Europa are din nou probleme. De fapt, Europa are cam aceleasi
probleme pe care le avea si in primavara, cand, ca sa faca uitata
tragedia Greciei, Comisia Europeana a alcatuit impreuna cu Fondul
Monetar International un pachet de garantii de 750 de miliarde de
euro, pus preventiv la dispozitia statelor care s-ar mai confrunta
cu crize de credibilitate pe pietele financiare. De data aceasta,
problemele au iesit la suprafata prin Irlanda, indemnata insistent
de marile puteri ale zonei euro sa ceara asistenta financiara
internationala de circa 85 de miliarde de euro, pentru a mai
compensa din povara creata pentru finantele sale publice de efortul
salvarii unor banci minate din temelii de spargerea balonului
imobiliar.
Ca era inevitabil imprumutul s-a vazut din majorarea zi de zi pe
piata financiara a primelor de risc pentru indatorarea Irlandei,
exact ca si in cazul Greciei, pana la limita de unde a inceput sa
afecteze tot mai serios valoarea euro. Unii formuleaza aceasta
situatie spunand ca “speculatorii ataca zona euro prin Irlanda, asa
cum au atacat-o in primavara prin Grecia”; altii, mai diplomati, ar
spune ca “pietele financiare penalizeaza indisciplina fiscala a
celor mai slabe state din zona euro”. Indiferent cum ar descrie
lucrurile insa, deznodamantul e acelasi – apelul la FMI, care vine
cu aceeasi trusa de doctorii amare cu care colinda Europa de la
sfarsitul lui 2008, cand a vizitat pentru prima data Letonia.
Intr-un raport din 22 noiembrie, FMI sustine ca zona euro (din
care fac parte toate cele cinci tari cu probleme de indatorare,
denumite colectiv PIIGS de analistii rautaciosi – Grecia, Irlanda,
Portugalia, Irlanda si Italia) trebuie sa creasca ocuparea si
eficienta fortei de munca si sa creeze concurenta veritabila in
comert si pe pietele de energie si transport. Adica, printre
altele, sa renunte la beneficiile sociale generoase, sa
liberalizeze piata muncii asa incat sa stimuleze angajarea
tinerilor, revenirea la lucru a somerilor si a femeilor si sa
devina cat de competitive pot (nu, nu prin deprecierea voita a
euro). Aceasta pare, intr-adevar, filozofia momentului in Europa,
inclusiv pentru tarile care nu sunt tinute de acorduri cu FMI, ci
doar lovite de criza: nu altceva recomanda, de pilda, guvernul
britanic sau cancelarul german Angela Merkel.
Dar si structura economiilor la care ar trebui sa se aplice
reformele respective, si diferentele culturale dintre societatile
europene contrazic ideea de mars unitar si creeaza tensiuni care se
reflecta in increderea in moneda euro. Pentru ca euro sa fie, spre
exemplu, la fel de bun pentru Grecia pe cat este pentru Germania ar
trebui ca si cresterea economica, si deficitele externe, si
inflatia din ambele state sa fie sincronizate. Asa ceva nu se
intampla, asa incat statele cu productivitate crescuta acumuleaza
excedente bugetare (16,8 miliarde de euro in 2010 in Germania), iar
cele cu productivitate scazuta acumuleaza deficite. Scenariul se
intampla pe continent, spun analistii, inca de prin anii ’80, de
cand nordul bogat s-a decuplat tot mai mult de restul plutonului,
din care acum se selecteaza victimele de sacrificat pe altarul
pietelor financiare.
Decuplarea parea un fapt depasit gratie beneficiilor UE si apoi
ale zonei euro; am auzit cu totii ani in sir povestile despre tari
ca Irlanda, Spania, Portugalia, Grecia care s-au ridicat din
saracie cu bani europeni, cu munca multa si ieftina si in cele mai
fericite cazuri cu taxe scazute. Irlanda a ajuns fostul “tigru
celtic”, invidiat de intreaga Europa – Thomas Friedman,
editorialistul de la The New York Times, o cataloga in 2007 drept
“a doua cea mai bogata tara din Europa”. La jumatatea lui noiembrie
curent, insusi directorul FMI, Dominique Strauss-Kahn, dadea
asigurari ca Dublinul “se poate descurca” fara ajutorul
institutiilor financiare internationale. Atunci ce i-a lovit si de
ce tocmai acum?