Tag: postari

IMG 0528, zero vizualizări: un tată şi micul său copil rătăcesc prin parc vorbind în ceea ce sună a rusă. DSC 0429, 9 vizualizări: o femeie indiană în veşmânt tradiţional violet, cu un microfon în mână, ţine o prelegere. DSC 0082, fără vizualizări: o imagine cu flori iese încet dintr-o imprimantă laser. Aceste videoclipuri nu există pentru nimeni sau aproape pentru nimeni, nu au pretenţia de a fi vizualizate, partajate sau comentate. A le descoperi aduce deja un pic a profanare. Dar navigarea prin debaraua webului, printre serii de numere aleatorii şi liste de redare ale nimănui, devine o experienţă irezistibilă.
Această materie întunecată a galaxiei YouTube, omniprezentă şi totuşi invizibilă, a fost botezată de jurnalistul american Joe Veix în 2016 The Lonely Web, webul singuratic. Poate conţine clipuri video nevăzute de nimeni, melodii pe Spotify niciodată ascultate sau tweeturi care nu au fost niciodată citite (prin intermediul Lonely Tweets).
Deşi este dificil de definit cu exactitate conturul acestei nebuloase, unele elemente revin totuşi frecvent: scene banale zilnice, locuri anonime, videoclipuri identificabile în funcţie de ştampila implicită dată de camera utilizată şi o vizibilitate cât mai redusă posibil. Luate separat, aceste videoclipuri nu aduc mare lucru, dar magia lor apare după câteva minute de navigare rapidă. „Sunt amatori, fermecători şi ciudat de trişti“, a rezumat Joe Weix în 2016 webul solitar.
Ce-i poate împinge pe aceşti utilizatori să-şi înmulţească postările de videoclipuri dacă nimeni nu se uită la ele? Nu vom şti nimic niciodată. Canalele lor de YouTube sunt de cele mai multe ori austere ca videoclipurile lor, ceea ce le face greu de descoperit.
Pentru a explora acest univers uitat există mai multe tehnici cu eficienţă variabilă. Prima şi cea mai evidentă este folosirea unuia dintre numeroasele portaluri şi playlisturi YouTube dedicate acestuia. Pe platforma Reddit, două secţiuni, r / IMGXXXX şi r / DeepIntoYouTube, înregistrează perle din adâncurile lumii digitale. Pentru creatorul celei de-a doua, este important a reaminti, prin această iniţiativă, că web-ul aparţine tuturor: „Videoclipurile necunoscute nu sunt importante în sine, dar este important pentru Internet că ele există şi că oamenilor să le facă plăcere să le vadă sau să le partajeze“.
Tehnica lui de a le dezgropa? „Fac încontinuu clic pe videoclipurile asociate de către YouTube pentru a găsi ceva de valoare (…), dar tehnica este puţin depăşită“, recunoaşte el.
Pe lângă aceste proiecte colaborative, mai multe site-uri propun rătăciri pe trasee algoritmice. Default Filename TV, YouHole.tv, Underviewed. Premiul pentru experienţă metafizică revine site-ului Astronaut.io, creat în 2017 de Andrew Wang şi James Thompson care rulează aceste videoclipuri pe fundalul sonor al piesei Clair de lune a lui Claude Debussy. Fundalul vizual constă în imagini din spaţiu. Feeric. 
Există şi un proiect francez, Petit Tube, creat în 2011 de un artist digital de 33 de ani, Yann „Morusque” van der Cruyssen. Funcţionează „căutând secvenţe de litere la întâmplare, cu unele reguli: să nu fie prea lungi, nici prea recente şi să nu existe prea multe vizualizări. Ca atunci când merg într-un oraş pe care nu îl cunosc”, a explicat artistul pentru Le Monde.
„Aş prefera să mă plimb la întâmplare pe străzi decât să merg la o clădire care mi-a fost recomandată. Pe internet, totul este foarte bine marcat. Sistemul de recomandări s-a schimbat cu adevărat, acum este mult mai riguros, te redirecţionează către conţinutul care face milioane de vizualizări.”
În ceea ce priveşte aceste videoclipuri, tendinţa este de a lupta împotriva acestei căi caracterizate de algoritmi de recomandare. Vizualizarea la întâmplare permite, privilegiu rar, dezorientarea sistemelor de urmărire automate. Astfel pot fi sparte bule create de filtre în care YouTube şi alte platforme îi izolează pe navigatori.
Relicvă a internetului pre-GAFAM (Google, Apple, Facebook, Amazon şi Microsoft), în care YouTube era doar cea mai practică soluţie pentru transmiterea videoclipurilor către cei dragi, creaţiile webului solitar, care nu încearcă să-şi maximizeze viralitatea, devin aproape subversive. Există milioane de „anti-influenceri” care o fac în fiecare zi, uneori până la extrem: pe 22 iulie, revista The Outline l-a prezentat pe domnul Niiyama, autorul japonez în vârstă de 52 de ani a 20.000 de videoclipuri cu pisici – şase videoclipuri pe zi, timp de opt ani –  fără altă ambiţie decât de „a observa viaţa unei pisici”.
În mod ironic, de la expunerea media, prezenţa pe canalul de YouTube al domnului Niiyama a explodat de la 200 la 12.000 de abonaţi. Acestea sunt cifre care fac canalul său eligibil pentru Programul Partener YouTube, cenaclul creatorilor remuneraţi – dreptul de intrare este acordat acum celor cu cel puţin 1.000 de abonaţi şi 4.000 de ore de vizionare în ultimele 12 luni. Surd la sirenele profitului, domnul Niiyama nu şi-a schimbat videoclipurile cu pisici, garantate a fi fără publicitate.
În fiecare minut, 500 de ore de imagini sunt turnate pe platformă. Doar o mică parte din ele vor cunoaşte gloria. Dar, printre acestea, unele provin din acest web invizibil şi au devenit un succes uriaş. „Chocolate Rain”, „Charlie Bit My Finger”, „Jonathan”. Înainte de a deveni monumente lucrative ale culturii internetului, toate au fost, pentru scurt timp, videoclipuri de o banalitate totală.
De ce ar prefera cineva talentul, sau antitalentul, unor anonimi în faţa unor conţinuturi mainstream ce trezesc interesul a mii, zeci de mii sau chiar milioane de oameni? Este vorba de sentimentul de explorare individuală. Vizionarea filmuleţelor pescuite de pe webul solitar – petreceri de familie, întâlniri de afaceri, proiecte de şcoală – poate da un sentiment de epuizare, de ceva voyeuristic, chiar greşit. Însă în acelaşi timp, în comparaţie cu părţile din viaţa fiecăruia supraeditate, agitate, postate selectiv pentru a impresiona, a explora webul solitar dă senzaţia de revigorant şi onestitate.
„Uneori, când mă simt ameţit de cascada de tendinţe virale şi de consumul fierbinte din feedurile mele, încarc un generator de numere aleatorii şi îl folosesc pentru a căuta pe YouTube videoclipuri fără nume, pe care nu le-a mai văzut nimeni până acum. Senzaţia este ca şi cum te-ai zbengui printre transmisii de filme extraterestre de supraveghere a umanităţii. Fac clic indiscriminat: un bărbat explică cum şi-a schimbat bicicleta cu o cameră video folosită, un copil dansează în faţa televizorului pe muzică disco din anii ’90, o fată stă singură în bucătăria ei şi mârâie: «Aşa se fac negresele»”, explică Joe Veix.
Vechiul, ciudatul internet n-a dispărut niciodată. Se ascunde doar, la vedere, pe platformele de social media modern.
Iar webul solitar poate ascunde comori. Este şi cazul celebrei rochii care a pus pe jar internetul în urmă cu câţiva ani.
Totul a pornit de la Cecilia Bleasdale, când aceasta a probat o ţinută pentru nunta fiicei sale Grace într-un magazin Roman Originals, la aproximativ 30 de minute de Liverpool, la începutul lunii februarie 2015. Femeia, în vârstă de 57 de ani atunci, a făcut fotografii cu trei posibile rochii şi i le-a trimis fiicei. A ales opţiunea albastru cu negru, care a costat 74 de dolari, iar în drum spre casă i-a trimis lui Grace mesajul că a cumpărat rochia din a treia fotografie.
„A, cea cu alb şi auriu?”, i-a răspuns Grace.
„Nu, este albastru cu negru.”
„Mamă”, a venit replica fiicei, „dacă crezi că este albastru cu negru, trebuie să te duci să vezi un doctor.”
Neputând să cadă de acord în privinţa culorilor rochiei nici cu logodnicul ei, Grace a încărcat iluzia optică pe Facebook. Câţiva oameni au dat like; cinci sau şase prieteni au dezbătut problema în comentarii.
La nuntă, mai târziu în acea lună, interesul pentru rochie aproape că dispăruse. Totuşi, ceva din postarea de pe Facebook a captivat-o pe Caitlin McNeill, prietena lui Grace şi chitarista trupei de folk Canach. După ceremonie, tânăra de 17 ani a postat imaginea pe Tumblr pentru cei 2.000 de urmăritori ai ei sub numele de utilizator Swiked. A adăugat subtitrarea: „Vă rog să mă ajutaţi – rochia asta este alb cu auriu sau albastru cu neagru? Eu şi prietenii mei nu am reuşit să cădem de acord şi asta ne tulbură”. Postarea a decolat rapid, apoi a sărit pe Twitter, unde a devenit un hashtag. Curând, rochia a ajuns „Acea Rochie – The Dress”. Până la sfârşitul zilei, se pare că toată populaţia planetei se certa pe această temă. Dacă este urmată traiectoria viralităţii înapoi, rămâne un detaliu omis de mulţi: unul dintre cele mai mari fenomene virale din ultimul deceniu a început ca o postare pe Facebook cu mai puţin de 20 de like-uri. Însă numărul de like-uri de pe Facebook s-ar putea să nu mai conteze prea mult timp. Vorba umblă că platforma de social media ar putea renunţa la contorizarea aprecierilor după ce această funcţie a dispărut de pe Instagram, pentru a „reduce presiunile”. Experimente au fost făcute în acest sens în Canada, Japonia, Irlanda, Italia, Brazilia, Australia şi Noua Zeelandă. Utilizatorii puteau vedea o listă cu like-uri pentru propriile postări, dar nu puteau vedea numărul pentru postările altora. Enoriaşii webului solitar nu
pot fi decât mulţumiţi.