BusinessMagazin

Tag: patron

  • „De abia acum, când am ajuns şi eu să am un business şi trebuie să plătesc salariile, am înţeles ce înseamnă acest lucru. În fiecare dimineaţă când mă trezesc, deja am cheltuieli de 500-600 de lei.”

    O discuţie cu Raluca, o fostă colegă care vindea publicitate şi care acum nu a avut ce face şi a devenit antreprenor, un mic patron la un start-up: 

    Cum este să fii antreprenor, să ai firma ta?

    Cum să fie, şi mâine aş vrea să mă las! Nu ştiu ce m-a apucat. Am intrat şi eu la Start-up Nation, am făcut credit la bancă şi am gajat casa, ca să mă mişc mai repede până îmi intră cei 40.000 de euro de la stat. De abia acum îi înţeleg pe cei care ne plăteau înainte salariile, când lucram la ei. Când am ajuns să am şi eu un business, şi trebuie să plătesc salariile, am înţeles ce înseamnă acest lucru. În fiecare dimineaţă când mă trezesc, deja am cheltuieli de 500-600 de lei. Cum le acopăr, cui îi vând ceea ce fac, cum găsesc clienţi, horror!“

    Când lucrezi într-o companie, fie că este românească, fie că este multinaţională, nu ai un stres aşa mare pentru că nu ai prea multe obligaţii. Dacă vânzările nu merg, dai vina pe piaţă, pe economie, pe clienţi, pe produs, pe campania de marketing, pe şefi. Dar la finalul lunii salariul îţi intră, poate şi bonusul, şi nu prea te interesează altceva.

    Când eşti tu patron, trebuie să vinzi, trebuie să urmăreşti încasările, trebuie să cauţi furnizori, trebuie să umbli după clienţi, trebuie să umbli după bani şi să-i recuperezi – poate nu ştiţi că facturile din România au un termen de plată între 90 şi 120 de zile, asta în cel mai bun caz, dacă îţi mai iei banii – trebuie să plăteşti salariile cu taxele la stat, trebuie să plăteşti TVA-ul şi tot aşa.

    Pentru mulţi angajaţi intrarea în lumea afacerilor, în businessul real, a fost un şoc. Tot ce au citit în cărţi, toate poveştile de succes, sunt departe de realitate, cel puţin în România. Toată lumea se uită la patroni, le numără banii şi cred că businessul este uşor, că afacerile se fac singure, contractele vin de la sine, clienţii stau la uşă şi de abia aşteaptă să le cumpere produsele şi serviciile.

    Mulţi nu se uită la legislaţie, la ce au de făcut şi când vin controalele sunt total nepregătiţi.

    La nivel de taxe pe companii, România stă destul de bine, dar în ceea ce priveşte taxele pentru salariile angajaţilor, nivelul este extrem de ridicat şi patronii sunt extrem de frustraţi.

    Pentru un salariu net de 2.000 de lei, mai trebuie să plăteşti taxe de 1.486 de lei, adică aproape cât salariul angajatului.

    Mulţi care intră în business nu înţeleg problemele de lichiditate, de cash-flow, că între plăţi şi încasări există un decalaj foarte mare care trebuie acoperit continuu cu bani de acasă. Dacă mai iei şi un credit de la bancă, a doua zi ai bani, dar ei se termină repede şi urmează rambursările, iar banii nu mai sunt în cont pentru că s-au cheltuit pe o maşină, pe un echipament, pe salarii, pe taxe şi impozite etc. Iar produsele şi serviciile nu se vând aşa uşor şi dacă ai norocul să găseşti clienţi, recuperarea banilor durează mult.

    După cum spunea şi Raluca, şi mâine aş vrea să las totul baltă şi să redevin un salariat fără griji, cu salariul care intră lunar şi fără alte obligaţii.
    România nu este o ţară extrem de antreprenorială, cu o legislaţie care să încurajeze afacerile mici şi mijlocii, nu numai prin prisma banilor din Start-up Nation, ci prin uşurinţa de a intra şi de a ieşi din business, printr-o birocraţie mai relaxată şi un mediu mai prietenos.

    România încurajează companiile mari, nu degeaba primele 1.000 de companii din România fac 49% din cifra de afaceri totală, iar la polul opus încurajează consultanţii şi brokerii de putere, de influenţă, atât de la stat, cât şi cei din multinaţionale sau companiile româneşti mari, care plimbă contracte.
    Dacă ar fi să-i daţi un sfat Ralucăi, să continue sau să închidă totul şi să redevină angajat, ce i-aţi spune? 

  • Ce se întâmplă cu gigantul retailer Metro: Miliardarul ceh din spatele Europa FM şi Sparta Praga a pus pe masă aproape 6 miliarde de euro. Răspunsul nemţilor

    Un vehicul de investiţii controlat de miliardarul ceh Daniel Kretinsky, proprietarul Europa FM, s-a oferit să cumpere retailerul german Metro Group într-o tranzacţie de 5,8 miliarde euro, potrivit Financial Times.

    În cadrul tranzacţiei, EP Global Commerce, vehiculul controlat de Kretinsky şi de omul slovac de afaceri Patrik Tkac, ar plăti 16 euro per acţiune.

    Managementul Metro a transmis că oferta „subevaluează substanţial” retailerul german. Consiliul de supraveghere al companiei va face o declaraţie oficială completă odată ce documentul cu oferta nesolicitată este valabil.

    Cu toate acestea, Haniel Finance Deutschland, un vehicul care deţine 15% din Metro, este deja de acord cu oferta.

    Dacă părţile s-ar înţelege, ar reprezenta încă un pas al miliardarului ceh înspre Vestul Europei, după ce Kretinsky, preşedintele clubului de fotbal Sparta Praga, a cumpărat anul trecut o participaţie în cotidianul francez Le Monde prin vehiculul Czech Media Invest.

    Kretinsky este cunoscut în special pentru tranzacţiile cu active din energie în Germania, Italia şi Marea Britanie, prin intermediul EPH, un grup fondat de el în 2009.

    Oferta vine după ce EP Global Commerce şi-a construit treptat o participaţie în Metro începând cu august 2018, de 10,9% în prezent. Într-o declaraţie, EP Global Commerce a anunţat că şi-a securizat peste 31% din acţiunile Metro prin opţiuni şi angajamente irevocabile.

    „Metro trebuie să îşi redobândească capacitatea de a se adapta la mediul schimbător din piaţă. Pentru asta este nevoie de o serie de iniţiative în organizaţie, business şi procese”, a transmis EP Global Commerce.

    Acţiunile grupului german Metro au crescut cu 45% în ultimul an şi au închis şedinţa de vineri la 15,55 euro per acţiune, ceea ce înseamnă că oferta nu este una de nerefuzat.

    Metro a generat venituri globale de 36,5 miliarde euro în anul fiscal 2018, o scădere cu 1,6% faţă de anul anterior, în timp ce profitul înainte de taxe a scăzut cu 10,9% la 568 milioane euro.

     

     

     

  • Ce decizie a luat o tânără după ce şeful ei a aruncat cu un capsator în ea

    Denise Restauri povesteşte pentru Forbes o experienţă de muncă care a marcat-o.

    “Când aveam 23 de ani ocupam funcţia de sales manager la un hotel butique din Washington DC. Lucram pentru un tip foarte neplăcut, să-i zicem Toby”, începe Denise povestea.

    “Avea un obicei prost să ne spună tot timpul că nu ne merităm slujblele şi că el este responsabil pentru succesul nostru. Voiam să-mi dau demisia, dar amânam momentul tot timpul. Într-o zi Toby a crezut că l-am trădat. El era căsătorit, dar avea o aventură cu vicepreşedinta departamentului de vânzări. Mai mult, patronul o plăcea şi el pe ea aşa că s-a înfuriat când a aflat că Toby are o relaţie cu ea. Bineînţeles, Toby a crezut că eu l-am pârât. Nu eram eu vinovată. Toby nu m-a întrebat, în schimb a aruncat cu capsatorul înspre mine şi era aproape să mă lovească în cap.

    Am fugit din încăpere direct spre parc. Acolo am văzut o femeie fără adăpost care mi-a zâmbit. Un zâmbet ştirb. La momentul acela m-am gândit că femeia asta are o viaţă mai bună ca mine, ea nu este nevoită să lucreze cu Toby. Ea are libertatea pe care eu nu o am. Nu m-am gândit că eu măcar am un apartament şi că nu trăiesc pe străzi. Atunci mi-am dat seama că mi-am permis să devin victima unui om nebun. Mi-am dat demisia. Nu aveam economii, o slujbă sau vreun plan. Dar eram liberă”, mărturiseşte Denise Restauri.

    “Ce am învăţat este că atunci când îi permiţi unei persoane să-ţi ia stima de sine îi dai şi puterea ta de a fi liber. Când lucrurile sunt rele – plan personal sau profesional, trebuie să mergi mai departe azi, să nu amâni lucrurile. Comportamentul abuziv nu este numai acela când cineva te agresează fizic (când cineva aruncă cu un capsator spre tine). Înainte a face asta Toby mă abuza verbal şi emoţional. Au existat semne de avertizare, dar nu le-am acordat atenţie pentru că asta însemna că ar fi trebuit să-l înfrunt”, încheie confesiunea Denise Restauri.
     

  • Povestea imigrantului care a trăit în maşină apoi i-a venit o idee care avea să-i schimbe viaţa complet

    John Paul DeJoria este fondatorul companiei de produse pentru păr John Paul Mitchell şi cofondator al producătorului de tequila The Patron Spirits Company; afacerile lui totalizează peste 900 de milioane de dolari, potrivit publicaţiilor internaţionale de afaceri.

    Viaţa lui DeJoria nu a fost însă mereu presărată cu succese. Este cel de-al doilea fiu în familia unor imigranţi în Statele Unite ale Americii, tatăl său fiind originar din Italia, iar mama, din Grecia. S-a născut pe 13 aprilie 1944 în Los Angeles, California. Părinţii lui au divorţat când avea doar doi ani. La nouă ani, a început să vândă ilustrate de Crăciun şi ziare împreună cu fratele său mai mare pentru a-şi ajuta financiar familia. În cele din urmă, mama celor doi copii a hotărât că nu îşi mai permite să îi crească, astfel că i-a trimis la o casă de copii.

    În adolescenţă, DeJoria era membrul unei găşti de stradă; a decis să îşi schimbe viaţa după ce un profesor de matematică din liceu i-a spus că nu va reuşi niciodată în viaţă. A absolvit liceul în 1962, a petrecut doi ani în Marina Americană, iar apoi, a avut o serie de joburi, de la îngrijitor, la vânzător de asigurări.

    A intrat în lumea îngrijirii personale ca angajat al Redken Laboratories. A fost concediat însă de acolo, iar în 1980 a pus bazele propriei afaceri, John Paul Mitchell Systems, împreună cu hair stylistul Paul Mitchell şi în baza unui împrumut de 700 de dolari. A promovat şamponul companiei din uşă în uşă, iar în perioada în care a făcut acest lucru a trăit în maşina sa.

    DeJoria deţine şi 70% din compania producătoare de tequila The Patron Spirits Company. Este implicat însă şi în alte afaceri, în mai multe industrii, de la diamante, la telefoane mobile. 

  • Burgeri „Jandarm”, cu carne bătută, sau „Jandarmeriţa picantă”, vândute într-o rulotă fast-food

    Patronul rulotei fast-food „Duba cu mâncare”, Sorin Stanca, a declarat, corespondentului MEDIAFAX, că inspirat de incidentele petrecute în timpul protestului din data de 10 august, din Piaţa Victoriei din Bucureşti, a denumit două sortimente de burgeri „Jandarm” şi „Jandarmeriţa picantă”.

    Burgerii au fost comercializaţi sub această denumire pentru prima dată în cadrul unui festival de bere artizanală, organizat la Timişoara în urmă cu câteva zile, şi s-au vândut imediat. În acest sfârşit de săptămână, burgerii cu denumiri inedite, care au devenit virali pe reţelele de socializare, sunt comercializaţi din rulota fast-food în cadrul unui alt festival din vestul ţării, organizat la Arad.

    „Burger jandarm (îţi dau lacrimile). Carne vită bătută cu pulanul, ceapă, sos picanto-lacrimogen, roşii, salată, bacon, ou, cedar, cartofi prăjiţi, sos barbeque”, aşa este prezentat burgerul „Jandarm” de către reprezentanţii rulotei fast-food. De asemenea, „Jandarmeriţa picantă” cu piept de pui conţine „sos, salsa, bulete brânză, roşii, ceapă, salată”.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • A crescut pe străzi şi a vândut ziare ca să aibă ce mânca. Acum are o avere de 3 miliarde de dolari

    De la sărăcie cruntă la o avere de 3 miliarde de dolari. Aceasta este povestea lui John Paul DeJoria, fiu al unui imigrant italian si al unei grecoaice, care până la vârsta de 70 de ani a construit două imperii: John Paul Mitchell Systems, un producator de produse de lux pentru ingrijirea parului, si Patrón Spirits, cel mai puternic brand de tequila din lume.

    Copilaria si-a petrecut-o in strada, la periferia Los Angelesului, iar la 9 ani vindea ziare in intersectii pentru a-si sustine familia. Mama sa nu a mai putut să îl întreţină, aşa că s-a decis să îl trimită, alături de fratele său la un orfelinat.

    În 1980 a pus bazele companiei care comercializează produse de îngrijire alături de hair-stylistul Paul Mitchell. Cei doi au hotărât să vândă produsele direct stiliştilor, nu consumatorilor obişnuiţi. Paul Mitchell crea produsele iar DeJoria le vindea din uşă în uşă. Firma a fost fondată cu 700 de dolari luaţi cu împrumut, iar biroul companiei era de fapt maşina sa, în care locuia. Pentru convorbiri, cei doi foloseau un telefon public.

    John Paul Mitchell Systems a venit cu un şampon care necesita o singură spălare, pentru a economisi timp şi bani, plus un balsam încorporat. De asemenea, acesta avea şi o protecţie împotriva căldurii uscătorului şi neutraliza chimicalele de pe mâinile stilistului. După ce Paul Mitchell a murit, locul său ca a fost luat de fiul acestuia, Angus. Compania a ajuns astăzi la venituri anuale de peste un miliard de dolari.

    Următorul business al lui DeJoria a fost Patron, fondată în 1989. El a dorit să facă cea mai bună tequila de pe piaţă, respectiv un produs care să dea stări de rău ziua următoare. Aşa a ajuns să realizeze un produs premium, iar firma sa vinde acum anual două milioane de baxuri de băutură. A mai pus bazele unui lanţ de cluburi de noapte, pe care l-a vândut în 2006 pentru 350 de milioane de dolari. În timp, el a ajuns să deţină şi o companie care produce şampoane pentru animale de companie.

    Averea lui John Paul DeJoria este estimată la 2,8 miliarde de euro.

  • A primit de la un client un bacşis de 0,03% din consumaţie şi a pus nota de plată pe net. Reacţia a făcut înconjurul lumii

    Proprietarul restaurantului PYT din Philadelphia, Statele Unite ale Americii, a postat pe o reţea de socializare nota de plată de peste 60 de dolari a unui client, pe care se poate citi că acesta a lăsat un bacşiş de doar 20 de cenţi, adică 0,03%. Nu ar fi fost ceva ieşit din comun, dar clientul era un cunoscut jucător de fotbal american, o adevărată legendă pentru cei din oraş.

    Iniţial, reacţiile au fost extrem de dure la adresa gestului făcut de proprietar, acesta fiind acuzat de publicarea unor informaţii confidenţiale. Mulţi clienţi au ameninţat că nu vor mai frecventa restaurantul, iar alţii i-au transmis că lipsa de responsabilitate îi poate aduce chiar falimentul.

    Bărbatul a postat pe aceeaşi reţea de socializare un gest prin care a încercat să explice de ce a ales să facă publică respectiva notă de plată.

    “Vreau să încep prin a-mi asuma întreaga răspundere pentru publicarea notei de plată”, a scris proprietarul localului. “Nu a fost decizia ospătarului, ci a mea. Am decis să fac acest lucru şi, chiar dacă ar trebui să îmi cer scuze faţă de dl. LeSean McCoy, conştiinţa nu mă lasă să fac asta.”

    Bărbatul povesteşte apoi întâmplarea din perspectiva sa: “Dl. McCoy şi prietenii săi s-au aşezat la o masă de lângă biroul meu. Fiind o vedetă în Philadelphia, personalul l-a recunoscut imediat. Deşi ospătarul era extrem de entuziasmat, dl. McCoy i s-a adresat de o manieră jignitoare încă de la început. După ce dl. McCoy şi prietenii săi au plecat, m-am întors către ospătar care stătea trist, cu capul lăsat. Am ridicat apoi nota de plată şi nu mi-a venit să cred: 0,03% din valoarea de peste 60 de dolari. 20 de cenţi pe care ospătarul trebuie să îi împartă cu ceilalţi angajaţi. Atât le-a lăsat un milionar care i-a insultat.”

    Proprietarul PYT îşi încheie mesajul scriind că angajaţii săi merită mai mult şi nu regretă gestul.

  • A primit de la un client un bacşis de 0,03% din consumaţie şi a pus nota de plată pe net. Reacţia a făcut înconjurul lumii

    Proprietarul restaurantului PYT din Philadelphia, Statele Unite ale Americii, a postat pe o reţea de socializare nota de plată de peste 60 de dolari a unui client, pe care se poate citi că acesta a lăsat un bacşiş de doar 20 de cenţi, adică 0,03%. Nu ar fi fost ceva ieşit din comun, dar clientul era un cunoscut jucător de fotbal american, o adevărată legendă pentru cei din oraş.

    Iniţial, reacţiile au fost extrem de dure la adresa gestului făcut de proprietar, acesta fiind acuzat de publicarea unor informaţii confidenţiale. Mulţi clienţi au ameninţat că nu vor mai frecventa restaurantul, iar alţii i-au transmis că lipsa de responsabilitate îi poate aduce chiar falimentul.

    Bărbatul a postat pe aceeaşi reţea de socializare un gest prin care a încercat să explice de ce a ales să facă publică respectiva notă de plată.

    “Vreau să încep prin a-mi asuma întreaga răspundere pentru publicarea notei de plată”, a scris proprietarul localului. “Nu a fost decizia ospătarului, ci a mea. Am decis să fac acest lucru şi, chiar dacă ar trebui să îmi cer scuze faţă de dl. LeSean McCoy, conştiinţa nu mă lasă să fac asta.”

    Bărbatul povesteşte apoi întâmplarea din perspectiva sa: “Dl. McCoy şi prietenii săi s-au aşezat la o masă de lângă biroul meu. Fiind o vedetă în Philadelphia, personalul l-a recunoscut imediat. Deşi ospătarul era extrem de entuziasmat, dl. McCoy i s-a adresat de o manieră jignitoare încă de la început. După ce dl. McCoy şi prietenii săi au plecat, m-am întors către ospătar care stătea trist, cu capul lăsat. Am ridicat apoi nota de plată şi nu mi-a venit să cred: 0,03% din valoarea de peste 60 de dolari. 20 de cenţi pe care ospătarul trebuie să îi împartă cu ceilalţi angajaţi. Atât le-a lăsat un milionar care i-a insultat.”

    Proprietarul PYT îşi încheie mesajul scriind că angajaţii săi merită mai mult şi nu regretă gestul.

  • De ce n-a strălucit până acum fotbalul rusesc

    Echipa Rusiei a spulberat în meciul de deschidere a campionatului mondial formaţia Arabiei Saudite. Este cea mai răsunătoare perfomanţă de mulţi ani. A câştigat şi împotriva Egiptului. Însă Rusia se bate în cea mai uşoară grupă a competiţiei (unii spun că ar fi cea mai uşoară din 1986 încoace). Arabia Saudită este o ţară cunoscută mai mult pentru cumpărarea de fotbal, nu pentru producţia acestuia. Jocul Egiptului s-a prăbuşit după un autogol stupid.

    Rusia este o ţară imensă, cu aproape 145 de milioane de locuitori, în care fotbalul este cel mai popular sport, în pofida competiţiei strânse cu hocheiul pe gheaţă. Spre comparaţie, Islanda, o ţară cu doar 334.000 de locuitori, a fost o prezenţă incomodă la ultimul campionat european şi a remizat cu Argentina, o legendă a fotbalului, la mondial.

    Un stat cu 145 de milioane de locuitori şi care iubeşte fotbalul are cu siguranţă o mulţime de talente. Problema este că şansele lor de a capta atenţia cuiva care le poate construi un viitor sunt aproape de zero, iar cei care ajung miraculos în fotbalul profesionist nu primesc ajutorul de care au nevoie pentru a se dezvolta.

    Principala cauză a slăbiciunii fotbalului rusesc nu este lipsa de bani, scrie The Guardian. În ultima vreme în fotbalul rusesc au fost turnaţi mulţi, mulţi bani, mai ales de când Rusia a câştigat în 2010 dreptul de a găzdui Cupa Mondială. Însă în loc de investiţii în academii de fotbal, în pregătirea tinerilor şi în calitatea terenurilor de joc, inclusiv în facilităţi interioare, banii s-au dus pe stranieri scumpi, pe tarifele agenţilor şi pe salarii disproporţionate. Rezultatul este că puţini jucători ruşi au ajuns să joace în mod regulat la niveluri decente de competiţie, în timp ce aceia care au ajuns sus şi-au pierdut toată motivaţia de a-şi îmbunătăţi performanţele deoarece au fost răsfăţaţi.

    De vină este şi ceea ce reprezintă o constantă în economia şi societatea rusească: implicarea puternică a statului.

    Cu câteva excepţii notabile, investitorii privaţi au evitat fotbalul rusesc, astfel că cele mai multe cluburi de top sunt finanţate de autorităţile regionale şi de companiile de stat, lăsând echipele vulnerabile la reduceri bugetare şi la schimbarea priorităţilor politice, notează Reuters.
    Incertitudinile i-au forţat pe mulţi sponsori de stat să renunţe la a mai investi în dezvoltarea jucătorilor la nivel local, ei preferând în schimb să aducă staruri străine scumpe într-o cursă a rezultatelor când vremurile sunt bune şi să reducă ajutorul când banii sunt necesari în alte afaceri.

    „Toată lumea vrea să fie un sprinter. Nimeni nu vrea să investească pe termen lung“, a explicat Anatoli Vorobiov, fostul secretar general al Uniunii de Fotbal din Rusia.

    „În loc de investiţii în şcoli, în pregătirea tinerilor, o mare parte din bugetul de stat este cheltuită pe jucători străini, pe contractele foarte oneroase ale jucătorilor“, a spus el.

    Naţionala sovietică a ajuns în semifinalele Cupei Mondiale în 1966, a fost încoronată campioană europeană în 1960 şi s-a clasat a doua de trei ori. Însă sportul a avut de suferit atunci când Uniunea Sovietică s-a prăbuşit, în condiţiile în care taberele de cantonament au dispărut într-o perioadă de transformare socială şi economică profundă.

    Din 1990, Rusia a jucat doar în trei faze finale ale Cupei Mondiale şi a câştigat doar două meciuri.

    Rusia nu a reuşit să câştige niciun meci la Cupa Mondială din 2014 sau la Euro 2016. După înfrângerea cu  3-0 contra Ţării Galilor la ultimul turneu, Leonid Slutski, antrenorul naţionalei ruse, a anunţat că jucătorii lui au ajuns la o concluzie simplă: „Suntem de tot rahatul, după cum se povesteşte pe blogul The Economist.

    De data aceasta, Rusia s-a calificat la campionatul mondial pentru că este ţara gazdă, deşi în clasamentul FIFA se clasează între Guineea şi Macedonia, naţionale de care nu se aud prea multe.

    Leonid Fedun este unul dintre puţinii proprietari privaţi ai unui club de fotbal rusesc de top. Fost ofiţer de armată, asociat apropiat al CEO-ului de la Lukoil, miliardarul a cumpărat Spartak Moscova în 2004, când echipa se confrunta cu probleme financiare grave.

    Fedun a creat o academie de tineret şi a construit un stadion cu 45.000 de locuri, în prezent una dintre cele 12 arene ale Cupei Mondiale. De cinci ori pe locul doi în prima ligă rusească de când a fost preluată de influentul om de afaceri, Spartak a devenit în cele din urmă campioană anul trecut, după o secetă de 16 ani.

    Însă miliardarul se teme că implicarea statului rus în fotbal şi în economie în general devine din ce în ce mai mare şi că acest lucru este în detrimentul dezvoltării sportului.

    „Banii de la stat sunt acolo şi nu există nicio scăpare“, a declarat el pentru Reuters. „Fotbalul nu poate exista în afara acestui sistem. Nu-mi place asta. Dar în acest moment nu există nicio alternativă.“

    „Majoritatea directorilor din ligă au alte interese“, a spus Fedun. „Ei trebuie să cheltuiască bugetele pe care le oferă statul sau sponsorii şi nu lucrează pentru dezvoltarea fotbalului.“

    Activităţile din sectorul public au reprezentat 46% din Produsul Intern Brut al Rusiei în 2016, în creştere de la 39,6% cu un deceniu mai devreme, potrivit Centrului pentru Cercetări Strategice din Rusia.

    În strategia sa de dezvoltare pentru 2030, Uniunea de Fotbal Rusă solicită înlocuirea treptată a fondurilor de stat din fotbalul profesionist cu investiţii private.

    Dar strategia acceptă că există prea puţine stimulente pentru a investi în sportul din Rusia, având în vedere veniturile modeste din vânzările de bilete, din drepturile de televizare şi din vânzarea de mărfuri.

    „Nu există condiţii pentru o creştere semnificativă a acestor venituri pe termen scurt“, se arată în proiecţiile organizaţiei.

    Vânzările de bilete şi veniturile din ziua meciului au reprezentat mai puţin de 5% din veniturile cluburilor din prima ligă în 2016, în timp ce drepturile de televizare au adus 4,1%, potrivit unui studiu al PricewaterhouseCoopers bazat pe date de la UEFA.

    În schimb, drepturile de difuzare în cele mai bune zece ligi ale Europei, cu excepţia Rusiei, au reprezentat în medie 38,7% din totalul încasat de cluburi, în timp ce veniturile obţinute în ziua meciului şi din vânzările de bilete au constituit 15,5%.

    Pe măsură ce şi-a extins influenţa asupra sectoarelor cheie ale economiei în ultimele două decenii, statul a făcut mai uşor pentru giganţi controlaţi de guvern cum ar fi banca VTB, Rosneft şi Gazprom să-şi lase amprenta asupra sportului rusesc.

    „Televiziunea şi publicitatea reprezintă doar câteva procente din venit“, a declarat fostul oficial din fotbal Vorobiov. „Acest lucru trebuie compensat prin contracte mari de sponsorizare cu companii precum Gazprom, VTB şi Căile Ferate Ruse.“

    Sponsorizările şi alte venituri comerciale au reprezentat 60,6% din veniturile cluburilor din Prima Ligă din Rusia în 2016, potrivit PwC, aproape dublu faţă de media europeană.

    Însă investiţiile pot fi imprevizibile. Zenit St. Petersburg, finanţată de Gazprom, i-a adus în 2012 pe Hulk din Brazilia şi pe Axel Witsel din Belgia pentru 80 de milioane de euro, dar de atunci se fereşte de transferurile mari pe fondul scăderii preţurilor petrolului şi gazelor naturale. Gazprom este cel mai mare producător şi exportator de gaze naturale din lume.

    Clubul a semnat anul trecut cu managerul italian Roberto Mancini – plătindu-i 4,5 milioane de euro pe an, potrivit unei surse -, dar acesta a plecat după ce Zenit a terminat pe locul cinci în liga 1, cea mai slabă performanţă într-un deceniu. Mancini este acum antrenorul Italiei, echipă care nu s-a calificat pentru Cupa Mondială din Rusia.

    Investiţiile private mici nu sunt singurul motiv pentru care fotbalul rusesc nu străluceşte. Insiderii citează lipsa antrenorilor de calitate şi o slabă coordonare între autorităţile sportive ca factori care contribuie la performanţele slabe de până acum ale fotbalului rusesc. Puţini jucători ruşi au căutat experienţa ligilor mai competitive din străinătate, deoarece sunt cocoloşiţi acasă.

    Prima ligă, cu 16 echipe, limitează cluburile la un maxim de şase jucători străini pe teren, o măsură menită să ofere şanse talentelor locale.
    Însă această măsură a mărit în mod artificial valoarea jucătorilor ruşi, determinându-i să rămână într-o ligă unde salariile lor pot depăşi cu mult ceea ce ar putea obţine în altă parte.

    Doar doi jucători din echipa Rusiei din Cupa Mondială din 2018 joacă în afara ţării. Toţi membrii echipei de la campionatul mondial din 2014 – care nu au reuşit să câştige niciun meci la faza finală a competiţiei – au fost din echipe din prima ligă.

    FC Krasnodar se concentrează foarte mult pe jucătorii ruşi. Fondatorul miliardar Serghei Galiţski spune că vrea ca echipa Krasnodar să fie compusă în principal din absolvenţi ai academiei de tineret a clubului.

    Fondator al lanţului de supermarketuri Magnit, Galiţski are ca obiectiv nu doar să obţină succesul cu Krasnodar, ci şi să reînvie fotbalul rus prin schimbarea abordării jocului şi prin construirea de jos în sus.

    Galiţski a vândut în acest an cea mai mare parte a pachetului său de acţiuni la Magnit băncii de stat VTB pentru 2,5 miliarde de dolari şi a spus că îşi va satisface pasiunea pentru fotbal lucrând cu tineretul.

    În cei zece ani de existenţă, Krasnodar nu a câştigat încă prima ligă rusă, dar a demonstrat că promite pe teren, ajungând pe locul 16 în Europa League în 2017. Golgheterul Ligii Tinerilor UEFA în acest sezon a fost Ivan Ignatiev, jucătorul în vârstă de 19 ani al Krasnodar.

    Alte cluburi din oraşele ruseşti mai mici nu au fost atât de norocoase. Mai multe echipe care beneficiază de sprijin de la stat au renunţat la divizia superioară sau, aşa cum este cazul Alania Vladikavkaz, s-au prăbuşit când priorităţile guvernului s-au schimbat.

    „Nu a existat nicio finanţare de la guvernul regional timp de şapte luni“, povesteşte fostul preşedinte al clubului şi antrenor la Valeri Gazzaev. „Din acel  punct, ne-a fost imposibil să menţinem clubul.“

    Gazzaev, acum parlamentar, lucrează la o legislaţie care să ofere companiilor şi investitorilor privaţi avantaje fiscale pentru investiţiile în sportul profesional din Rusia.
    Fedun de la Spartak apreciază că în cel mai bun caz au fost 12 cluburi din prima ligă care să fi putut atrage destul de mulţi suporteri pentru a putea funcţiona.
    „Restul echipelor sunt guvernatori regionali şi elita locală care se dau în spectacol“, a spus el.

  • Din ce a ajuns să facă bani Oreste? Guru şi patron la Vama Veche

    De câţiva aniani, în fiecare vară, Oreste Teodorescu şi familia lui, se mută, temporar, pe litoral. Mai exact, în staţiunea Vama Veche, unde fostul realizator TV deţine şi o terasă botezată “Molotov”. Afacerea este administrată de soţia lui şi de cumnat, în vreme ce Oreste se declară a fi “doar un client privilegiat”.

    Oreste Teodorescu şi-a deschis, în Vama Veche, încă din 2005, localul ”Tropical Beats by Molotov”.

    „E o afacere de vară, cât să ne permitem să stăm cu toată şatra aici, cu prieteni, căţei. Nimeni nu s-a îmbogăţit. Până-n 2011, acest loc s-a numit Pro Placa pentru că avea o placă de surf ca brand. Era, aşa, o bombiţă de vamă, iar din 2011 se numeşte Molotov, de la celebrul cocktail. Nevasta mea şi cumnatul se ocupă sută la sută, eu sunt un consumator privilegiat”, a declarat Oreste, pentru presa mondena.

    Cititi mai multe pe www.apropotv.ro