O patanie a colegilor de la Mediafax m-a facut sa ma razgandesc si sa reiau un subiect despre care am vrut sa scriu, dar am renuntat pentru ca m-am gandit ca multa lume nu este pregatita sa se priveasca in oglinda.
De cand lucrez in presa, foarte-foarte tare m-am infuriat doar de doua ori. Prima oara m-a suparat un coleg din trust, in timpul unei convorbiri telefonice. Lucram la agentie si in acea perioada eram un personaj extrem de stresat; nu-mi mai aduc aminte exact de unde a pornit, dar tin minte ce am zis dupa ce am inchis. Ca o sa-i mananc plamanii repectivului, in prealabil extrasi printr-o metoda cam neortodoxa; colegii mei s-au inspaimantat foarte tare si au izbucnit in ras – asta ca sa vedeti cat pret puneau pe supararea mea. A doua oara a fost un director de companie romaneasca din acelea de pe listele de lichidare cu care bombarda presa Victor Ciorbea, pe vremea cand era premier. Directorul in cauza era cu satarul lichidarii deasupra capului, dar nu-i pasa, el avea la momentul respectiv o problema cu competenta mea profesionala si cu cat ma pricep eu la domeniul de importanta strategica in care actiona domnia sa. Am incercat sa-i explic ca sunt altii care ma apreciaza pe mine si ca discutabila este competenta directorilor anchilozati in gandire, care i-au oferit lui Ciorbea posibilitatea sa-si dezvolte talentul de a intocmi liste. Astazi societatea pe care o conducea nu mai este, iar omul probabil mananca o pensie linistita. Am ramas numai eu si competenta mea, asa botita cum i-a parut.
Motivul supararii actuale este comunicarea. In numarul 100 ati putut citi un articol intreg, bun si frumos, despre ce va sa zica presa economica si cum ii ajuta pe sefii de companii in munca. S-au spus acolo o gramada de lucruri si toata lumea a mangaiat pe toata lumea. Citind textul acela, m-am gandit ca reda numai o parte – frumoasa – a lucrurilor si nu le reda pe altele. Ce tin de comunicare schioapa, de suspiciune si de prudenta, aplicate acolo unde nu este cazul. Explicatie: imaginea companiilor si a oamenilor dintr-o companie, reflectata in presa, este suma unor perceptii ale jurnalistului; cand spun jurnalist ma gandesc chiar la jurnalisti (presa economica are din ce in ce mai multi si mai buni) si nu la fotografi pititi prin tufisuri sau la juni aburiti de filme americane de actiune, care isi inchipuie ca a face ziaristica este ceva ce penduleaza intre inchizitie si mesianism. Iar subiectele potentiale nu sunt de genul cine ce masina si-a luat sau cine cu cine merge in vacanta, ci despre negocieri, rezultate, fuziuni si achizitii, despre succese si despre cadere (cu toate ca nu am intalnit inca afaceristul roman care sa recunoasca sau, mai mult, sa accepte ideea ca a gresit si sa vrea sa si vorbeasca despre asta). Pentru acest tip de jurnalism inca nu exista comunicare in
Lucrez acum la un soi de istorie a businessului romanesc, mai precis a celor care au inceput sa faca afaceri in baza decretului-lege 54 din 1990. Inregistrari din acea perioada nu mai exista sau poate sunt, dar ingropate prin cine stie ce fund de arhiva – oricum, nu le-am identificat. Am publicat niste anunturi in Ziarul Financiar la care au raspuns foarte putini oameni. Reactie relativ corecta din anumite puncte de vedere, pentru ca atunci a fost un soi de Vest salbatic al afacerilor romanesti si, in aceste conditii, multora nu le va fi confortabil sa vorbeasca de primul milion strans; dar nu asta era ideea, ce incerc eu sa fac este sa adun o suma de povesti cat mai interesante, despre patroni de top, dar si despre proprietari de chioscuri care au avut curaj si spirit intreprinzator. Celor cu care am vorbit deja le-a placut ideea, asa ca ma pot mandri cu un fel de record: am in acest moment doi ditamai patronii care lucreaza pentru mine.
Si nu, nimic din acest text nu este un repros si nici o vaicareala, ci o suma de constatari menite sa stearga aburul de pe oglinda si sa ma faca, personal, mai putin ravnitor la plamanii cuiva.