ce e de făcut. Pentru dorinţă, „cât le este de foame”, vrei să vezi cum văd ei ceea ce o să facă într-un an, ce îşi doresc să facă, să realizeze. Pentru potrivire, vrei să se potrivească cu restul oamenilor tăi şi cu tine, să se integreze în echipă. Retenţia lor începe chiar de la recrutare. Ai un plan aici? Şi încă ceva important: pune vânzători să recruteze vânzători.

    5. Dezvoltarea profesională a vânzătorilor – tehnologia vine tare peste noi toţi, indiferent de domeniu sau de poziţie în companie. Automatizări, inteligenţă artificială în procesele de business, schimbarea modelului de business. Răspunsul la aceste provocări nu este nici negarea lor, nici panica, ci mai degrabă trainingul pentru oamenii de vânzări, dezvoltarea abilităţilor lor digitale şi adaptarea activităţilor lor la noile realităţi tehnologice. În limbaj antreprenorial / corporatist: upskilling.

    6. Self- Management – oamenii de vânzări buni nu au nevoie de cineva care să îi împingă de la spate. Ştiu ei exact cât trebuie să facă, cum să facă şi ştiu să se motiveze singuri, să se organizeze astfel încât să atingă rezultatele dorite. Dar pentru asta e nevoie de o abordare diferită din partea ta. Să nu mai mergi pe varianta  „nimic nu se întâmplă în companie/echipă fără voinţa şi cunoştinţa mea “.

    7. Manualul vânzătorului nou – realitatea este una simplă şi înfricoşătoare: angajăm oameni de vânzări pe care în mod normal acum 5-10 ani nu i-am fi angajat de nicio culoare. Pentru că nu mai găsim oameni. Şi atunci trebuie să le dai mură-n gură. Construieşte un manual pentru vânzătorii lor în care să le spui pas cu pas ce au de făcut pentru a avea succes.

    8. Personalizare a vânzĂrII – nu mai funcţionează o abordare unică indiferent de client. De la zona de retail, unde ar trebui să întâmpinăm fiecare client cu un mesaj personalizat şi călduros, până la zona de B2B, unde adaptăm stilul nostru de comportament la cel al clientului. Trebuie să încercăm să fim memorabili în mintea clientului, pentru că altfel despre ce vânzare să vorbim?

    9. Customer experience – simplu: în tot ceea ce facem legat de clienţi, hai să păstrăm o puternică amprentă umană. Oamenii s-au săturat să vadă roboţi în faţa lor şi vor să aibă „o interacţiune umană”. Să fie un dialog, nu monolog. E un echilibru care trebuie păstrat între tehnologie şi umanitate.

    10. CRM – un fost mare talent care a murit speranţă. An după an. Incredibil. Poate în 2020. Speranţa moare ultima.
    Cât de pregătit eşti pentru lucrurile de mai sus? Pune-le în aplicare unul câte unul. De la 1 la 10. În ordinea asta. Dezvoltarea businessului este imposibilă fără schimbare, iar cei care nu sunt capabili să îşi schimbe mentalitatea nu pot schimba nimic. În viaţa oricărui individ, în viaţă oricărei organizaţii, există aşa-numitele „puncte de inflexiune”. Creşti, creşti, cum ştii tu mai bine, dar ajungi într-un punct de inflexiune, în care fie te reinventezi şi te duci mai departe, fie o iei în jos. 2020 este un punct de inflexiune pentru tine şi echipa ta de vânzări. Este alegerea ta.

  • Avocat de business în lumea digitală

    „Decizia efectivă de a urma o carieră de avocat am luat-o destul de timpuriu, dar forma în care s-a concretizat aceasta – respectiv avocatura de business cu o concentrare pe domeniul financiar – a devenit 100% clară pentru mine după anul al treilea de facultate, când am făcut un stagiu de practică în cadrul unei firme internaţionale de avocatură”, povesteşte Alexandra Manciulea, ​partener în cadrul Filip & Company specializat în practica de Finanţe – Bănci.

    Ea are o experienţă de peste 10 ani pe piaţa serviciilor financiare şi a fost implicată într-o serie largă de achiziţii în sectorul financiar, tranzacţii de finanţare multi-jurisdicţionale, restructurări şi tranzacţii care vizează aspecte de reglementare privind instituţii de credit şi de asigurări, fintech-uri şi entităţi din sfera serviciilor de plată. În rândul proiectelor în care a fost implicată se numără asistarea Băncii Transilvania în achiziţia Bancpost (cea mai mare tranzacţie de pe piaţa bancară din România în 2017) şi respectiv Volksbank (cea mai mare tranzacţie de pe piaţa bancară din România în 2014).

    Referindu-se la profesia sa, Alexandra Manciulea povesteşte că un mare avantaj al avocaturii de business este că îţi dă acces la o evoluţie profesională extrem de rapidă, dictată de multitudinea de tranzacţii în care avocaţii sunt implicaţi, dar şi de ritmul de obicei accelerat al acestora. „În primii ani ai profesiei, evoluţia se materializează, printre altele, în transformarea gândirii teoretice orientate mai degrabă spre identificarea problemelor juridice într-o gândire practică, orientată spre găsirea soluţiilor”, subliniază ea.
    Mai spune că, pe măsură ce a avansat în carieră, avocatura de business i-a deschis opţiunile de a-şi dezvolta şi alte abilităţi în afara celor strict juridice, printre care abilităţile de comunicare, de mentorat, de coordonare şi project management, precum şi cele care ţin de dezvoltarea avocaturii de business. „Dintre provocările care m-au ajutat să evoluez şi care s-au regăsit în mod recurent în cadrul proiectelor aş menţiona necesitatea de a rezolva probleme juridice complexe într-un timp scurt, dictat de dinamica tranzacţiilor, dar şi de a contribui la alinierea a numeroase părţi cu interese diferite”, adaugă ea.

    Fintech şi Blockchain în avocatura de business
    Din rolul pe care îl are, Alexandra Manciulea observă şi modul în care tehnologiile disruptive influenţează domeniul financiar-bancar, dar şi modul în care schimbă piaţa avocaturii de business. Ea a observat că, odată cu deschiderea pieţei către noi jucători, în special către cei din zona de fintech, s-a confruntat cu cerinţe din partea clienţilor de a analiza în ce măsură modelul lor de business inovator – uneori implementat cu succes în alte jurisdicţii – este compatibil cu legislaţia noastră. Prin corelare, a observat şi situaţii în care jucători locali au implementat cu succes un astfel de model de business inovator în România, având interesul să îl implementeze în mod similar şi în alte jurisdicţii.
    Una din provocările la nivel juridic ţine de încadrarea corespunzătoare a activităţilor desfăşurate de aceste fintech-uri în activităţi reglementate şi care necesită autorizare şi, respectiv, în activităţi nereglementate, care nu necesită autorizare, fiind eventual auxiliare unei activităţi reglementate. Astfel, din rândul „dilemelor” din perspectivă juridică, menţionează analizele cu privire la măsura în care anumite contracte sau procese de cunoaştere a clienţilor realizate în mod tradiţional prin interacţiune faţă în faţă între părţi se pot încheia sau realiza prin platforme online şi mijloace de identificare la distanţă, cum ar fi semnătura biometrică sau recunoaşterea facială. Alte provocări sunt determinate de implementarea cu întârziere a legislaţiei europene în România, exemplele cele mai recente în acest sens fiind directiva UE AML 4 privind prevenirea utilizării sistemului financiar în scopul spălării banilor sau finanţării terorismului, precum şi directiva UE PSD 2 privind serviciile de plată în cadrul pieţei interne, ambele implementate doar de curând în România.
    Spre exemplu, directiva AML 4 reglementează şi posibilitatea de a folosi mijloace electronice pentru a verifica identitatea clienţilor, or o astfel de posibilitate poate fi esenţială pentru businessuri din zona fintech. De asemenea, directiva PSD 2, recent implementată în România, are potenţialul de a genera o adevărată revoluţie în domeniul plăţilor, observă Manciulea. Acest lucru se poate realiza, explică ea, prin acordarea către noi jucători a posibilităţii de a accesa această piaţă în moduri care anterior nu erau disponibile. Spre exemplu, companii din zona de fintech, (big)tech, dar şi comercianţii se pot autoriza ca prestatori de servicii de iniţiere a plăţilor clienţilor sau ca prestatori de servicii de informare cu privire la conturi, băncile având obligaţia de a le furniza accesul la infrastructura lor de plăţi. Astfel, plăţile se vor realiza direct pe baza accesului acordat prestatorilor de servicii de iniţiere a plăţilor în contul clientului (cu acordul clientului) şi fără a apela la intermediari. De asemenea, apelând la prestatorii de servicii de informare cu privire la conturi, clientul va putea avea acces la informaţie agregată cu privire la toate conturile sale, indiferent de banca la care sunt deţinute. În plus, cerinţele de securitate privind plăţile sunt sporite ca urmare a implementării acestei directive, protecţia clienţilor fiind îmbunătăţită din această perspectivă. „Importanţa PSD 2 este critică, directiva fiind justificată de autorităţile europene ca necesară şi pentru a aduce reglementarea din domeniul plăţilor electronice la nivelul tehnologic actual”, subliniază Manciulea.
    Spune că echipa cu care lucrează a fost implicată de-a lungul timpului într-o serie de proiecte care, sub o formă sau alta, au inclus tehnologii noi şi emergente, iar de anul trecut au creat noi arii de practică în cadrul companiei. „În ultimii ani, investiţiile în fintech la nivel mondial au crescut enorm. Anticipăm că sectorul îşi va continua expansiunea şi va reprezenta un instrument eficient pentru incluziune financiară, care poate asigura servicii financiare de calitate pentru clienţii care nu ar fi avut acces la acestea în trecut. Totodată, va permite fluxurile financiare transfrontaliere şi infrastructura asociată, prin canale de investiţii şi creditare alternativă”, observă Manciulea. Totodată, subliniază ea, este o certitudine şi faptul că tot mai multe bănci tradiţionale investesc în inovaţie financiară şi au creat divizii destinate inovaţiei şi digitalizării în cadrul organizaţiilor lor. „La nivel global, unele dintre acestea au achiziţionat fintech-uri sau au format parteneriate cu companii fintech în vederea furnizării de servicii specializate pentru clienţii lor”, adaugă Manciulea. Ea observă că, dezvoltarea sectorului este sprijinită şi la nivel european, în contextul în care există o preocupare constantă legată de existenţa unui cadru de reglementare adecvat şi suficient care să răspundă dinamicii rapide acestui sector. „Mai multe autorităţi de reglementare şi supraveghere au lansat iniţiative de promovare a dezvoltării sectorului fintech, asigurând totodată siguranţa şi soliditatea sistemului financiar.”
    În ceea ce priveşte companiile techfin, respectiv acele companii de tehnologie care includ în activitatea lor şi furnizarea de servicii financiare, rolul lor în furnizarea acestora este în creştere la nivel mondial sau, în unele ţări din Asia, chiar esenţial, motiv pentru care se aşteaptă ca acesta să afecteze tot mai mult şi piaţa locală. „Transformarea digitală nu mai este deja opţională în sectorul financiar. Este răspunsul critic şi necesar pentru a satisface aşteptările crescânde ale clienţilor pentru a livra experienţe individualizate la scară largă şi pentru a funcţiona la viteza de schimbare a pieţei.”
    În acest context, şi tranzacţiile care se vor realiza în viitor vor integra în mod curent noile tehnologii şi în activitatea de asistenţă juridică, de la realizarea activităţii de due diligence prin utilizarea roboticii şi a inteligenţei artificiale până la semnarea la distanţă a contractelor. Totuşi, crede Alexandra Manciulea, „factorul uman va rămâne relevant în analizarea problemelor juridice complexe, în găsirea unor soluţii creative şi, în general, în cadrul acelor etape din proces în care va avea capacitatea de a genera valoare adăugată”. De asemenea, se aşteaptă ca, într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, interacţiunea între părţi în accesarea serviciilor financiare şi, mai ales, în sectorul plăţilor să fie atât de mult simplificată, până la folosirea exclusivă a propriei identităţi, respectiv a datelor noastre biometrice, pentru accesarea/realizarea acestora, fără a mai fi necesar să apelăm la acte de identitate, carduri sau e-wallet. 

  • Cu ştiinţa la hotel

    Aşa se face că o serie de complexe turistice au încheiat parteneriate cu oameni de ştiinţă cărora le oferă toate condiţiile pentru studiul ecosistemelor zonei în care sunt amplasate, rugându-i în schimb să-i ia cu ei pe teren şi pe turiştii cazaţi la ele care doresc să exploreze sau să ajute la diverse treburi când este nevoie, scrie New York Times. La Soneva Jani în Maldive, oaspeţii au putut astfel ajuta oamenii de ştiinţă să refacă recifele de corali, iar la Mashpi Lodge, situat la trei ore de capitala Ecuadorului, Quito, turiştii au acces la laboratorul de cercetare. 

  • De la o mică afacere cu prăjituri la un business de aproape 1,5 milioane de euro

    Alina Sudriu a lansat Grace Couture Cakes la finalul anului 2012, ca atelier şi furnizor pentru prăjituri şi torturi personalizate, lucrate doar la comandă, pentru evenimente private şi coporate. În perioada 2014-2015, activitatea businessului a fost extinsă în zona evenimentelor, fiind dezvoltată gama de produse şi lansându-se  colecţiile” proprii de torturi şi prăjituri, precum şi colecţii anuale pentru decorarea torturilor de nuntă.

    În anul 2016 compania a făcut primul pas în retail, prin deschiderea primului cake-shop Grace − o insulă la parterul Băneasa Shopping City, iar în anul următor a fost lansat cel de-al doilea magazin, de data aceasta stradal, în Piaţa Dorobanţi. Anul acesta, la sfârşitul lunii februarie, a fost deschisă cea de-a treia locaţie din Bucureşti, la parterul centrului comercial Promenada Mall. Magazinul de tip insulă are o suprafaţă de 16 metri pătraţi, iar investiţia iniţială de 35.000 euro pentru amenajarea spaţiului a fost completată ulterior de o investiţie de 15.000 euro pentru extinderea spaţiului şi capacităţii de producţie în laborator.

    În 2018 businessul a înregistrat o cifră de afaceri de 1,42 milioane de euro, cumulate pe partea de evenimente şi retail. Pentru anul acesta, reprezentanţii Grace Couture se aşteaptă la venituri de 1,60-1,65 mil. euro, bazându-şi estimările pe „o tendinţă de stagnare sau uşoară scădere a veniturilor în zona de evenimente şi o creştere a celor provenite din retail în cele trei cake shopuri Grace Couture Cakes din Bucureşti”. În primul semestru din 2019 businessul a înregistrat o creştere de 10% comparativ cu primul semestru din 2018.

    Dacă în urmă cu şapte ani afacerea a pornit cu un singur angajat,  în prezent businessul are 61 de angajaţi, „unii dintre cei buni specialişti din industrie”, după cum îi descrie fondatoarea businessului. Proporţia este egală între numărul celor care fac parte din echipa atelierului destinat evenimentelor (producţie şi servicii) şi cei care fac parte din echipa cake shopurilor (producţie, vânzări, logistică).

    De-a lungul celor şapte ani de activitate, Alina Sudriu spune că cele mai mari provocări au venit din zona de producţie şi servicii pentru evenimente. „Vorbim despre produse şi servicii personalizate, premium, într-un domeniu care presupune, pe lângă un produs de calitate, şi creativitate, inventivitate, adaptabilitate şi lucrul cu oamenii.” Dincolo de acestea, adaugă ea, sunt însă provocările de business, cu care se confruntă foarte multe afaceri de producţie într-un domeniu de nişă, precum găsirea personalului calificat la un standard înalt.

    Cel mai recent pariu al companiei este lansarea proiectului de franciză Grace Couture Cakes la nivel naţional. „Practic, suntem în căutarea unor parteneri locali pentru businessul de retail: deschiderea de cake shopuri în Cluj-Napoca, Timişoara, Oradea, Iaşi şi Constanţa. Este un pas pe care îl evaluăm deja de mai mult de doi ani şi la care am lucrat în ultimele 9 luni alături de o echipă de consultanţi, pentru a găsi formula perfectă”, explică Alina Sudriu.

    Decizia a venit ca o provocare provocare „care ne-a plăcut: aceea de a găsi un «model» de francizare potrivit. Am primit cereri, chiar de la lansarea Grace Couture Cakes, de la clienţi care au crezut în brand şi şi-au dorit să investească în el, însă am făcut acest pas atunci când am ştiut cum putem crea un model de franciză în succesul căruia credem. Este un domeniu nou. De fapt este o nişă nouă, pentru că vorbim despre un produs care se încadrează, la nivel internaţional, în zona de haute-patisserie.”

    Care este însă profilul partenerului pe care îl caută reprezentanţii Grace Couture Cakes? „Căutăm, în prima etapă în Cluj şi Timişoara, un partener local cu experienţă în business sau spirit antreprenorial, care cunoaşte piaţa şi oportunităţile ei şi înţelege potenţialul nişei.” Potrivit Alinei Sudriu, proiectul de franciză a fost conceput pentru a porni, iniţial, cu gama de retail, urmând ca în pasul doi aceasta să poată fi completată şi dezvoltată ulterior cu intrarea pe zona de evenimente locale, cu gamele de produse din cake shop personalizate, precum şi colaborarea cu atelierul din Bucureşti pentru evenimente de amploare.

    „Deşi Grace Couture Cakes a început ca furnizor pentru evenimente, atât studiile, cât şi experienţa ne-au arătat că este mai uşor scalabilă partea de cake shop”, adaugă ea. Investiţia iniţială într-un cake shop Grace Couture Cakes în sistem franciză porneşte de la 55.000 euro, iar spaţiile vizate sunt fie de tip insulă, cu suprafaţa de 12-15 mp, în centre comerciale de top, fie spaţii stradale, cu suprafaţa cuprinsă între 30-40 mp, în zone cu trafic pietonal. „Dorim să ne extindem în oraşe care au, pe termen mediu, potenţial pentru deschiderea de minimum două locaţii Grace Couture Cakes.”

    În ultimii doi ani, fondatoarea Grace Couture spune că a remarcat o rafinare a gusturilor consumatorilor: „Clienţii ştiu exact ce caută, în special în ceea ce priveşte calitatea produsului şi a ingredientelor folosite. În plus, am observat o deschidere pentru a încerca gusturi şi combinaţii noi de arome şi texturi, iar puterea de cumpărare, remarcată în acest sector, este în creştere.” În ceea ce priveşte piaţa, spune că în domeniul furnizării de prăjituri şi torturi pentru evenimente au apărut multe ateliere noi, astfel încât s-a ajuns la o saturaţie pe această nişă, nou-intraţii nereuşind să aducă cu adevărat un element nou, de diferenţiere, mizând în schimb pe calitate mai joasă şi un preţ mai mic. „În zona de retail schimbările au fost mici şi au venit mai degrabă de la branduri de nişă, cu un produs de calitate şi o poziţionare corectă.”

    Potrivit Alinei Sudriu, piaţa locală a deserturilor artizanale se află la un nivel comparabil cu celelalte pieţe europene, atunci când vine vorba despre calitatea produselor. „Găsim în Bucureşti deserturi realizate din ingrediente premium, aceleaşi din Paris de exemplu, şi există interes pentru a urma tendiţele. Instagram facilitează intrarea pe piaţa din România a ultimelor «craze-uri» globale din domeniu, în special cele ce ţin de forme şi decor.” Fondatoarea Grace Couture preconizează că, urmând tendinţa actuală, în următorii ani piaţa va evolua tot mai mult spre produse de calitate, din ingrediente premium. 

    Carte de vizită de antreprenor:
    Alina Sudriu, fondatorul businessului Grace Couture Cakes, a studiat Facultatea de Administrarea Afacerilor în Limba Englezã şi programul de master Strategic Marketing din cadrul ASE. În 2006, s-a angajat în cadrul unei companii de produse electronice ca office assistant.
    În noiembrie 2012 a lansat Grace Couture Cakes, primul atelier couture de cofetărie din Bucureşti, cu o investiţie de 30.000 de lei.
    Fiica sa, Ana Grace, a fost cea care a inspirat numele brandului.

  • Magnatul israelian Beny Steinmetz, judecat în Elveţia pentru acte de corupţie

    Procurorii din Geneva susţin că omul de afaceri Beny Steinmetz şi alţi doi inculpaţi au oferit mită zece milioane de dolari pentru obţinerea unui contract de exploatare minieră în regiunea Simandou, situată în sud-estul statului Guineea. Cei trei sunt acuzaţi că au emis facturi false pentru ascunderea mitei pe care i-ar fi acordat-o soţiei lui Lansana Conté, fost preşedinte al Guineei.

    Procurorul elveţian Claudio Mascotto a declarat că cei trei inculpaţi “au promis în 2005, iar ulterior au oferit sau au facilitat oferirea de mită uneia dintre soţiile fostului preşedinte Lansana Conte” pentru a obţine drepturi de exploatare minieră în regiunea Simandou din Guineea în numele companiei lui Beny Steinmetz, Group Resources (BSGR).

    Citiţi mai mult pe mediafax.ro.

  • Submarin de îngheaţă apele

    Dacă încălzirea globală topeşte gheţarii, un proiect al unui designer indonezian propune refacerea lor. Indonezianul Faris Rajak Kotaha­tuhaha şi echipa sa au gândit un proiect care presupune crearea de miniaisberguri, care să fie folosite la refacerea calotei de gheaţă din Oceanul Arctic, scrie Dezeen.

    Proiectul presupune utilizarea unor submarine care să adune apă din ocean care apoi să fie îngheţată. Odată îngheţată apa, submarinul se ridică la suprafaţă lăsând în urmă un miniaisberg cu un volum de 2.000 de metri cubi, amplasat lângă altele asemenea lui. O flotă de submarine ar grăbi procesul de refacere a gheţii, iar finanţarea pentru acest proiect s-ar obţine parţial prin ampla­sarea unor hoteluri la bordul acestor vase, conform iniţiatorilor lui. 

  • Submarin de îngheaţă apele

    Dacă încălzirea globală topeşte gheţarii, un proiect al unui designer indonezian propune refacerea lor. Indonezianul Faris Rajak Kotaha­tuhaha şi echipa sa au gândit un proiect care presupune crearea de miniaisberguri, care să fie folosite la refacerea calotei de gheaţă din Oceanul Arctic, scrie Dezeen.

    Proiectul presupune utilizarea unor submarine care să adune apă din ocean care apoi să fie îngheţată. Odată îngheţată apa, submarinul se ridică la suprafaţă lăsând în urmă un miniaisberg cu un volum de 2.000 de metri cubi, amplasat lângă altele asemenea lui. O flotă de submarine ar grăbi procesul de refacere a gheţii, iar finanţarea pentru acest proiect s-ar obţine parţial prin ampla­sarea unor hoteluri la bordul acestor vase, conform iniţiatorilor lui.