Un demers are nevoie, in Romania, pentru a reusi, de un tel precis. Politicienii trebuie sa-l inteleaga in mod corect, distilat de eventualul suport demagogic, sa si-l insuseasca ca atare, sa-l discute bine-bine, sa-l explice si sa-l aplice.
Daca toate aceste conditii sunt respectate, sprijinul popular este, de regula, sigur si neconditionat.
Cel mai bun exemplu in acest sens este gogorita cu plata datoriei externe pe vremea lui Ceausescu, actiune care dupa finalizare trebuia sa dezlege in Romania raurile de lapte si miere. Romanii chiar au crezut in asta iar faptul ca asteptarile le-au fost inselate si nivelul de trai a ramas la fel de redus si dupa ce s-au platit miliardele de dolari a fost unul din motivele nespuse ale revolutiei din decembrie 1989. Dupa 1990 integrarea in NATO si in Uniunea Europeana au fost si n-au fost motive de coeziune nationala. Au fost, daca e sa ne amintim de modul in care romanii au venit cu miile pentru a se intoarce cu fata spre Vest la indemnul lui Florin Calinescu. N-au fost, pentru ca oamenilor nu li s-a explicat in ce mod pot sprijini, pragmatic, respectivele actiuni; iar faptul ca politicienii au confiscat sforaitor rezultatele favorabile a indus multora chiar un sentiment neplacut, de intretinut neimplicat.
Sentimentul pe care, personal, mi-l trezesc o anumita categorie de enunturi care ma si enerveaza teribil, de genul populatia va avea caldura/painea asigurata pe perioada…., cu care mai toti ministrii de la Industrie sau Agricultura incep cate o conferinta de presa. Dar nu-i normal sa fie asa? Adica o companie cu care am o relatie contractuala nu trebuie sa se dea peste cap ca sa imi ofere caldura pentru care platesc? Sau nu-i interesul brutarului sa isi asigure materia prima, chiar daca anul agricol a fost mai slab, pentru a-si produce si vinde produsele? De ce o trebui sa se implice ministrii? Iar termenul populatia, cu conotatii de monstru pasiv si inform, care asteapta sa fie hranit sau incalzit, l-as scoate cu totul din dictionar. Sa-i spunem popor si chiar sa folosim termenul.
Implicarea este primul suport al constructiei. Al doilea, timpul, se bazeaza pe un exemplu practic. La jumatatea anilor 80, cei din municipalitatea orasului New York au descoperit ca au o problema si au rezolvat-o. Este vorba de grafitti-urile care decorau vagoanele metroului. I-au studiat pe cei ce vopseau vagoanele si au ajuns la concluzia ca intr-o noapte creatorii de grafitti trasau contururile desenelor cu negru, in noaptea urmatoare adaugau culoarea iar in a treia noapte adaugau tusele finale. Au decis sa nu-i mai lase pe tineri sa isi termine lucrarile: veneau cei cu negru si desenau, oamenii primariei revopseau vagoanele in culorile originale, desenatorii nu mai regaseau contururile cu negru si ramaneau fara obiectul muncii. Primaria a invins, iar un metrou curat a actionat subtil si asupra delincventei, care a scazut considerabil.
Cheia actiunii a fost timpul, pentru ca razboiul grafitti-urilor a durat sase ani. Nu-mi aduc aminte de vreo actiune a municipalitatii bucurestene sau de un program
guvernamental care sa aiba o durata de viata de sase luni, nu de sase ani. Actiunile clasei politice din Romania din ultimul deceniu si jumatate, bune sau rele, nu au tinut si nu tin cont nici de necesitatea implicarii si cu atat mai putin de timp. Totul a fost facut in pripa, de regula la presiunea altora; iar lucrul cu jumatati de masura a facut ca la vot sa se prezinte populatia si nu poporul. De ceva vreme pare-se ca romanii traiesc mai bine. O anumita parte din popor, cei vreo 300.000 de oameni care au decis sa devina capitalisti sunt motorul acestei cresteri; lor li se adauga alti poporeni plecati la lucru in strainatate si care au devenit cel mai mare investitor din Romania.
Prima categorie asigura locuri de munca si venituri la buget, iar a doua categorie asigura, consumand, dezvoltarea afacerilor primei categorii, dar sustin si cate ceva din deficitele bugetului.
In tot acest angrenaj, politicienilor, din orice parte a spectrului politic ar fi, le revenea un rol simplu, care le-ar fi asigurat scoruri confortabile in sondaje: stabilitate, mentinerea cresterii economice, crearea de instrumente care sa duca in mod real la atragerea de investitii straine sau la dezvoltarea celor deja existente.
Aici nu procentele sunt importante, fie ele cat de mici sau de mari, ci cum, cand si cat sunt aplicate, pentru a deveni eficiente. Usile discutiilor strategice ar trebui sa fie inchise, iar in materie de economie implicarea celor 300.000 este esentiala.
Din pacate, politicienii nu par a fi constienti de respectivul rol si persista in a actiona cum stiu ei: razboaie declarative, ezitari, masuri negandite dar anuntate si apoi repede retrase, masuri initial negate dar dovedite a ajunge de neevitat. Adica spectacol pentru populatie si nu actiuni pentru popor. Chestia mare este ca am impresia ca poporul a inceput sa dovedeasca populatia.