BusinessMagazin

Tag: politica externa

  • Occidentul doreşte întărirea graniţelor cu Rusia: UE ia în considerare oferirea unui ajutor suplimentar Moldovei de 40 de milioane de euro pentru a spori apărarea împotriva Moscovei

    Uniunea Europeană ia în considerare posibilitatea de a oferi forţelor armate ale Republicii Moldova un ajutor suplimentar de 40 de milioane de euro (42,1 milioane de dolari) pentru a-şi spori supravegherea aeriană, logistica şi apărarea cibernetică, raportează Bloomberg.

    Finanţarea ar urma să fie atrasă din Facilitatea Europeană pentru Pace a blocului, potrivit unei propuneri a braţului de politică externă a UE, trimisă statelor membre săptămâna trecută şi consultată de Bloomberg. Noua finanţare, care s-ar adăuga la sprijinul financiar anterior, este încă în curs de discuţie şi are nevoie de aprobarea ţărilor din cadrul Uniunii.

    Moldova se află sub o presiune tot mai mare de când Rusia a invadat ţara vecină, liderii de la Chişinău acuzând Moscova că încearcă să răstoarne guvernul pro-european al ţării. Rusia a negat orice implicare în afacerile interne ale Moldovei.

    Conform propunerii, ajutorul UE ar include echipamente şi bunuri neletale, cum ar fi radare de supraveghere mobilă cu rază lungă de acţiune  la nivel terestru, camionete, echipamente şi hardware de comunicaţii, precum şi software pentru a îmbunătăţi infrastructura IT a Moldovei.

    Potrivit documentului, guvernul moldovean i-a trimis lui Josep Borrell, şeful politicii externe a UE, o scrisoare prin care solicita ajutorul în februarie.

    EPF, care rambursează capital statelor membre pentru livrările de arme către Ucraina şi finanţează alte proiecte, are în prezent un buget de aproximativ 7,7 miliarde de euro, o mare parte din acesta fiind deja promis pentru a sprijini Kievul. Ajutorul militar pentru Republica Moldova ar veni ca un plus faţă de un sprijin financiar anterior oferit de Uniunea Europenă.

  • Ministrul rus de Externe, Serghei Lavrov, şi experţii în Apărare discută despre „operaţiunea” din Ucraina

    „Ca de obicei, întâlnirea va reuni membri ai mediului universitar şi experţi, diplomaţi, ofiţeri militari, afacerişti şi jurnalişti”, transmite consililul, citat de către agenţia de ştiri rusă TASS. 
     
    Schimbările geopolitice din ultimele două luni şi „operaţiunea specială” a Rusiei în Ucraina sunt pe lista de discuţii, precum şi noua situaţie în care se regăseşte Kremlinul după sancţiunile impuse de către Occident. 
     
    Consiliul pentru politici externe şi de apărare este o organizaţie publică, din care fac parte politicieni, oameni de afaceri, persoane publice, jurnalişti şi cercetători, înfiinţată în Moscova, în 1992. Scopul organizaţiei este facilitarea dezvoltării şi implementării conceptelor de dezvoltare strategică ale Rusiei şi a politicilor interne şi externe. 
     

  • Unul dintre cei mai influenţi secretari de stat din SUA şi artizanul căderii cortinei de fier a murit

    George Shultz, un fost secretar de stat din SUA care a modelat semnificativ politica externă de la sfârşitul secolului trecut, a murit la vârsta de 100 de ani, potrivit BBC.

    În timpul administraţiei Reagan, Shultz a încercat în mod constant să îmbunătăţească relaţiile cu Uniunea Sovietică. Institutul Hoover al Universităţii Stanford  a declarat că Shultz a jucat un rol decisiv în „ceea ce priveşte cursul istoriei, punând capăt războiului rece”.

    „Colegul nostru a fost un mare om de stat american şi un patriot în adevăratul sens al cuvântului. Va fi amintit de istorie drept un om care a făcut lumea un loc mai bun”, a spus Condoleeza Rice, directorul Institutului.

    În a doua jumătate a anilor 1980, Shultz l-a curtat pe liderul sovietic de la acea vreme, Mihail Gorbaciov, să reducă tensiunile create pe fondul războiului rece.

    În 1987, preşedintele Ronald Reagan şi Gorbaciov au semnat un acord nuclear americano-sovietic  – Tratatul asupra forţelor Nucleare Intermediare (INF).

    Tratatul a avut ca rezultat eliminarea rachetelor nucleare din Europa, care putea deveni la acea vreme teatrul unei noi crize a rachetelor, precum cea de la începutul anilor 1960 din Cuba.

    Câţiva ani mai târziu, Uniunea Sovietică a încetat să există.

     

  • ”După 30 de ani“ rupe tăcerea. Dezvăluiri despre începuturile lui Mugur Isărescu şi despre cei care au preluat puterea după căderea comunismului

    ♦ El vine cu informaţii inedite despre cei care au ajuns atunci la putere ♦ Secăreş vorbeşte despre numirea lui Mugur Isărescu la conducerea BNR în septembrie 1990 şi despre faptul că acesta refuzase înainte postul de ministru adjunct al finanţelor ceea ce l-a nemulţumit pe Petre Roman, cel care preluase conducerea Guvernului.

    1. Discuţia asta despre începutul reformelor în sectorul financiar-bancar şi mai ales despre „schimbarea la faţă“ a BNR se încadrează în mod natural în alta, despre ceea ce numesc „tranziţia timpurie“ – primele reforme care au aşezat drumul către democraţia liberală şi desigur către economia de piaţă. În această privinţă rămân încă – la 30 de ani şi mai bine după începutul schimbării – tot felul de „basme“, de clişee… Ceea ce ar trebui spus poate de la bun început este faptul că în acei primi ani în România „s-au mişcat“ o mulţime de lucruri…

    2. Iar această discuţie are şi ea o componentă şi importantă, şi con­troversată. Este vorba despre oameni. Cu ce oameni „s-au mişcat“ lucrurile? Cine i-a inventat? Cine, al cui era? Şi mai departe: cine, ce a făcut? De altfel, şi în primul articol, din 4 septembrie, apar întrebările astea şi explicit şi în subtext. Cine era şi cum a apărut Mugur Isărescu? Ce au propus sau făcut Severin şi Dijmărescu?

    3. Aceste întrebări au fost prezente şi după Revoluţie, prin ianuarie şi februarie ’90. Pentru că şi Severin şi Isărescu… şi alţii apar „în filmul ăsta“ de la început. Cine îşi mai aduce aminte că înainte de a pleca la Washington, Mugur Isărescu a fost membru al Comisiei de politică externă a CFSN? Apoi membru al parlamentului provizoriu – e vorba de CPUN, din partea CFSN, alături de mine, de Ioan Mircea Paşcu, de Adrian Severin, Dan Mircea Popescu, Adrian Năstase şi alţii – ca „independenţi“… Rămânând, noi toţi, membri ai Comisiei de politică externă. În ce mă priveşte, devenisem, în 27 decembrie ’89, vicepreşedinte al acestei comisii şi împreună cu colegii deja menţionaţi „ne băgam nasul“ din primele zile în hotărâri de politică internă, pentru că „aveau implicaţii externe“. De pildă, în decretul referitor la paşapoarte, dar mai ales în cel care deschidea drumul iniţiativei private în România – care iniţial era mai prost decât cel al lui Ceauşescu privind „mandatarii“.

    Aşa că a apărut imediat întrebarea: cine sunt „băieţii“ ăştia – care nu erau chiar „băieţi“, aveam vreo 40-42 de ani; Severin era cel mai tânăr: avea 33. Asta pentru că se puseseră deja etichete: în peisajul vremii unii erau oamenii ruşilor sau ai francezilor, ai americanilor… Brucan îi avea în spate şi pe americani, şi pe ruşi… Nu puteai să nu te întrebi cum… Mazilu venea din Securitate, dar fusese dizident şi publicase raportul pri­vind drepturile omului în Ro­mâ­nia… ăştia ai cui sunt? Pentru ca lucrurile să fie foarte limpezi – apropos de Securitate şi de cine, ce a făcut – la puţină vreme am avut o discuţie cu rezidentul CIA din ambasada ame­ricană – care ar fi trebuit să ştie cel mai bine aceste lucruri – şi atunci când a fost vorba de „numele de pe listă“ care proveneau din aşa-numitul Grup de la ADIRI, nu a avut nici o obiecţie…  

    4. Vorbeam de „tranziţia timpurie“. în ’89, ţara noastră stătea cel mai prost în Europa Centrală şi de Est în privinţa aşezării pe linia de start a schimbărilor, a ruperii de comunism. Nu avusese loc nici un fel de dezbatere publică sau în partid privind reformele necesare, nici o pregătire sau vreun fel de „pre­tranziţie“. Mai rău, din punct de vedere politic nu mai eram pe nici o agendă. România risca să cadă în gol. Ce furtuni aveau să se abată asupra noastră? Şi totuşi, această „tranziţie timpurie“ a avut de a face cu un anume „stoc de expertiză“ de care, de bine, de rău, România a dispus în acel moment. E vorba de oameni din aşa-numita „tehnostructură“, din administraţie sau chiar din partid care îl urmau pe Ion Iliescu – vezi discuţia despre nivelurile 2 şi 3… Dar nu a fost doar asta… Nu poţi să începi reforme cu oameni care nu ştiu despre ce e vorba, nu şi-au pus întrebările practice relevante sau, vorba lui Florin Georgescu, nu au citit acele câteva „cărţi groase“ de care o să ai nevoie… Cel puţin câţiva oameni – sigur, nu doar ei – existau pe la Institutul de Economie Mondială ( IEM) – Mugur Isărescu, Eugen Dijmărescu, Napoleon Pop, Victor Babiuc, Adrian Constantinescu, Petru Rareş, la Institutul de economie naţională – înainte de „aducerea la cârmă“ a lui Bârlădeanu, Bogdan Teodoriu era preşedintele Comisiei economice a CFSN, la Institutul de ştiinţe politice – sigur, fusese „înghiţit“ de Academia „Ştefan Gheorghiu“, aşa şi, la Centrul de Istorie şi Teorie Militară (unde lucrasem şi eu în anii ’70) – Ioan Talpeş şi Mihail Ionescu, la Universitatea din Bucureşti – nu l-aş uita pe Cătălin Zamfir… Unii dintre aceşti oameni petrecuseră ceva timp la pregătire, în institute de cercetare – aflate atunci în prim planul relaţiei Est-Vest – din Occident, de la Institutul de Studii de Securitate Est-Vest (IEWSS) la NY, la Seminarul de la Salzburg sau la universităţi din Marea Britanie: eu, Ioan Mircea Paşcu, Mugur Isărescu, Petru Rareş şi alţii.

    Mai mult, de prin ’87-’88, după reorganizarea ADIRI, în cadrul Secţiei de politică externă şi relaţii internaţionale pe care am condus-o, au avut loc lună de lună şi chiar mai des discuţii în legătură cu caracterul şi implicaţiile schimbărilor în curs în lume şi desigur în URSS şi în Europa Centrală şi de Est. Era greu să discutăm atunci despre „castravete“ într-un mod explicit, dar măcar începeam să formulăm întrebări cu relevanţă practică. De multe ori discuţiile plecau de la „introducerile“ făcute de oaspeţii noştri străini. Poate nu era „mare lucru“. Dar era un pas. Ne gândeam la momentul când va cădea „şandramaua“… Participanţii erau, de regulă, alături de cei din domeniul relaţiilor internaţionale, apărare şi securitate internaţională (Vasile Secăreş, Ioan Mircea Paşcu, Dan Mircea Popescu, Cornel Codiţă, Ioan Talpeş, Mihail Ionescu), oamenii de la IEM: Mugur Isărescu, Eugen Dij­mărescu, Napoleon Pop, dar şi specialişti din alte instituţii academice sau de cercetare ca Adrian Severin, Daniel Dăianu, Dorel Şandor, Adrian Năstase, Lazăr Comănescu. Să nu uităm că asta se întâmpla într-o perioadă în care nimic nu era limpede. Dacă în cadrul unei întâlniri „private“ pe care am avut-o, în aprilie ’86, la Con­siliul Securităţii Naţionale la Washington, cu Paula Dobriansky, care răspundea de regiunea noastră, aceasta îmi spusese că „nu mai durează mult“, Secretarul de Stat Baker avea să afirme că „anyone who tells you they knew it was going to happen, well they’re blowing smoke at you“. Se gândea, cineva, cu adevărat la căderea zidului Berlinului? A prevăzut cineva Revoluţiile din Est? Nu.

    Ca să vorbesc doar de ’89, din aprilie până în toamnă am discutat în mai multe rânduri despre reformele din Est – care vin „ca urmare a lipsei de rezultate a sistemului economic socialist“ –  dar şi despre „faza de instabilitate“ legată de incertitudinile create de evoluţiile din Est, despre diferenţierea care se producea în Europa Centrală şi de Est – vezi posibilitatea ca Polonia şi Ungaria să intre în AELS (Ungaria) sau în Piaţa Comună, dar şi despre „involuţia CAER“ – unde timp de 40 de ani „nu s-a întâmplat nimic“. În toamnă, discuţiile de la ADIRI intrau încet, încet, în „ochiul ciclonului“, cu ideea tot mai prezentă că schimbările nu aveau cum să ocolească România.

    5. După Revoluţie – şi acum, din nou – s-au spus o mulţime de prostii despre toate aceste lucruri. Că IEM era o „unitate“ a Securităţii iar dezbaterile de la ADIRI s-au făcut „cu voie de la stăpânire“. Păi e mai degrabă… altfel! IEM era, sub conducerea academicianului Murgescu, un institut de elită, care funcţiona la standarde extrem de ridicate. Cercetătorii de acolo ştiau „meserie“. Murgescu crease o adevărată şcoală, care avea să-şi arate valoarea în vremurile de după ’89. Dar IEM era implicat direct în relaţiile României cu FMI şi BM şi în agenda clauzei cu SUA. Aşa că exista o supraveghere continuă a insti­tu­tului pe linia contrainfor­ma­ţii­lor (şi a informaţiilor): erau oamenii de acolo vulnerabili la acţiunea externă de informaţii? Asta era preocuparea Securităţii, nu altceva.

    ADIRI… „cu voie de la stă­pâ­nire“? O fi fost… Reorganizarea o de­cisese MAE. Dar contează până la ur­mă ce se întâmpla acolo. Ce se discuta. Nu prea auzeai acolo luări de cuvânt în apărarea regimului, într-o perioadă de reaşezare majoră a lumii. în vremea aceea cam ştiam cine, ce reprezenta într-un domeniu sau altul – sigur, în legătură cu agenda noastră – şi am încercat să îi avem aproape pe cei care contau. Nu am reuşit în toate cazurile, dar la ADIRI participau oameni pe care te puteai baza. Mai în glumă, mai în serios, Eugen Dijmărescu „s-a plâns“, la un moment dat, că nu se mai simte în largul său atunci când au loc reuniunile noastre – în încăperea de la etaj a Casei Titulescu – mereu „bâzâie“ ceva în frumoasa comodă de lângă masa de consiliu… ştiu şi eu?! Nu pot să nu amintesc aici că academicianul Murgescu – din păcate această personalitate uriaşă, care putea să mai joace un rol important, mai ales după ’89, a murit în acea vară – era la curent cu aceste discuţii de la ADIRI. După Revoluţie, soţia lui avea să-mi spună că acesta îşi exprimase preocuparea cu privire la „ceea ce fac copiii ăştia acolo“, pentru că „au început să fie neglijenţi“ şi „era nevoie să fim protejaţi“. Nu ştiu ce putea însemna asta, dar îmi amintesc cu căldură acest moment.

    6. După Revoluţie, acel grup, acea echipă de la ADIRI – care nu avea neapărat o existenţă formală – avea să dobândească o realitate politică. Întâi în cadrul Comisiei de care vorbeam – i-am propus lui Brucan – care o conducea, nominal – o listă pe care a acceptat-o şi ne-a dat mână liberă, chiar ne-a lăsat în pace, iar mai apoi, de la începutul lui februarie, dobândind un fel de dublă înfăţişare „administrativă“, ca „grup de analiză politică“, cu geometrie variabilă, pe lângă preşedintele CPUN, Ion Iliescu. Această echipă punea împreună personalităţi puternice, cu expertize diferite, aproape tot ce trebuia, complementare şi compatibile, şi obişnuite să lucreze în echipă – ceea ce avea să fie un avantaj imens în perioada următoare. Lucram nu doar în Palatul Victoria (şi mai apoi la Patriarhie), ci şi în diferite baze ale armatei, care asigurau şi liniştea necesară, şi confidenţialitatea. Nu cred că a uitat cineva momentele în care Puiu Paşcu deschidea laptopul – era probabil printre puţinele din România atunci – şi scria direct analizele şi concluziile la care ajungeam în discuţiile noastre.

    7. Cum am ajuns efectiv în domeniul politic? După Revoluţie, se trăgea încă în Bucureşti, o parte sau cam tot grupul acesta ne-am întâlnit la ADIRI – noi la etaj, la parter, oamenii care refăceau PNŢCD-ul – şi apoi la IEM, unde Dijmărescu era deja director (sau cam aşa ceva) – în glumă, am spus atunci că ar putea fi vorba de „grupul de la Trocadero“, deşi nu am călcat în restaurantul de lângă IEM – ca să stabilim ce facem mai departe: grup de expertiză sau intrăm în politică?! Ni s-a alăturat atunci şi Alin Teodorescu, care avea să plece la GDS. După discuţia mea cu Ion Iliescu din 27 decembrie ’89, „drumul avea să fie făcut mergând“.

    8. Dar momentul de răscruce a fost la sfârşitul lui ianuarie ’90. Devenisem tot mai nemulţumiţi de ceea ce se întâmpla la vârful CFSN în legătură cu lucrurile afirmate, cu direcţia în care trebuia să mergem, cu ceea ce trebuia făcut. Sigur, în ceea ce ne priveşte, ne ocupam de „ograda politicii externe“, puneam pe hârtie recomandările care vizau reaşezarea relaţiilor noastre internaţionale. Aveam o legătură superbă cu Corneliu Bogdan, secretar de stat în MAE, revenit de la Washington. Din păcate el avea să moară la puţină vreme, în ianuarie. Celac, prietenos, dar nu prea încântat că „îi stăteam în spate“, ne numea ironic „cabinetul 2“.

    Dar nu era de ajuns. Chiar dacă am continuat să ne „amestecăm“ şi în alte lucruri. Ne preocupa tot mai mult faptul că acceptarea noastră în lumea liberă şi în general „reintrarea noastră în joc“ aveau de a face cu acţiunea hotărâtă pentru schimbarea din temelii a societăţii româneşti, a economiei, a statului, a guvernării. Ca să nu mai spun că, din păcate, lucrurile erau şi mai complicate. Cum aveam să aflăm mai tărziu, nu câştigasem o revoluţie, ci „pierdusem un război“ – războiul rece. Aşa că i-am trimis o scrisoare preşedintelui CFSN, Ion Iliescu, în care afirmam că nu s-au spus şi nu s-au făcut o grămadă de lucruri. Credeam, mai departe, că programul de guvernare trebuia să exprime clar „ruptura cu vechiul sistem şi cu ideologia care a stat la baza sa“ sau într-un alt paragraf, „ruptura cu sistemul politic, economic şi social totalitar“, să formuleze „opţiuni fundamentale privind sistemul politic şi economic al ţării, inclusiv în chestiunea proprietăţii“ şi „etapele trecerii economiei către mecanisme de piaţă“, precum şi hotărârea „de a edifica structuri compatibile cu cele similare existente în ţările europene dezvoltate“. Spunea cineva mai clar lucrurile astea… atunci? Mai târziu, tot noi, „independenţi“, totuşi, am făcut programul FSN. Virgil Măgureanu, care era consilierul politic al lui Ion Iliescu, a socotit scrisoarea „cam obraznică“ şi a cerut schimbări. Am spus că rămâne aşa cum este.

    Surpriza a fost că Ion Iliescu a acceptat ce spuneam acolo şi în cursul unei discuţii, începute spre miezul nopţii şi care s-a prelungit mult după aceea, ne-a cerut să lucrăm cu el. Am devenit membri ai parlamentului provizoriu; Severin avea să aibă o contribuţie esenţială în punerea la punct a coordonatelor constituţionale ale perioadei; singura critică solidă a programului de guvernare prezentat de Petre Roman în CPUN a venit din partea noastră; mai tărziu, Severin a intrat în guvern ca subsecretar de stat, cu un rol cheie în proiectarea reformelor, iar Mugur Isărescu a plecat la Washington pentru a restabili relaţia noastră cu FMI şi BM şi desigur cu SUA (clauza şi celelalte). După alegeri, mulţi membri ai acestui grup au intrat în parlament şi apoi în guvern, iar cealaltă jumătate a constituit echipa de la Cotroceni – aveam să conduc noua administraţie prezidenţială, iar Ioan Mircea Paşcu, Dan Mircea Popescu, Ioan Talpeş şi Florin Vasilescu mă secundau în departamentele de politică externă, politică internă, securitate naţională, drept şi administraţie publică. Am avut discuţii intense cu Petre Roman în legătură cu noul guvern. Mai ales că Petre „uitase“ ce stabilisem în legătură cu poziţia lui Severin, aşa că am ajuns la „invenţia“ care restabilea rangul de viceprim ministru pentru „asistentul prim-ministrului pentru reformă…“. De asemenea, cu preşedintele Ion Iliescu şi cu prim-ministrul în legătură cu numirea lui Adrian Năstase la MAE, pe care amândoi îl vedeau doar ca secretar de stat, nu ca ministru: aproape „ne-am certat…“.

    9. Treptat, acţiunea oamenilor de care vorbesc a început să răspundă unei anumite viziuni despre reforma economiei şi a statului. Sigur, exista şi aşa-numitul „plan Postolache“, şi programul noului guvern, dar se articula şi o concepţie practică a soluţiilor de care aveam nevoie. Din primăvară ni se alăturase Vladimir Pasti (la recomandarea lui Cătălin Zamfir). Datorită lui am introdus, în ceea ce pregăteam pentru preşedintele Iliescu, aşa-numitele „war games“, care analizau problemele şi propuneau variante de acţiune. Surprinzător sau nu, Ion Iliescu s-a adaptat foarte bine acestui instrument. Chiar dacă uneori lua decizii dincolo de opţiunile propuse… A funcţionat multă vreme efortul nostru de coordonare – lunch-ul luat în fiecare sfârşit de săptămână la Cotroceni cu participarea prietenilor de la guvern şi a noastră, a celor de la preşedinţie. Brucan „bătea câmpii“ despre „echipa reformei“ de la guvern şi „conservatorii“ care îl consiliază pe Iliescu. Evident, o prostie. Ca să dau doar un exemplu: seara târziu, înainte de discutarea Legii 31 în parlament, m-a sunat Severin să-mi spună – lucru pe care nu îl ştiam – că Bârlădeanu şi Marţian, preşedinţii celor două camere ale parlamentului, sunt în biroul preşedintelui pentru a-l convinge să oprească legea. Am intrat în „întâlnirea de taină“, iar preşedintele Iliescu, care avea obiceiul să asculte şi să cântărească argumentele, a acceptat ce spuneam şi a înclinat balanţa. Am revenit la ceea ce era stabilit.

    10. Aici ar trebui spus un lucru. Adesea soluţiile pe care le aveam în vedere derivau din sfaturile primite de la instituţiile internaţionale de la Washington. şi atunci, şi mai târziu, am avut destule îndoieli în privinţa unora dintre soluţiile primite „de afară“. Unele aveau să se dovedească dezastruoase. Ideea era însă că „ei ştiu“ ce trebuie făcut. Mult mai târziu avea să ne spună de pildă Jeffrey Sachs – la Clubul BNR – că de fapt „nu prea ştiau“ iar unele abordări erau eronate. Atunci la ordinea zilei părea să fie alt reper, pe care îl înţelegeam foarte bine. Iar mai târziu a ajuns la Mugur şi ca mesaj limpede, explicit pentru preşedintele Iliescu: problema tranziţiei era politică şi nu economică; trebuia „să trecem Rubiconul“, ca să nu mai existe cale de întoarcere.

    11. Imediat după alegeri a început să ne preocupe problema băncii centrale şi a sectorului bancar. Reforma avea nevoie nu doar de un program ferm al guvernului, ci şi de o „ancoră“ – în altă zonă a politicii economice, cea monetară, cea a stabilităţii financiare – capabilă să ne ajute să ţinem drumul drept, dincolo de avataruri guvernamentale sau de ciclul electoral… Am avut o discuţie cu Ioan Mircea Paşcu despre soluţia rechemării lui Mugur Isărescu de la Washington pentru a prelua conducerea BNR. De fapt, ideea a fost a lui Puiu Paşcu. Nu aveam, nici unul dintre noi, vreo îndoială în privinţa valorii lui Mugur Isărescu. Participasem amândoi la susţinerea tezei lui de doctorat – o premieră a vremii – ca „învăţăcel“ al profesorului Kiriţescu. Evident, primul pas pe care l-am făcut, ca şef al Departamentului politic de la Cotroceni a fost să supun această soluţie preşedintelui Ion Iliescu. Acordul său a fost imediat. Aşa că Puiu Paşcu i-a scris lui Mugur la Washington (şi păstrează în arhivă răspunsul lui pozitiv) şi avea să discute cu Petre Roman în avion, pe 8 iunie 1990, revenind de la reuniunea Pactului de la Varşovia. Petre avea o nemulţumire pentru că Mugur refuzase anterior postul de adjunct la Finanţe. Am abordat şi eu subiectul cu prim-ministrul Petre Roman. Chestiunea a ajuns apoi la Severin cu care discutasem direct de la bun început – şi la Dijmărescu, care era la Finanţe – şi ca urmare pe masa guvernului, pentru „a se face hârtiile“. Odată bătută în cuie decizia, Mugur a venit la Bucureşti pentru discuţii, a fost instalat ca guvernator, iar Severin a ţinut discursul trebuitor – „ziditor“, cum ar fi zis Victor Opaschi, pe care îl adusesem la preşedinţie să se ocupe de relaţia cu biserica (cu cultele). Mugur însă s-a întors la Washington pentru a pune la punct plecarea de la post. Avea să revină în ţară împreună cu noi la începutul lui octombrie – îl însoţeam pe preşedinte la Sesiunea Adunării Generale a ONU de la New York – pentru a-şi prelua efectiv misiunea. Liviu Mureşan, fost consilier al lui Petre Roman, acum liderul majorităţii în Cameră – care se alăturase acestei echipe de prin februarie ’90, la fel ca Bogdan Teodoriu sau ceva mai târziu, Florin Georgescu, revenit din SUA – avea să-i spună lui Mugur că „a preluat o bancă goală“.

    Prof. dr. Vasile Secăreş a fost în anii ‘90 consilier prezidenţial în mandatul lui Ion Iliescu, a fondat şi a condus SNSPA. Acum este preşedintele Consiliului de Administraţie al Eximbank

  • Rusia: credinţa şi serviciile secrete

    Averea personală a patriarhului Chiril I al Moscovei, fostă gazdă a unui show TV la televiziunea publică, a fost estimată de Moscow News în 2006 la 4 miliarde de dolari, potrivit Forbes. Despre averea lui Putin nu se ştiu prea multe, dar se speculează că l-ar face pe conducătorul ruşilor cel mai bogat om de pe planetă.

    În decembrie 2017, când Ucraina era în război cu Rusia, serviciile de securitate ucrainene au declasificat documente care arată cum Biserica rusă a luat fiinţă sub ghidajul NKGB (Comisariatul Poporului pentru Securitatea Statului), precursorul KGB.

    Astfel, consiliul local din 1945 care l-a ales pe patriarhul Aleksei I şi a adoptat numele actual al bisericii a fost organizat şi condus de poliţia politică sovietică, reiese din documentele ucrainene, după cum scrie revista Newsweek. Delegaţii consiliului din ianuarie 1945 au fost aleşi dintre „persoanele care erau preţuite în mod deosebit de către cler şi de credincioşi şi care, în acelaşi timp, şi-au dovedit valoarea ca parte a intelectualităţii sau a muncii patriotice”. Sinodul, prima adunare de acest fel de la revoluţia din 1917, a decis că biserica va fi numită de acum „Biserica Ortodoxă Rusă”. Consensul este că sinodul din 1945 a fost vital pentru biserica aflată sub stăpânirea sovietică: încrederea în patriarhul Aleksei a ajutat la readucerea în „turmă” a multora dintre credincioşii care se îndeptaseră de patriarhul precedent, Sergius, din cauza loialităţii sale faţă de Stalin exprimate public. (Trebuie spus însă că nici Sergius şi nici instituţia bisericii nu ar fi supravieţuit altfel).
    Însă, potrivit celor care se opuneau radical guvernării sovietice, bolşevicii au distrus complet canoanele Bisericii Ortodoxe care au existat până în zilele revoluţionare ale anului 1917.
    Patriarhia Moscovei ar fi, potrivit acestui punct de vedere, o organizaţie apărută în istorie abia în 1943, anul în care Stalin i-a convocat la Kremlin pe cei trei episcopi de rang înalt ai vremii şi le-a spus că este pregătit să legalizeze Biserica Ortodoxă şi să redeschidă bisericile.
    Documentele făcute publice de agenţia de securitate ucraineană au arătat că întâlnirile cruciale ale Bisericii Ortodoxe Ruse şi procesul de selecţie a patriarhului au fost controlate de poliţia secretă. Colonelul KGB Gheorghi Karpov, a cărui semnătură se află pe scrisoarea prin care sunt instruiţi şefii locali ai KGB cu privire la modul de selecţie a delegaţilor, a fost decorat cu Ordinul Stindardul Roşu al Muncii pentru organizarea consiliului din 1945. Karpov a fost cunoscut pentru cruzimea extremă de care a dat dovadă în timpul Marii Epurări. De asemenea, el face parte şi din istoria Bisericii: timp de 17 ani a condus Consiliul pentru Afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse – adică a guvernat de facto Biserica într-un mod asemănător cu cel al procuratorului-şef al Preasfântului Sinod.
    Karpov a rămas fără noroc sub Hruşciov pentru că s-a opus închiderii parohiilor: Nikita Hruşciov, care i-a succedat lui Stalin, a fost mult mai dur cu religia decât Stalin în anii ’40 şi începutul anilor ’50. Documentele ucrainene n-au afectat cu nimic relaţiile ruşilor credincioşi cu Biserica Ortodoxă. Mai mult de jumătate din cetăţenii ruşi cred în minuni religioase. Iar Biserica Ortodoxă Rusă este cea mai puternică sursă a tot ceea ce este miraculos. De fapt, singurul lucru pe care îl are în comun cu adevărat majoritatea ortodoxă este credinţa în minuni. Această credinţă se corelează doar indirect cu opiniile sau valorile lor politice. „Turmei” nu-i pasă prea mult de viaţa internă a Bisericii, de istoria ei sau de relaţiile sale cu statul.
    Există sfinţi care sunt foarte populari. Se pare că întreaga ţară se roagă Sfintei Matrona din Moscova (născută Matrona Dimitrievna Nikonova în 1881), o bătrână cu o biografie neclară, căreia oamenii îi cer o varietate de lucruri, cum ar fi să treacă un examen, să aibă o căsnicie fericită, să aibă copii sau sănătate.


    A existat o canonizare în masă a unor sfinţi noi în timpul renaşterii credinţei de la sfârşitul anilor 1990 şi începutul anilor 2000: mii de clerici şi oameni de credinţă au pierit în secolul XX şi astfel fiecare eparhie şi-a câştigat propriii sfinţi noi.
    Eparhiile au primit şi sfintele moaşte ale sfinţilor prerevoluţionari care s-au pierdut în perioada sovietică: Sfântul Serafim din Sarov, Alexandru din Svir şi alţii. Noi culte au apărut peste tot, iar cele vechi au fost reînviate şi reconstruite cu o notă de evlavie postsovietică. La începutul anilor 2000 a apărut o nouă practică – scoaterea şi plimbarea de moaşte. Principalul act de credinţă este acum statul la coadă multe ore pentru atingerea sau vederea rămăşiţelor sfinte. A apărut un fel de „teologie a cozii” care justifică nevoia de a depăşi greutăţile pe drumul către o sfântă relicvă. Coada a devenit analogul pelerinajului.
    Coada poate fi urmărită în timp ca un fenomen până în toamna anului 2011, când centura Fecioarei Maria a fost adusă în Rusia de pe Muntele Athos. Aproximativ 3 milioane de oameni au aşteptat la rând să o vadă când relicva a făcut turul oraşelor ruseşti timp de 39 de zile. O altă relicvă de la Muntele Athos, Darurile Magilor, a fost adusă în 2014. În 2017, timp de două luni, Catedrala lui Hristos Mântuitorul a expus moaştele Sfântului Nicolae, care au părăsit bazilica oraşului italian Bari pentru prima dată în aproape un mileniu. Cu toate acestea, o serie de documente arată că Biserica Rusă, sau mai bine zis Patriarhia Moscovei, nu este condusă de credinţă, ci de Kremlin prin agenţi ai serviciilor de securitate. Această situaţie reiese din rapoartele anuale din 1958 ale ramurii estoniene a KGB. Documentele au fost lăsate în urmă, la Tallinn, când autorităţile sovietice s-au retras din noul stat independent în 1991, scrie The Guardian.
    Rapoartele, văzute de The Guardian, sunt strânse într-un teanc de pagini îngălbenite scrise la maşină, legate împreună ca o carte care poartă legenda „Top Secret Ex. Nr. 2 Seria K” şi titlul „Rezumatul lucrărilor de informaţii operaţionale ale departamentului 4 al KGB în Consiliul de Miniştri al SSR Estonia în 1958”.
    La pagina 125 este prezentat un scurt raport al recrutării, în acel an, a unui tânăr preot ortodox, menţionat cu numele de cod „Drozdov”. Numele real al agentului nu este dat, dar caracteristicile cheie coincid cu viaţa omului devenit în 1990 patriarhul Aleksei  al II al Moscovei.
    Ca şi patriarhul, Drozdov s-a născut la Tallinn în 1929, vorbea fluent rusa şi estoniana, era doctor în teologie şi slujea ca preot ortodox în Estonia în 1958.

     

    Drozdov, care a impresionat KGB-ul cu dorinţa, discreţia şi calitatea de a ştii cum să se facă plăcut oamenilor, şi-a început cariera de agent furnizând informaţii despre un preot corupt la o biserică din micul oraş Jyhvi.
    Patriarhul a fost rectorul Bisericii Bobotezei din Jyhvi din 1950 până în 1957. În 1961 a devenit episcopul Tallinnului şi al Estoniei la vârsta de doar 32 de ani. Rapoartele KGB din 1958 despre Drozdov spuneau că promovarea sa în acest post a fost „avută în vedere” în timpul recrutării sale.
    În acelaşi an în care a devenit episcop, Aleksei  şi-a început ascensiunea rapidă în cadrul Consiliului Mondial al Bisericilor – chiar cursul planificat de KGB pentru Drozdov.
    Indrek Jurjo, istoric estonian care a investigat raportul KGB, a spus: „Trebuie să fie el. În acea perioadă erau foarte puţini preoţi ai Bisericii Ortodoxe. Descrierea, vârsta, planul pentru el de a deveni episcop – totul se potriveşte.”
    Rapoartele îl descriu pe Drozdov ca fiind de acord să lucreze pentru KGB din motive patriotice. „Este descris aici ca agent”, a explicat Jurjo. „Asta înseamnă că a avut un ofiţer KGB cu care se întâlnea în mod regulat în locaţii clandestine şi care l-a interogat. Ar fi scris şi el rapoartele.”
    Părintele Gleb Yakunin, preot ortodox şi fost parlamentar care a căutat prin dosarele KGB, a declarat că a găsit mai multe referinţe la Drozdov. Spre regretul său, nu a făcut copii şi niciodată nu a găsit indexul în care numele de cod ale agenţilor erau potrivite cu adevăratele lor identităţi.
    O referinţă din raportul din octombrie 1969 spune: „Agenţii Drozdov şi Peresviet au călătorit în Anglia ca parte a delegaţiei la Conferinţa Bisericilor Europene”. Părintele Gleb, care a fost încarcerat în epoca sovietică pentru opoziţia sa faţă de ingerinţele statului în Biserică, a spus că patriarhul trebuie să conducă clerul în pocăinţă.


    „Să coopereze cu un stat care are ca obiectiv distrugerea religiei este un mare păcat şi o trădare a creştinismului”, a spus el. Nici informaţiile din Tallinn nu au reuşit să altereze imaginea Bisericii în Rusia. De altfel, ruşii nici n-au aflat despre ele.


    Lui Aleksei  al II-lea i-a urmat în 2009 la conducerea Bisericii Chiril I, mitropolitul Smolenskului care s-a remarcat apoi prin susţinerea lui Putin şi a unei ideologii antioccidentale.
    Conform informaţiilor din arhivele sovietice, Chiril a fost agent KGB. Aceasta înseamnă că a fost mai mult decât un simplu informator, cum în Uniunea Sovietică erau milioane. A fost un ofiţer activ al organizaţiei de securitate. Nici Chiril şi nici Aleksei  nu au recunoscut şi nu şi-au cerut scuze pentru legăturile lor cu agenţiile de securitate. În calitate de şef al departamentului de relaţii cu biserici străine al Bisericii, Chiril şi-a câştigat reputaţia de conducător relativ luminat. S-a întâlnit cu papa Benedict şi a fost atacat de conservatorii bisericii pentru „ecumenism”.
    Mai important decât contactele sale cu catolicii a fost sprijinul dat de Chiril unei noi ideologii ruse bazate pe negarea drepturilor omului. La cea de-a zecea şedinţă a Consiliului Mondial al Ruşilor – o organizaţie publică internaţională condusă de patriarh, la Moscova, pe 4 aprilie 2006 – Chiril a acuzat liderii drepturilor omului din Occident că au forţat „dictatorial” societăţile să accepte dreptul de a paria la jocuri de noroc, eutanasia şi homosexualitatea.
    Consiliul a spus că există valori „care nu sunt mai mici decât drepturile omului”. Acestea sunt „credinţa, moralitatea, locurile sacre şi patria”. Atunci când aceste valori intră în conflict cu drepturile omului, „societatea şi guvernul şi legea ar trebui să le îmbine armonios”. Cum s-ar putea face acest lucru nu a fost clar, dar, potrivit Consiliului, este imposibil de tolerat o situaţie în care drepturile omului „au ameninţat existenţa patriei”.
    În ziua următoare preluării rolului de patriarh, Chiril a elaborat ideile sale pentru combinarea „armonioasă” a cerinţelor statului şi drepturile omului. El a spus că doreşte să pună bazele relaţiilor biserică-stat pe conceptul bizantin de „simfonie”, în care se face distincţie între autoritatea imperială şi preoţie, cu prima preocupată de treburile omului şi ultima cu chestiunile divine. Cele două părţi sunt privite ca fiind strâns interdependente, dar niciuna nefiind subordonată celeilalte.

     

    Experţii în domeniu au subliniat că nu există niciun exemplu de simfonie care să definească cu succes relaţiile biserică-stat în vremurile noastre, iar istoria recentă a Bisericii Ortodoxe Ruse indică faptul că faţă de puterea Kremlinului nu are niciun interes să devină o forţă morală.
    După căderea Uniunii Sovietice, Biserica a primit privilegii oficiale, inclusiv dreptul de a importa fără taxe alcool şi tutun. În 1995, mănăstirea Nikolo-Ugreşki, aflată în subordinea directă a Patriarhiei, a câştigat 350 de milioane de dolari din vânzarea de alcool. Departamentul de relaţii bisericeşti a Patriarhiei, pe care îl conducea Chiril, a câştigat 75 de milioane de dolari din vânzarea tutunului. Însă Patriarhia a raportat un buget anual în 1995-1996 de numai 2 milioane de dolari. Averea personală a lui Chiril (Vladimir Gundiaev în buletin) a fost estimată de presa moscovită în 2006 la 4 miliarde de dolari. Activităţile sale sunt principalul motiv pentru care organizaţiile non-profit nu plătesc taxe în Rusia. Chiril importa ţigări de milioane printr-o astfel de organizaţie pe care le vindea la preţuri care distrugeau concurenţa – aceasta trebuia să-şi plătească taxele către guvern. Din 1994, Chiril a fost prezentatorul unei emisiuni ortodoxe săptămânale (Lumea păstorului) la principalul canal de televiziune de stat.

  • Eşecul influenţei culturale în faţa armelor

    În noaptea de 2 octom­brie 2019, Comedy Central a difuzat un episod al serialului de animaţie „South Park” numit „Band in China”, o satiră devastatoare a modului în care Beijingul a folosit accesul pe piaţa chineză pentru a modela felul în care operează industria de divertisment din SUA. Intriga: unul dintre personajele principale merge în China pentru a încerca să vândă marijuana, este arestat şi apoi salvat de Mickey Mouse şi de corporaţia Disney, a cărei slugărnicie faţă de China este accentuată. Disney este de acord să-l ucidă pe Winnie the Pooh, pentru că acesta ar semăna cu liderul chinez, în schimbul deschiderii pieţei chineze. Între timp, în SUA, unele dintre celelalte personaje principale încearcă să facă un film în timp ce sunt supravegheate şi cenzurate de armata chineză.
    „Band in China” dovedeşte că puterea moale (soft power) a industriei de la Hollywood nu a fost pe măsura puterii economice a Beijingului. Într-adevăr, industria americană a divertismentului nu a reuşit să aibă nicio influenţă culturală asupra Chinei, în timp ce China şi-a folosit puterea dură pentru a neutraliza influenţa culturii americane.
    După lansarea episodului, ideea că puterea moale – adică influenţa culturală – poate fi folosită pentru a schimba în mod decisiv comportamentul naţiunilor străine este sau ar trebui să fie moartă şi îngropată. Puterea moale, atunci când există, curge direct din puterea dură. În cazul Chinei, credinţa că expunerea la produsele culturale din SUA ar contribui la înmuierea şi democratizarea ţării a fost dovedită a fi complet falsă. De fapt, aşa cum a arătat „Band of China”, comuniştii chinezi sunt cei care au influenţat America.
    La mijlocul anilor ’90, a început să prindă rădăcini ideea că oarecum o putere moale, de la sine, ar putea modela lumea postbelică. A încolţit, în mod firesc, în universităţile americane, unde o elită academică era prea bucuroasă imaginându-şi că influenţa sa asupra peisajului intelectual şi cultural ar corecta realitatea urâtă şi vulgară a puterii militare şi economice care, până acum, a modelat istoria umanităţii.
    Unii lideri europeni au insistat asupra faptului că Bruxelles-ul va deveni capitala unei noi superputeri soft power, Uniunea Europeană. Ei credeau cu sinceritate că stilul de viaţă, cultura şi activismul de mediu ale continentului lor vor eclipsa în cele din urmă puterea dură a Americii. Faptul că distrugătoarele războaie balcanice din anii ’90 nu puteau fi soluţionate decât cu ajutorul forţelor armate ale SUA nu a contat prea mult pentru a schimba atitudinea.
    Victoria lui Boris Johnson, liderul pro-Brexit, în alegerile din Marea Britanie, care au fost mai mult un vot pentru ieşirea regatului din UE, este încă un semn că puterea soft europeană nu mai este nici de departe atât de atrăgătoare pe cât părea odată. Peste Canalul Mânecii, preşedintele francez, Emmanuel Macron, a încercat cu disperare şi fără succes să-şi convingă colegii şefi de stat şi guvern din UE să transforme Europa într-o superputere militară hard. Se pare că liderul statului francez a renunţat la încercarea de a crea un nou imperiu soft. Acum, Franţa a trimis o navă de război în Golful Persic, o poartă de intrare spre Orientul Mijlociu, unde lichidarea unui general iranian printr-un atac cu dronă american a inflamat spiritele.  
    Între timp, în Asia, se părea că Beijingul impunea încet, dar sigur, genul de putere moale care curge direct din puterea dură. De exemplu, Dalai Lama din Tibet a fost de ani buni o durere de cap pentru China. Popularitatea acestuia la Hollywood şi în alte părţi ale lumii amintea constant oamenilor statutul Tibetului de naţiune cucerită, ocupată. Ţinuta sa atrăgătoare şi hainele sale deosebite l-au făcut să poată fi recunoscut instantaneu de milioane de oameni din întreaga lume. În multe feluri, el a întruchipat puterea moale.
    Dar, dacă puterea moale ar fi fost un instrument la fel de eficient de politică externă, precum susţineau avocaţii săi, fără îndoială, Tibetul ar fi dobândit până acum o anumită măsură de autonomie. În schimb, China şi-a consolidat controlul şi Dalai Lama însuşi a devenit, în cel mai bun caz, o celebritate minoră şi lipsită de culoare. Statutul său a fost perfect simbolizat de imaginea cu el părăsind Casa Albă, după o întâlnire cu Obama, printr-o alee unde era depozitat gunoiul. Puterea dură a Chinei i-a învins decisiv puterea moale.
    În altă parte, Greta Thunberg şi echipa sa nu au reuşit să influenţeze recenta conferinţă COP 25 de la Madrid privind schimbările climatice. Acest lucru arată cum pot fi ignorate chiar şi cele mai bine planificate încercări de a utiliza puterea moale pentru a crea un sentiment de panică în masă în jurul unei probleme. După atâtea decenii de panici legate de mediu, dintre care puţine s-au dovedit a fi justificate, oamenii au învăţat să ignore astfel de campanii şi să continue să mănânce carne, să conducă maşini şi să se adapteze la proclamaţiile mărunte şi enervante ale puternicei aristocraţii politice verzi. Interzicerea paielor din plastic nu este într-adevăr o modalitate de a arăta capacitatea cuiva de a modela cursul istoriei umane.
    În schimb, puterea dură revene. Nici China, nici SUA nu cred că influenţa culturală poate înlocui puterea economică sau militară. Puterea moale sub diferite forme nu va dispărea niciodată cu adevărat, dar s-a dovedit că nu este o forţă decisivă în politica mondială. În aceste condiţii, „Band in China“ pare o revelaţie puternică.
    La începutul acestui an, preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, care îşi pregăteşte terenul pentru ceea ce pare că va fi o dictatură pe viaţă, le-a spus ruşilor că ţara lor conduce lumea în ceea ce priveşte armele, fiind lider la rachete supersonice. Rusia se poate mândri, în special, cu o rachetă capabilă să transporte focoase nucleare ce nu poate fi detectată de tehnologia americană. „Eforturile noastre pentru îmbunătăţirea capabilităţilor de apărare au fost efectuate la momentul potrivit şi aş vrea să subliniez că pentru prima dată în istoria rachetelor militare, inclusiv perioada sovietică, nu încercăm să ajungem din urmă pe nimeni. Este tocmai invers, celelalte puteri mari ale lumii încearcă să creeze armele pe care Rusia deja le are”, a afirmat Putin.
    Cam în aceeaşi perioadă cu discursul lui Putin, China a lansat la apă cea mai mare şi mai avansată tehnologic navă militară de suprafaţă a sa, un distrugător din clasa Nanchang dotată cu rachete. Nava, care are un deplasament de 10.000 de tone şi a fost dezvoltată în întregime de China, va fi folosită probabil în convoaie de luptă alături de portavioane. Este singurul astfel de distrugător din lume, iar Beijingul a dat comandă pentru mai multe nave de acest tip. China este capabilă să construiască şi portavioane, primul dezvoltat cu tehnologie chineză fiind Shandong. China are în total două portavioane, primul fiind un portavion vechi ucrainean modificat. 

  • Cum arată fiica preşedintelui Turciei Recep Erdogan. E considerată una dintre cele mai frumoase turcoaice – GALERIE FOTO

    Sumeyye Erdogan are o diplomă obţinută la London School of Economics şi a lucrat pe o poziţie de consilier pe probleme de politică externă pentru AKP, atunci când Recep Erdogan era premier.
     

    A renunţat în 2014 când tatăl sau a devenit preşedintele Turciei. Este vicepreşedintă unui grup pro-islamic de apărare a drepturilor femeilor – Asociaţia pentru femei şi democraţie.

    Sumeyye, fiica mai mică a preşedintelui turc Recep Tayyip Erdogan s-a căsătorit anul trecut cu Selcuk Bayraktar, responsabil al unei companii care fabrică drone, a avut loc în 2016, la Istanbul, în condiţii stricte de securitate.

    Peste 6000 de suflete au participat la nuntă, potrivit presei din Turcia care a difuzat imagini de la eveniment cu Sumeyye, 30 de ani, care avea părul acoperit de valul islamic.

     

     

  • Băsescu, după anunţul mutării ambasadei din Israel: De azi, politica externă a României este „dăncilizată” şi riscă să devină nesemnificativă

    „Dăncilizarea politicii externe. Mizând pe faptul că e proastă, lobişti americani au invitat-o pe Dăncilă la un eveniment de comemorare al Holocaustului. Crezând că e ocazia vieţii ei de a se manifesta pe pământ american, Dăncilă a recitat instrucţiunile primite de la Dragnea fără a înţelege efectul propriului discurs. A promis orice a crezut Dragnea că poate să-i impresiona pozitiv audienţa în folos propriu, nesocotind grav poziţia unitară şi solidară a Uniunii Europene, dar şi politica externă echilibrată a României în Orientul Mijlociu.
     
    „Anunţul precum că Guvernul României va muta Ambasada de la Tel Aviv la Ierusalim a stârnit entuziasmul săli dar a aruncat pe Apa Sâmbetei 50 de ani de politică externă românească în Orientul Mijlociu. Implicaţiile anunţului sunt grave pentru că schimbă radical politica externă a României în Orientul Mijlociu şi ne singularizează în interiorul Uniunii Europene prin nerespectarea rezoluţiilor Consiliului de Securitate al ONU. Dragnea şi Dăncilă printr-un mimetism specific maimuţelor, cred că pot face şi ei ceea ce au făcut americanii. Eu nu zic că n-o pot face, o pot face, dar cu costuri extraordinare de credibilitate a României. SUA poate ţine la respect lumea arabă prin forţa economică şi militară, pe când România a pierdut respectul şi încrederea lumii arabe”, a scris Traian Băsescu, luni pe Facebook.
     

  • România îl recunoaşte pe Juan Guaidó ca preşedinte interimar al Venezuelei

    “Decizia Preşedintelui României a fost luată în urma analizării atente a situaţiei, inclusiv din punct de vedere politico-diplomatic şi juridic, şi în contextul în care majoritatea statelor membre UE şi o serie de aliaţi şi parteneri importanţi ai ţării noastre din spaţiul euro-atlantic au recunoscut legitimitatea Preşedintelui interimar Juan Guaidó”, transmite Administraţia Prezidenţială.

    Sursa citată precizează că Iohannis “consideră că, îndeosebi în contextul în care ţara noastră exercită Preşedinţia Consiliului Uniunii Europene şi ţinând cont de dinamica crescută a evoluţiilor internaţionale, România trebuie să aibă în dosarele de politică externă reacţii rapide, bine fundamentate şi ferme, în acord cu priorităţile majore de politică externă pe care le-a urmărit consecvent pe termen lung”.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Iohannis reacţionează DUR după discuţia de azi cu Dăncilă. ”Trebuie să înceteze imediat”

    “În cadrul discuţiilor, Preşedintele Klaus Iohannis a subliniat că este obligatoriu ca politica externă a României să se facă numai în interesul României şi că este necesar ca tensiunile interne pe teme de politică externă să înceteze imediat, pentru ca ţara noastră să rămână un actor credibil în relaţia cu Statele Unite ale Americii, la nivelul Uniunii Europene şi al NATO, precum şi în cadrul celorlalte parteneriate strategice în care ţara noastră este angajată”, transmite Administraţia Prezidenţială, într-un comunicat de presă remis MEDIAFAX.
     
    Sursa citată precizează că şeful statului a atras atenţia că politica externă trebuie caracterizată “de constanţă şi predictibilitate, având câteva linii roşii de la care decidenţii politici nu s-au abătut niciodată, indiferent de culoarea lor politică. Schimbarea poziţiei echilibrate şi echidistante pe care România a avut-o până acum nu ar face decât să producă îngrijorare şi nelinişte”.
     
    În acest sens, Klaus Iohannis a solicitat cooperare instituţională corectă, în conformitate cu cadrul legal în vigoare.
     
    “Prim-ministrul Viorica Dăncilă şi membrii Guvernului prezenţi la consultările de astăzi au exprimat, la rândul lor, opinia că este nevoie de o abordare instituţională loială în ceea ce priveşte politica externă a României. Preşedintele României a evidenţiat, totodată, că deciziile majore de politică externă ale ţării noastre, cu efecte strategice, inclusiv asupra siguranţei naţionale şi a cetăţenilor români trebuie luate întotdeauna cu responsabilitate şi discernământ”, se mai arată în comunicatul de presă.